Taxpayer wins annulment of suspended tax-contest review; authority ordered to rule on merits.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea în parte a Deciziei nr. 227 din 29 iulie 2013, emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte pct. 1 - suspendarea soluţionării contestaţiei formulată în temeiul dispoziţiilor art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii pe fond în ceea ce priveşte actele administrative contestate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1483 din 13 mai 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta A.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. şi art. 19 şi următoarele din C. proc. pen., reţinând în mod eronat că organele fiscale pot lua măsura suspendării soluţionării contestaţiei fiscale din oficiu, chiar dacă nu este începută urmărirea penală, dacă sesizarea s-a realizat pentru infracţiunile prevăzute de art. 4 şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2015 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Astfel, a concluzionat în mod vădit nelegal instanţa de fond că sunt îndeplinite prevederile art. 214 din C. proc. fisc., chiar dacă este o suspendare facultativă, fiind justificată măsura suspendării, întrucât cercetările ce urmează a fi făcute de organul de urmărire penală au o înrâurire hotărâtoare asupra soluţionării contestaţiei de faţă.

Recurenta mai arată că instanţa de fond a reţinut în mod formal faptul că presupusa infracţiune pentru care au fost sesizate organele de cercetare penală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă, rezumându-se a cita dispoziţiile art. 214 din C. proc. fisc. fără a demonstra caracterul de dependenţă şi influenţa hotărâtoare între soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra contestaţiei formulată şi cea care ar putea fi pronunţată de organele de cercetare penală. În plus, în cauză nu s-a dispus începerea urmăririi penale, simpla sesizare a organelor de cercetare penală neputând constitui temei pentru aplicarea art. 214 din C. proc. fisc.

Se mai învederează că, la termenul la care s-a pronunţat sentinţa atacată, au fost depuse înscrisuri din care rezultă că organele de urmărire penală au dispus clasarea cauzei, rezultând astfel cu evidenţă caracterul abuziv şi nelegal al măsurii suspendării, înscris ignorat în mod flagrant de instanţa de fond.

Prin urmare, în mod nelegal a apreciat instanţa de fond că suspendarea soluţionării contestaţiei este legală, din moment ce intimata avea toate elementele necesare pentru a stabili legalitatea şi temeinicia actelor administrative contestate, analiza acestora având la bază interpretarea unor norme juridice şi nu anumite aspecte de fapt ce ar putea fi dezlegate de organele de cercetare penală.

În opinia recurentei, un alt aspect de vădită nelegalitate a sentinţei recurate este reţinerea ca temei al suspendării a prevederilor art. 19 din C. proc. pen., invocat în Decizia nr. 227/2013.

Omologarea articolului de mai sus s-a realizat de către instanţa de fond cu aplicarea greşită a normelor de drept material, din moment ce ipoteza avută în vedere de acesta are în vedere situaţia în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare. Ori, în cazul de faţă, dosarul penal nr. x/2012 al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova, Serviciul de Investigare a Fraudelor, se afla la momentul suspendării în faza actelor premergătoare, în prezent dispunându-se în mod definitiv clasarea cauzei.

Apărările formulate în cauză

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 9 martie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 20.10.2016 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toţi membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. este întemeiat, şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin acţiunea formulată recurenta-reclamantă A. a solicitat în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea în parte a Deciziei nr. 227 din 29 iulie 2013, emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte pct. 1 - suspendarea soluţionării contestaţiei formulată în temeiul dispoziţiilor art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii pe fond în ceea ce priveşte actele administrative contestate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a contestat în procedura administrativ fiscală, prevăzută de art. 205 şi următoarele din C. proc. fisc., Decizia de impunere privind TVA şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale nr. 1918 din 02 aprilie 2013, pentru suma totală de: 2.760.793 RON - taxa pe valoarea adăugată; 3.330.199 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată; 414.119 RON - penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, iar prin Decizia nr. 227 din 29 iulie 2013 emisă de pârâtă s-a dispus, la pct. 1, suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma totală de 6.505.111 RON, până la pronunţarea organelor penale, întrucât DGFP Prahova a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, sesizarea penală nr. 1918 din 02 aprilie 2013 pentru a stabili existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 4 şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte apreciază că măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative nu se impune.

În primul rând, în argumentarea acestei concluzii, instanţa va pleca de la câteva consideraţii de ordin teoretic referitoare la principiul celerităţii procedurii jurisdicţionale ce vor fi redate în continuare.

În mod indiscutabil, celeritatea procedurii jurisdicţionale este o exigenţă a statului de drept.

Practicile administrative şi judiciare trebuie să evite durata nerezonabilă a procedurilor.

Ca atare, litigiile trebuie să fie soluţionate într-un termen optim şi previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat. Astfel spus, celeritatea participă la această efectivitate.

Este raţiunea pentru care Înalta Curte consideră că "efectivitatea drepturilor" este subordonată într-o mare măsură recursurilor puse la dispoziţia celor interesaţi pentru remedierea încălcării acestor drepturi.

În România, principiul celerităţii este reglementat în art. 21 alin. (3) din Constituţie, care prevede că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenţei dreptului într-o societate democratică.

Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe.

Chiar în lipsa unei hotărâri definitive în cauza penală, instanţa de contencios administrativ este în măsură să verifice dacă mai subzistă argumentele care au determinat adoptarea măsurii suspendării soluţionării recursului administrativ.

În acest sens, Înalta Curte trebuie să aibă în vedere justul echilibru între interesul public şi drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, în condiţiile în care soluţia adoptată de autoritatea de soluţionare a contestaţiei administrative nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea scopului propus, respectiv acela de a evita pierderile la bugetul de stat.

Înalta Curte apreciază că măsura suspendării generează o întârziere judiciară nepermisă, motiv pentru care se impune revenirea asupra acesteia.

Potrivit prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., "Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă".

Conform art. 214 alin. (3) din C. proc. fisc., "Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea...".

Alin. 4 al aceluiaşi articol prevede ca "hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă".

Recurenta a susţinut netemeinicia măsurii de suspendare a soluţionării pe cale administrativă a contestaţiei, întrucât este o suspendare facultativă din oficiu, este abuzivă, nefiind motivată legal şi documentar, din considerentele deciziei rezultând că motivul pentru care au fost sesizate organele de cercetare penală este faptul că persoana fizică A. nu s-a prezentat la invitaţiile repetate ale organelor de inspecţie fiscală în vederea clarificării situaţiei fiscale privind T.V.A.

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a demonstrat caracterul de dependenţă şi influenţa hotărâtoare între soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra contestaţiei şi cea care ar putea fi pronunţată de organele de cercetare penală.

De altfel, în cauză, nu s-a dispus începerea urmăririi penale, iar simpla sesizare a organelor de cercetare penală neputând constitui temei pentru aplicarea art. 214 din C. proc. fisc..

Instanţa de control judiciar, la pronunţarea deciziei, are în vedere şi faptul că organele de urmărire penală au dispus clasarea cauzei.

Prin urmare, se constată că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că suspendarea soluţionării contestaţiei este legală, din moment ce intimata avea toate elementele necesare pentru a stabili legalitatea şi temeinicia actelor administrative contestate.

De asemenea, Înalta Curte constată că dosarul penal nr. x/2012 al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova, Serviciul de Investigare a Fraudelor, se afla la momentul suspendării în faza actelor premergătoare, în prezent dispunându-se în mod definitiv clasarea cauzei, deci nu sunt aplicabile prevederile art. 19 din C. proc. pen., nefiind pusă în mişcare acţiunea penală.

Astfel fiind, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind fondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., va obliga intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va admite acţiunea formulată de reclamanta A. Totodată, va anula, în parte, decizia nr. 227 din 29 iulie 2013 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte pct. 1 - suspendarea soluţionării contestaţiei formulată în temeiul dispoziţiilor art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 şi va dispune obligarea pârâtei la emiterea unei decizii pe fond în ceea ce priveşte actele administrative contestate, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1483 din 13 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, admite acţiunea formulată de reclamanta A.

Anulează, în parte, decizia nr. 227 din 29 iulie 2013 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte pct. 1 - suspendarea soluţionării contestaţiei formulată în temeiul dispoziţiilor art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 şi dispune obligarea pârâtei la emiterea unei decizii pe fond în ceea ce priveşte actele administrative contestate.

Obligă intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor la plata sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2016.