Unjustified wealth confiscation rejected on extraordinary appeal for lack of material error or omitted cassation ground

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii. Primul ciclu procesual

1.1. Prin Ordonanţa nr. 4 din 9 noiembrie 2011 pronunţată în dosar nr. x/2011, Comisia de Cercetare a Averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 în cadrul Curţii de Apel Bucureşti a admis în parte sesizarea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii A. şi C. şi a trimis cauza secţiei de contencios administrativ a Curţii, constatând că dobândirea sumei de 1.

770.886 RON în perioada 2004-2010 de către A. nu are caracter justificat.

1.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.12.2011 sub nr. x/2/2011*.

Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat nelegalitatea raportului de evaluare, iar, în privinţa Ordonanţei Comisiei de Cercetare a Averilor, a arătat că aceasta este contradictorie în motivare, că cercetarea efectuată a fost una formală, fiind înlăturate concluziile singurei probe care demonstrează din punct de vedere tehnic circuitul sumelor de bani, precum şi modalitatea de obţinere a acestora, şi anume expertiza contabilă extrajudiciară, pe motiv că notele de concluzii ale acestui raport nu sunt dovedite prin declaraţiile de avere.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 3014 din 8 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis sesizarea formulată de reclamanţii Agenţia Naţională de Integritate şi Ministerul Finanţelor Publice, citat în cauză în calitate de reprezentant al Statului Român, în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, şi a dispus confiscarea sumei de 1.770.886 RON dobândită în mod nejustificat de pârâtul A.

1.4. Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul A., admis prin Decizia nr. 5880 din 20 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa casării sentinţei de fond şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

A apreciat instanţa de recurs că prima instanţă a omis să analizeze, pe baza unor probe necesare şi concludente, regimul juridic al unor sume de bani menţionate în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosarul cauzei de către pârât, respectiv 308.092,7 RON averea fostei soţii, C., 429.088 RON împrumut restituit lui D. şi 931.740 RON reprezentând încasări conform extrasului bancar de la societăţile comerciale E. S.R.L. şi F. S.R.L., cu titlu de restituire împrumut.

2. Al doilea ciclu procesual. Sentinţa instanţei de fond pronunţată în rejudecare după casare. Recursul formulat împotriva sentinţei

2.1. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.10.2013, sub nr. x/2/2011.

2.2. Prin încheierile din data de 06.12.2013 şi data de 17.01.2014, Curtea s-a pronunţat asupra cererilor pârâţilor A. şi C. de suplimentare a probatoriului, încuviinţând probele cu înscrisuri, audierea martorei G. şi expertiză în specialitatea contabilitate cu obiectivele fixate prin încheierea din 06.12.2013 şi suplimentate prin încheierea din 18 martie 2014.

2.3. Au fost depuse înscrisuri noi, între care relaţii de la Registrul Comerţului privitoare la societăţile E. S.R.L. şi F. S.R.L., contractele de împrumut încheiate între pârât şi aceste societăţi, informaţii de la I. S.A. - Sucursala Dorobanţi asupra înregistrării în evidenţele băncii a actelor de împrumut, situaţii financiare referitoare la cele două societăţi, declaraţiile de avere date de pârâtul A. în anii 2004, 2005, 2008, 2009, 2010. A fost audiată martora G..

Expertiza contabilă a fost realizată în cauză de expertul judiciar J., care a depus raportul iniţial cu opiniile separate ale experţilor parte încuviinţaţi pârâtului A. şi pârâtei C. Obiecţiunile formulate de pârâţi la concluziile raportului de expertiză au fost încuviinţate în parte prin încheierea din 04 iulie 2014, expertul contabil judiciar răspunzând acestor obiecţiuni şi realizând (ca urmare a luării în calcul a unei modificări în perioada analizată prin raportul de evaluare al ANI, în sensul că aceasta a debutat cu data de 25.06.2004, iar nu cu data de 01.01.2004) un raport de expertiză modificat.

Pârâtul A. a formulat noi obiecţiuni, cărora le-a răspuns expertul prin completările aduse raportului.

2.4. Prin sentinţa nr. 3420 din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte sesizarea formulată de reclamanţii Agenţia Naţională de Integritate şi Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâţii A. şi C., având ca obiect "controlul averilor (Legea nr. 115/1996)" şi s-a dispus confiscarea sumei de 798.000 RON de la pârâtul A., reprezentând parte din avere, dobândită în mod nejustificat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că raportul de expertiză contabilă întocmit cu ocazia rejudecării cauzei a concluzionat (pe baza analizei raportului ANI din perspectiva documentelor şi informaţiilor valorificate cu privire la averea dobândită) că evaluarea a început cu data de 25.06.2004 (data validării mandatului de consilier în cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti), iar nu cu data de 01.01.2004.

Obiectivele fixate pentru expertiza contabilă au urmărit stabilirea veniturilor obţinute de pârâtul A. şi de soţia acestuia, C., în perioada verificată, sumele deţinute în conturi bancare în debutul perioadei verificate, verificarea activităţii bancare a conturilor deţinute în perioada verificată, stabilirea cheltuielilor de întreţinere ale pârâţilor în perioada verificată.

S-a reţinut, de asemenea, că raportul de expertiză a reliefat o seamă de erori în raportul de evaluare al ANI, în privinţa veniturilor, depunerilor bancare şi achiziţiilor evidenţiate în perioada cercetată, între care este de menţionat eroarea dublei evidenţieri a unor valori din patrimoniu, atât ca depuneri bancare, cât şi ca achiziţii imobiliare sau ca duble depuneri, în condiţiile în care a doua depunere putea fi realizată din retragerile anterioare de sume din conturi.

Expertul contabil a identificat, pe baza verificărilor efectuate în scopul lămuririi obiectivelor fixate şi plecând de la premisele instituite prin Ordonanţa de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal (care a reţinut caracterul justificat al sumelor împrumutate, dovedite prin contracte de împrumut şi declaraţii ale împrumutătorilor), o seamă de depuneri în conturile bancare care nu sunt justificate, şi anume: sume depuse de A. sau C. "din economii" în valoare de 607.480,16 în echivalent RON; suma de 82.843,70 în echivalent RON depusă de K. peste suma contractului de împrumut; suma de 7.695,95 în echivalent RON depusă de L. fără contract de împrumut şi nerestituită şi suma de 100.000 RON transferată în contul pârâtului drept restituire împrumut de la E. S.R.L. Pentru ultima operaţiune s-au prezentat mai multe contracte de împrumut, însă nu şi cel specificat ca fiind contractul în baza căruia a avut loc restituirea, respectiv cel încheiat în 15.05.2004. De asemenea, expertul a stabilit că nu există dovezi cu privire la sumele efectiv încasate de E. S.R.L. de la pârât cu titlu de împrumut şi nici cu privire la soldul acestor împrumuturi la data singurului transfer rezultat din extrasele bancare în perioada verificată, respectiv cel de 100.000 RON.

Instanţa de fond a reţinut, în privinţa sumelor primite de către pârât cu titlu de restituire împrumuturi de la cele două societăţi E. S.R.L. şi F. (a căror verificare a impus-o instanţa de recurs, cu ocazia rejudecării cauzei,) că invocatele restituiri de împrumuturi nu au avut nicio influenţă în perioada verificată întrucât au avut loc anterior debutului perioadei verificate, cu excepţia sumei de 100.000 RON virată de E. S.R.L. în perioada verificată.

Această sumă, însă, nu a fost socotită de către Curte ca fiind justificată pentru motivele precizate şi în cadrul raportului de expertiză şi anume pentru că explicaţia plăţii nu corespunde niciunuia dintre contractele de împrumut sub semnătură privată încheiate de pârât cu E. S.R.L., nu există dovezi cu privire la acordarea efectivă a împrumuturilor şi nici cu privire la soldul acestor împrumuturi la data transferului sumei de 100.000 RON în anul 2004, pârâtul nu a depus dovezi cu privire la înregistrarea în contabilitatea E. S.R.L. a împrumuturilor acordate şi ulterior a restituirilor care au avut loc, pârâtul nu a evidenţiat în declaraţia sa de avere din 2004 acordarea presupuselor împrumuturi, respectiv calitatea sa de creditor în raport cu societatea E. S.R.L.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că singura sumă provenită în perioada verificată din invocatele restituiri de împrumuturi nu este justificată.

Drept urmare, instanţa de fond a luat în calcul valoarea totală a depunerilor din conturi în perioada verificată care nu este justificată şi anume suma de 798.021 RON.

Curtea a constatat că referirile la existenţa unor valori băneşti lichide, nedepuse în conturi bancare, în debutul perioadei verificate sunt simple declaraţii ale persoanei cercetate care nu au nicio forţă probatorie. Ca deţinător al funcţiei publice, pârâtul avea obligaţia de a declara averea sa, obligaţie instituită de lege în scopul asigurării integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.

Prima instanţă nu a luat în considerare nici declaraţia martorei G., propusă de pârât, conform căreia aceasta ar fi pus la dispoziţia pârâtului în numerar o sumă de 200.000 de dolari spre păstrare (în anul 2001, care, conform susţinerilor pârâtului ar fi reprezentat şi sursa acordării împrumuturilor către cele două societăţi anterior amintite), din care i-ar fi fost restituiţi numai o parte, abia în anul 2012, această declaraţie neputând fi coroborată cu nicio altă probă a dosarului, cu excepţia unui înscris sub semnătură privată semnat de cele două părţi, care nu are dată certă şi care putea fi cu uşurinţă redactat pro causa.

Curtea a reţinut că nu există prevederi legale exprese care să dispună că nedeclararea datoriilor atrage neluarea lor în considerare (ca surse de venit în perioada în care au fost contractate), însă nedeclararea acestor datorii, în condiţiile în care legea obliga persoana controlată să le declare, creează o prezumţie că datoriile respective nu au fost contractate şi revine persoanei cercetate obligaţia de a dovedi contrariul. Contrariul trebuie dovedit prin probe certe, indubitabile şi care se coroborează în sensul pretins de către persoana cercetată. Or, astfel de probe certe nu au fost administrate de către pârât în cauză, în privinţa acestei pretinse sume atrase în patrimoniu.

Cât priveşte împrumutul acordat pârâtului de D., s-a constatat că rezultă cu certitudine din probatoriul administrat şi din recunoaşterea pârâtului că acest împrumut a fost restituit în anul 2009, adică în interiorul perioadei verificate. Drept urmare, împrumutul a fost recunoscut ca sursă de venituri, dar nu influenţează rezultatul cercetării întrucât trebuie recunoscut şi ca sursă a unei ieşiri din patrimoniul pârâtului, cu aceeaşi valoare.

Cât priveşte averea fostei soţii C., invocată în decizia de casare, a rezultat din cercetarea judecătorească intervenirea divorţului părţilor în anul 2005 şi lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soţi în cursul perioadei verificate. Sumele de bani deţinute în conturi deschise pe numele soţiei au fost apreciate de ambii pârâţi ca reprezentând fonduri comune. Sumele deţinute în conturi de ambii soţi în debutul perioadei verificate au fost avute în vedere de expertiza efectuată în cauză, care le-a luat în calcul ca sume justificate.

S-a apreciat că dat fiind specificul cauzei, un calcul exact al cheltuielilor pârâtului şi ale familiei acestuia nu ar putea fi făcut. Curtea a avut în vedere standardul de viaţă al pârâtelor implicate în procedură şi împrejurarea că, ulterior divorţului, pârâtul, în afara cheltuielilor curente proprii, a contribuit cu suma de 300 euro lunar la creşterea copilului minor rezultat din căsătorie (în perioada verificată). De asemenea, a rezultat că, în afara achiziţiilor imobiliare avute în vedere pe întregul parcurs al cauzei, pârâtul A. a achiziţionat şi un imobil în municipiul Urziceni, valoarea achiziţiei fiind de 15.000 RON.

În considerarea tuturor acestor elemente, instanţa de fond a apreciat că valoarea veniturilor a fost suficientă numai pentru acoperirea cheltuielilor anterior menţionate şi că, pe cale de consecinţă, valoarea de 798.000 RON identificată prin expertiză ca reprezentând depuneri în conturi din surse nejustificate rămâne o sumă nejustificată.

2.5. Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut în esenţă că sentinţa pronunţată de către instanţa de fond este nelegală întrucât, deşi, în urma trimiterii cauzei spre rejudecare, s-a dispus suplimentarea probatoriului fiind depuse înscrisuri noi şi efectuarea unei expertize financiar-contabile, aceasta nu a ţinut cont de probele administrate reţinând în mod eronat concluziile expertizei şi nu a luat în calcul înscrisurile noi depuse, dispunând în mod nelegal constatarea unei averi nejustificate în cuantum de 798.000 RON, în mod eronat.

Recurentul a criticat şi cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză susţinând că, în ceea ce priveşte cel de-al doilea raport, ale cărui concluzii au fost însuşite de către instanţa de fond privind constatarea sumei de 798.000 RON avere nejustificată, a fost întocmit fără a se ţine cont de sumele existente în cont la data de 25.06.2004, fără a lua în calcul suma de 100.000 RON rambursată de la societatea comercială în interiorul perioadei cercetate, deşi au fost depuse contractele de împrumut încheiate cu societăţile comerciale.

Totodată, susţine recurentul că nu a fost analizat venitul în sumă de 84.000 RON realizat în urma desfăşurării activităţii la Autoritatea Teritorială de Ordine Publică.

În concluzie, susţine recurentul că suma de 798.000 RON constatată de către expertul contabil ca fiind nejustificată ar trebui diminuată cu suma de 400.000 RON diferenţă rezultată din schimbarea datei de început din 01.01.2004 în 25.06.2004, 285.000 RON sume în cont la început de cercetare, 100.000 RON împrumut restituit de societate în interiorul perioadei, 84.000 RON venituri încasate de la ATOP; convenţia de depozit cu G., sumele rambursate anterior de societăţile comerciale, returnate înaintea perioadei analizate.

Totodată, recurentul susţine că sentinţa atacată ar fi nelegală întrucât soluţia pronunţată se referă doar la confiscarea sumei de bani de la acesta fără a se menţiona nimic în ceea ce priveşte pe fosta soţie C., instanţa de trimitere nu ar fi cercetat aspectele arătate în decizia de casare iar obiecţiunile formulate de către acesta la expertiza contabilă ca şi celelalte probe ar fi fost înlăturate fără nicio motivare, ceea ce reprezintă un motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocând în acest sens şi dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2.6. Intimata Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, susţinând, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în raport de probatoriul administrat în cauză, reţinându-se suma de 798.000 RON ca fiind nejustificată.

3. Decizia instanţei de recurs

3.1. Prin Decizia nr. 3126 din 13 ocotmbrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 3420 din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

3.2. Instanţa de control judiciar a apreciat a fi neîntemeiat motivul referitor la nemotivarea hotărârii judecătoreşti, sentinţa instanţei de fond îndeplinind din acest punct de vedere toate cerinţele legale impuse de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., cuprinzând toate motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia de admiterea în parte a acţiunii cu care a fost învestită.

În dezlegarea pe care a dat-o chestiunilor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză, probă administrată conform art. 201 C. proc. civ. şi care conţine o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care însă instanţa a supus-o propriei evaluări în coroborarea cu celelalte probe administrate.

Concluziile expertizei criticate de recurent ar putea fi înlăturate doar pe baza unor probe contrare şi nicidecum prin simple afirmaţii sau interpretări proprii ale uneia din părţi.

Aşadar, împrejurarea că la pronunţarea soluţiei judecătorul fondului a avut în vedere şi a dat relevanţă concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză nu poate conduce la concluzia că hotărârea ar fi nemotivată, atât timp cât această probă a fost evaluată în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.

3.3. A mai reţinut instanţa de recurs că prima instanţă a respectat îndrumările date de instanţa de control judiciar prin Decizia nr. 5880 din 20 iunie 2013 şi a soluţionat acţiunea cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., având în vedere că, prin decizia de casare, s-a statuat asupra necesităţii completării probatoriului cu efectuarea unei expertize tehnice contabile în vederea lămuririi situaţiei de fapt existente în cauză.

3.4. Pe de altă parte, în rejudecarea cauzei judecătorul fondului a admis administrarea unor probe suplimentare, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri noi constând în informaţii de la Registrul Comerţului privitoare la societăţile comerciale E. S.R.L. şi F. S.R.L., contracte de împrumut încheiate între recurent şi aceste societăţi, informaţii de la I. SA-Sucursala Dorobanţi asupra înregistrării în evidenţele băncii a actelor de împrumut, situaţii financiare referitoare la cele două societăţi precum şi declaraţiile de avere date de recurentul-pârât în anii 2004,2005, 2008, 2009 şi 2010.

3.5. Au fost apreciate ca nefondate criticile recurentului-pârât potrivit cărora instanţa de fond nu ar fi respectat dispoziţiile obligatorii menţionate în decizia de casare, în sensul că aceasta nu ar fi clarificat regimul juridic al unor sume de bani consemnate în raportul de expertiză extrajudiciară din cadrul primului ciclu procesual, respectiv suma de 308.092,7 RON averea fostei soţii a pârâtului, C., 429.088 RON împrumut restituit lui D. şi 931.740 RON reprezentând încasări conform extrasului de cont bancar de la E. S.R.L. sunt nefondate.

Toate aceste aspecte au fost analizate şi clarificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză cât şi prin răspunsul expertului la obiecţiunile formulate de recurentul-pârât, judecătorul fondului reţinând în mod corect, în baza întregului probatoriu administrat, că sumele depuse de recurentul-pârât şi fosta soţie "din economii" în valoare de 607.480,16 RON, că suma de 82.843,70 RON depusă de K. peste suma contractului de împrumut şi suma de 7.695,95 RON depusă de L. rată contract de împrumut şi nerestituită precum şi suma de 100.000 RON transferată în contul recurentului-pârât cu titlul de restituire împrumut de la E. S.R.L., nu sunt justificate.

3.6. În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent potrivit cărora instanţa de fond nu a avut în vedere şi nu ar fi luat în calcul sumele de bani pe care acesta le-ar fi deţinut în numerar, anterior perioadei verificate, Înalta Curte le-a apreciat ca fiind nefondate, judecătorul fondului reţinând în mod corect faptul că pârâtul, în calitatea sa de deţinător al funcţiei publice, avea obligaţia de a declara averea sa, obligaţie instituită de lege în scopul asigurării integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.

3.7. Referitor la criticile recurentului-pârât, cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond care se referă doar la A. dispunând confiscarea sumei de bani considerate nejustificată fără a se menţiona nimic, cu privire la C., Înalta Curte a apreciat că, astfel cum rezultă din examinarea sentinţei atacate dar şi din probatoriul administrat în cauză, judecătorul fondului a reţinut intervenirea divorţului părţilor în anul 2005 precum şi lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soţi în cursul perioadei verificate iar sumele deţinute în conturi deschise pe numele soţiei au fost apreciate de ambii pârâţi ca reprezentând fonduri comune, sumele respective fiind avute în vedere la efectuarea expertizei, reţinându-se caracterul justificat al acestor sume.

4. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurentul-reclamant A., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., solicitând anularea deciziei şi rejudecarea recursului.

4.2. Într-o primă critică, susţine contestatorul, după ce prezintă situaţia de fapt, că instanţa de recurs a omis să cerceteze unele dintre motivele de casare sau de modificare.

A invocat mai multe motive de casare şi, respectiv, de modificare, însă, instanţa a pronunţat o hotărâre cu o motivare generală, omiţând analizarea unor motive esenţiale.

Astfel, instanţa nu a clarificat regimul juridic al tuturor sumelor menţionate în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, respectiv suma de 308.092,70 RON averea fostei soţii, motiv care este total diferit de motivul vizând caracterul nelegal al hotărârii recurate în ceea ce priveşte sumele considerate nejustificate.

De asemenea, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticilor sale vizând inexistenţa unei soluţii a primei instanţe faţă de fosta soţie şi necesitatea unei asemenea soluţii faţă de calitatea sa de pârâtă, afirmaţiile instanţei de recurs, privind divorţul şi partajul dintre părţi, nereprezentând un răspuns referitor la criticile sale.

4.3. Prin cea de-a doua critică adusă deciziei instanţei de recurs, contestatorul apreciază că hotărârea este rezultatul unei greşeli materiale, care constă în neobservarea unui element esenţial rezultat din actele aflate la dosarul cauzei.

Instanţa de recurs nu a observat, în ceea ce priveşte categoriile de sume reţinute de prima instanţă ca nejustificate, că expertul a evidenţiat numeroase sume ca fiind sume retrase de la bancă, precum şi sumele existente în conturile sale şi ale fostei soţii la data de 25.06.2004.

Aceste sume au fost omise total de la calculul sumei pretins nejustificate, ceea ce reprezintă o eroare materială.

Arată contestatorul că, din suma totală confiscată, de 798.000 RON, suma de 607.480,16 RON, pretins nejustificată, reprezintă "sume depuse în cont".

Astfel, cea mai mare parte a sumei confiscate este reprezentată de totalul depunerilor în cont, deşi banii sunt bunuri fungibile şi, din actele depuse la dosar, rezultă faptul că, în aceeaşi perioadă cu depunerile, au existat retrageri din cont. Deci, aşa cum sumele retrase provin din sumele anterior depuse, şi sumele depuse pot proveni din sume anterior retrase.

Raportul de expertiză s-a limitat la însumarea matematică a sumelor depuse în cont, ignorând sumele retrase din cont, iar instanţa de recurs, preluând concluzia primei instanţe, nu a observat dovada privind provenienţa sumelor depuse, care rezultă din însuşi raportul de expertiză.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

5.1. Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

5.2. Referitor la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimata Agenţia Naţioanlă de Integritate, Înalta Curte apreciază că susţinerile sale se referă la fondul contestaţiei în anulare, care, din punct de vedere formal şi procedural, este admisibilă.

5.3. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Drept motiv al contestaţiei în anulare, contestatorul a invocat art. 318 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială, potrivit căruia

"Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Contestatorul a formulat critici atât cu privire la existenţa unor greşeli materiale, teza I a articolului precitat, cât şi cu privire la neanalizarea tuturor argumentelor susţinute prin motivele de recurs, teza a II-a a textului legal, criticile sale urmând a fi analizate în ordinea prevăzută în articol.

5.4. În ceea ce priveşte teza I a acestui articol, Înalta Curte reţine că prin greşeală materială se înţelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.

Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, trebuie să fie greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

O greşeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situaţia de fapt reţinută de instanţă ar putea fi eronată, este o greşeală de fond care nu poate fi valorificată şi îndreptată pe calea contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispoziţiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greşeli de fond, ceea ce excedează condiţiilor prevăzute expres şi restrictiv în cuprinsul art. 318 C. proc. civ.

În cauză, criticile formulate de contestator, consemnate la pct. 4 al prezentei decizii, privesc greşita apreciere a raportului de expertiză şi caracterul justificat sau nejustificat al sumelor evidenţiate care, în opinia contestatorului, demonstrau o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de recurs.

Susţinerile sale, referitoare la interpretarea extraselor de cont evidenţiate în raportul de expertiză contabilă şi la caracterul fungibil al banilor, nu intră în sfera greşelilor materiale. Situaţia de fapt a fost expusă şi analizată, atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de recurs, avându-se în vedere raportul de expertiză contabilă şi răspunsul expertului la obiecţiunile formulate.

Astfel, această aşa zisă eroare invocată de contestator, aprecierea sumelor care au fost depuse în cont ca fiind aceleaşi sume care anterior au fost retrase, presupune o reexaminare şi o reapreciere a probelor şi nu poate forma obiectul remedierii pe calea contestaţiei în anulare pentru că excedează voinţei legiuitorului, exprimată în prevederile art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestaţia în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare şi nu de reformare.

Cu alte cuvine, se constată că, prin susţinerile sale, contestatorul pune în discuţie aspecte care depăşesc noţiunea de greşeală materială, care nu poate fi interpretată extensiv, neputându-se reţine erorile privitoare la realizarea propriu-zisă a judecăţii, privitoare la legalitatea hotărârii care s-a pronunţat.

5.5. În ceea ce priveşte a doua critică invocată de contestator, teza a II-a a art. 318 C. proc. civ. priveşte numai omisiunea instanţei de a examina unul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de părţi.

Contestatorul invocă, în esenţă, faptul că instanţa de recurs nu ar fi analizat dacă prima instanţă a respectat dispoziţiile deciziei de casare, referitor la regimul juridic al tuturor sumelor, şi, de asemenea, nu ar fi analizat aspectul referitor la nesoluţionarea acţiunii împotriva fostei sale soţii.

Art. 318 C. proc. civ. reglementează numai omisiunea de a examina toate motivele de recurs invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt indicate de parte, care, oricât de dezvoltate ar fi, sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care se sprijină.

Ca urmare, instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanţa de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.

În speţă, instanţa de recurs, după cum s-a consemnat la punctul 3 al prezentei decizii, a răspuns fiecărui motiv de recurs, grupând argumentele, reţinând lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soţi în cursul perioadei verificate şi faptul că sumele deţinute în conturi deschise pe numele soţiei au fost apreciate de ambii pârâţi ca reprezentând fonduri comune.

Faptul că nu s-a răspuns conform susţinerilor recurentului nu constituie motiv de contestaţie în anulare pentru că textul art. 318 C. proc. civ. sancţionează neexaminarea motivelor de recurs şi nu eventualele erori de apreciere.

Legea de procedură nu reglementează ca motiv de contestaţie în anulare omisiunea analizării reale şi adecvate a susţinerilor părţilor, astfel că motivele invocate de contestator nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.

5.6. Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi consolidat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real şi adecvat a apărărilor părţilor, însă respectarea acestui principiu convenţional de către o instanţă de judecată nu poate fi verificată pe calea contestaţiei în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul naţional nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

5.7. Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei. Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Faţă de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale susmenţionate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele şi lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

5.8. Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3126 din 13 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal‚ ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2016.