Securitate worker status upheld; appeal dismissed as unfounded.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate calitatea acestuia de lucrător al Securităţii.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2511 din 26 septembrie 2014, a admis acţiunea formulată de reclamant, constatând calitatea pârâtului de lucrător al Securităţii.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut că prima instanţă a interpretat greşit prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 care, printr-o analiză superficială, a apreciat că simpla calitate de ofiţer al fostei Securităţi ar genera o prezumţie de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, or, în cauză nu există probe din care să rezulte o asemenea încălcare.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, care a considerat că nu are relevanţă faptul că a lucrat într-un sistem organizat, guvernat de legile existente atunci, recurentul a arătat că orice abatere de la atribuţiile de serviciu, stabilite prin Regulamente militare, ar fi însemnat săvârşirea unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare, care ar fi fost sancţionată, aşa încât nu se poate ignora faptul că a respectat legislaţia din acel moment social.

De asemenea, intrumentarea dosarelor nu se făcea din motive politice, Departamentul Securităţii Statului era echivalentul Serviciului Român de Informaţii de astăzi, având rolul de protecţie a siguranţei statului şi cetăţenilor săi, iar drepturile şi libertăţile fundamentale ale Constituţiei şi Pactelor internaţionale nu au fost încălcate, în cauză neexistând o hotărâre judecătorească penală sau civilă, prin care să fie sancţionat pentru încălcarea acestor drepturi.

Pactele internaţionale pe care România le-a ratificat, prevăd şi unele excepţii în cazul în care persoanele nu şi-au respectat obligaţiile civice sau au încercat să aducă atingere siguranţei statului, în speţă, activitatea a fost doar una de supraveghere iar petentul în cauză nu a suferit niciun prejudiciu.

Recurentul a susţinut că există dispoziţii legale interne şi internaţionale, în vigoare şi astăzi, care permit organelor de informaţie ale unui Stat să urmărească anumite persoane, amintind: Constituţia din 1965 - art. 29 şi art. 20 alin. (1) şi (2), Legea nr. 24/1968 privind înfiinţarea Consiliului Securităţii Statului şi Decretul nr. 130/1972, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat 16 decembrie 1966 de ONU-art. 18 şi 19 alin. (3), art. 20 alin. (2) şi Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale adoptată la Roma în data de 4 noiembrie 1950-art. 8 şi art. 10.

În opinia recurentului, a fost sancţionat prin hotărârea atacată pentru că a apărat Statul român de anumite persoane care şi-au încălcat obligaţiile constituţionale, obligaţii existente şi astăzi, în susţinerea căii de atac invocând şi Deciziile nr. 5361 din 11 noiembrie 2011 şi 4165 din 16 octombrie 2012 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pe fond respingerea acţiunii.

4. Apărarea intimatului-reclamant

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că simpla obţinere şi folosire, de către ofiţerul de Securitate, a unor informaţii cu caracter personal referitoare la cei urmăriţi de Securitate, fără cunoştinţa şi fără acordul acestora şi pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naţionale, constituia o violare a dreptului la viată privată şi a dreptului la liberă exprimare.

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 29 februarie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 21 aprilie 2016.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimaţi şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Intimatul-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, cu o acţiune având ca obiect constatarea calităţii de lucrător a recurentului-pârât.

Verificările au fost efectuate de Consiliu ca urmare a solicitării formulate în acest sens, de către petentul B., prin cererea nr. P 1016/11 din 22 martie 2011, sub aspectul constatării calităţii de lucrător al Securităţii pentru ofiţerii sau subofiţerii care au contribuit la instrumentarea dosarului la care petentul a avut acces în temeiul art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008.

Astfel, în dosar nr. x/9797 (cotă C.N.S.A.S.), recurentul-pârât figurează la filele 1, 9 şi 22.

Recurentul-pârât a fost angajat al fostei Securităţi, având gradul de locotenent colonel şi funcţia de şef al Serviciului 2 din cadrul Inspectoratului Judeţean de Securitate Sălaj (1987).

În această calitate, recurentul a participat activ la supravegherea informativă a titularului dosarului x, numitul CE., de profesie lăcătuş, "suspect de evaziune" (în limbajul ofiţerilor de Securitate, termenul "evaziune" desemna intenţia unei persoane de a emigra), întrucât "la opunerea C.O.M. [Comitetul Oamenilor Muncii, n.n.] de la ICEE Zalău de a primi accepţiunea acestora de a pleca temporar în RFG la tratament, a făcut un număr de 4 memorii scrise".

Astfel, recurentul, având gradul de locotenent colonel şi funcţia de şef al Serviciului 2, a dispus, pe baza celor semnalate despre acesta, la data de 11.05.1987, prin Raportul înttocmit la data de 11 mai 1987 "să se aprobe luarea în supraveghere informativă a numitului C.R. pentru suspiciuni de evaziune", iar prin Raportul întocmit la data 21 noiembrie 1987 a dispus,, scoaterea din S.I. şi clasarea mapei suspectului...,,.

Totodată, pe cererea de paşaport întocmită de persoana urmărită, prin care solicita să plece în RFG cu scopul de vizită şi tratament medical, se află avizul negativ dat de organele de securitate (I 259797, f.9v).

De asemenea, s-a reţiunut că dosarul conţine şi memorii trimise de titularul acestuia, în perioada 1986 - 1987, conducerii ICEE Zalău şi Consiliului Oamenilor Muncii, prin care petentul solicita aprobarea de a pleca în străinătate pentru a-şi îngriji sănătatea, iar în urma deschiderii dosarului de supraveghere informativă, de către recurent, titularul dosarului a fost urmărit pe parcursul anului 1987 şi a constat în dirijarea surselor "C.", "D." şi a rezidentului "E.", precum şi investigaţii privind familia titularului şi membrii din anturajul său.

Prima instanţă, analizând documentaţia depusă la dosar de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, a reţinut, în mod corect, că prin activitatea sa, recurentul a îngrădit exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Curtea de apel a soluţionat cauza pe baza înscrisurilor prezentate de intimatul-reclamant, incluzând note de activitate aprobate de recurent şi rapoarte întocmite de acesta în perioada în care era ofiţer de Securitate.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare, prin care însă nu a contestat autenticitatea înscrisurilor şi nu a solicitat probe în combaterea lor, după cum nici în recurs nu a depus la dosar acte, conform art. 492 din C. proc. civ.

Potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, este lucrător al Securităţii "orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului".

Recurentul-pârât a încercat să acrediteze ideea că activităţile desfăşurate se încadrau în atribuţiile normale de serviciu care îi reveneau în calitate de ofiţer al Securităţii, fără să fi suprimat sau îngrădit drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului.

În speţă, se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că recurentul-pârât, în calitatea sa de ofiţer al Securităţii, a întreprins măsuri în cadrul supravegherii informative privind dosarul (cota I 259797), avându-l ca titular pe B. şi, aşa cum se menţionează în Nota de Constatare nr. DI/1/3170 din 17 decembrie 2013, s-a solicitat să se stabilească, în privinţa pârâtului, calitatea de lucrător al fostei Securităţi, de către petentul B..

Persoana în cauză a fost supravegheată informativ, în acest scop, recurentul-pârât a aprobat notele de activitate din care rezultă că persoana urmărită se află în atenţia organelor Securităţii.

Astfel, a participat activ la supravegherea numitul CE., de profesie lăcătuş, dispunând, pe baza celor semnalate despre acesta, la data de 11.05.1987, "să se aprobe luarea în supraveghere informativă a numitului C.R. pentru suspiciuni de evaziune".

În speţă, din actele depuse la dosarul de fond, rezultă că recurentul-pârât a instrumentat dosarul persoanei care a cerut verificarea, acesta având dosarul cota I 259797.

Înalta Curte observă astfel că în cauza de faţă există dovezi că recurentul, prin activitatea sa, a încălcat drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, astfel cum bine a reţinut judecătorul fondului.

În speţă, se constată că recurentul nu contestă realitatea activităţilor desfăşurate, reţinute atât în nota de constatare cât şi de prima instanţă, ci invocă faptul că aceste activităţi au avut loc în considerarea calităţii de ofiţer în cadrul Departamentul Securităţii Statului.

Planul de măsuri, cât şi acţiunile întreprinse, de îndeplinire a acestuia, se încadrează în categoria activităţilor care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului stipulate de Constituţia de la acea dată, precum şi de normele internaţionale la care România era parte, precum dreptul la libera circulaţie şi dreptul la viaţă privată.

Înalta Curte constată astfel că înscrisurile depuse la dosarul de fond, al cărui conţinut este descris pe larg în sentinţa recurată, demonstrează cu prisosinţă acţiunile ce pot fi încadrate în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, îngrădind dreptul la viaţa privată şi dreptul la libera circulaţie, prevăzute de art. 17, respectiv art. 12 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

După cum rezultă din expunerea criticilor recurentului, acesta impută primei instanţe, în primul rând, că a pronunţat o sentinţă pe baza unei analize superficiale, iar nu a unor dovezi clare că a suprimat sau îngrădit drepturi fundamentale ale omului.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat punctual elementele invocate de părţile litigante în dovedirea, respectiv combaterea implicării nemijlocite a ofiţerului de Securitate A. în instrumentarea dosarului persoanei urmărite şi încălcarea drepturilor fundamentale ale acestuia, făcând trimitere la înscrisuri din dosarul informativ, nefăcând astfel o analiză superficială.

Nici susţinerea că demersurile sale ar fi avut un caracter justificat nu are suport, câtă vreme în motivarea raportului său, din 11 mai 1987, a arătat:

"să se aprobe luarea în supraveghere informativă a numitului C.R. pentru suspiciuni de evaziune", existând referiri şi la investigaţii detaliate privind familia titularului şi membrii din anturajul său.

Este clar că avizul negativ, dat de organele de securitate pe cererea de paşaport întocmită de persoana urmărită pentru plecarea în RFG cu scopul de vizită şi tratament medical, a avut o influenţă decisivă, îngrădind drepturile şi libertăţile fundamentale ale solicitantului respectiv.

De altfel, pentru atribuirea calităţii de lucrător al Securităţii este suficientă dovedirea unei singure situaţii în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 2 lit. a) din ordonanţa de urgenţă, or, în privinţa actelor întocmite de recurent ipoteza normativă se regăseşte cu evidenţă.

Nici trimiterile la jurisprudenţa invocată de recurent nu sunt pertinente, având în vedere că instanţa analizează îndeplinirea condiţiilor impuse de textul de lege incident raportat la fiecare cauză în parte, în funcţie de situaţia factuală, ceea ce contează fiind natura activităţilor desfăşurate în respectiva calitate şi finalitatea lor.

Nu se poate susţine nici faptul că dreptul la libera circulaţie şi dreptul la viaţă privată nu erau proteguite de Constituţia din 1965 întrucât, atât Pactul Internaţional pentru Drepturile Civile şi Politice, cât şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fuseseră ratificate de România la momentul desfăşurării activităţii informative. Împrejurarea că drepturile fundamentale recunoscute prin aceste documente internaţionale erau recunoscute doar "formal" în România nu poate fi exoneratoare pentru recurent, câtă vreme el, ca agent al statului comunist, a contribuit la această stare de lucruri.

Nici condiţia preexistenţei unei hotărâri definitive de condamnare, invocată de recurent, nu are susţinere în dispoziţiile art. 2 lit. a) din ordonanţa de urgenţă, pentru constatarea calităţii de lucrător al Securităţii fiind suficient ca instanţa de contencios administrativ să constate, pe baza probelor administrate, că "a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului".

Conchizând, Înalta Curte reţine că recurentul nu se poate apăra invocând contextul politic al vremii, natura muncii desfăşurate ori ordinele superiorilor întrucât, în preambulul O.U.G. nr. 24/2008 s-a definit scopul reglementării ca fiind "continuarea într-un mecanism nou a procesului de devoalare a activităţilor exercitate de regimul comunist"care a desfăşurat, în special prin intermediul Securităţii "o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, a drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale".

Curtea Constituţională a reţinut consecvent în jurisprudenţa sa (de ex. în Decizia nr. 267 din 24 februarie 2009) că "deconspirarea Securităţii, prin consemnarea publică a abuzurilor… contribuie la o mai bună înţelegere a prezentului şi la o proiectare adecvată a viitorului societăţii româneşti" şi că "scopul ordonanţei răspunde unor exigenţe politice ale societăţii româneşti şi dreptului la informaţie consacrat prin art. 31 din Constituţia României".

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 2511 din 26 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2016.