Revision of integrity evaluation dismissed for lack of EU law priority violation

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 5810/91/2013, reclamantul A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. 50893/G/II/6 noiembrie 2013 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate - Inspecţia de Integritate, prin care se constatase încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al incompatibilităţilor, în modalitatea prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, prin faptul că, în perioada în care a deţinut calitatea de consilier local în cadrul Consiliului Local al oraşului Panciu, societatea S. S.R.L., având ca asociat unic şi administrator persoana evaluată, a încheiat mai multe contracte de lucrări cu Primăria oraşului Panciu, în baza cărora mai sus menţionata societate a încasat suma totală de 1.951.564,99 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 173 din 16 septembrie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată în cauză.

3. Hotărârea instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 1640 din 26 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 173 din 16 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate.

4. Cererea de revizuire formulată în cauză

Prin cererea depusă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 30 ianuarie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate, revizuirea Deciziei nr. 1640 din 26 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, susţinându-se că hotărârea instanţei de recurs ar fi fost pronunţată cu nesocotirea principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, sub mai multe aspecte:

4.1 Încălcarea, aplicarea greşită a dreptului Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C-201/14 Bara şi alţii.

În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că procedura de evaluare a conflictelor de interese prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost întocmit Raportul de evaluare a incompatibilităţii în privinţa revizuentului-reclamant, încalcă legislaţia UE în materia protecţiei datelor cu caracter personal, astfel cum a fost ea interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea C-201 din 14 mai sus menţionată.

La judecata în recurs, revizuentul-reclamant a formulat cerere de sesizare a CJUE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare referitor la interpretarea Directivei 95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, scopul trimiterii preliminare fiind acela de a se stabili dacă interpretarea făcută în cauza Bara şi alţii pe marginea articolelor 10, 11 şi 13 din Directivă era aplicabilă şi procedurii de evaluare a incompatibilităţilor, având în vedere diversitatea procedurilor în discuţie.

Cererea de sesizare a CJUE a fost respinsă de către instanţa de recurs cu motivarea că hotărârea pronunţată în Cauza Bara răspundea aspectelor invocate, iar interpretarea dată chestiunii în dezbatere nu a fost circumstanţiată de instanţa europeană, în funcţie de tipul de activitate desfăşurat de autorităţile publice.

S-a arătat că, deşi prin motivarea oferită, instanţa de recurs naţională acceptase ideea aplicabilităţii în cauză a hotărârii CJUE în Cauza Bara şi alţii, pe fondul cauzei, în litigiul privind incompatibilitatea persoanei evaluate, a constatat că nu se impunea anularea Raportului de evaluare, reţinând că persoana evaluată ar fi fost înştiinţată despre evaluare şi invitată să depună un punct de vedere.

Această constatare din partea instanţei de recurs a fost criticată prin intermediul cererii de revizuire, solicitându-se să se constate că problema de drept tranşată prin hotărârea Bara era identică cu cea din cauza prezentă şi, ca atare, exista în sarcina instanţelor naţionale obligaţia de aplicare directă şi prioritară a dreptului Uniunii Europene.

Pe cale de consecinţă, s-a solicitat să se constate că procedura de evaluare a incompatibilităţii desfăşurate în privinţa revizuentului-reclamant în temeiul prevederilor art. 15 şi art. 20 din Legea nr. 176/2010 contravine exigenţelor impuse de reglementarea comunitară, afectând în mod direct valabilitatea Raportului de evaluare, lipsit astfel de bază legală.

4.2 Încălcarea dreptului Uniunii Europene prin faptul că interdicţia exercitării unei funcţii publice pentru o perioadă de 3 ani, instituită de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, aplicabilă în mod automat, prin efectul legii, încalcă principiul proporţionalităţii pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, aspect pe care instanţa de recurs a omis să îl soluţioneze.

În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că interdicţia de la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este aplicabilă ope legis atunci când se constată existenţa conflictului de interese, ori starea de incompatibilitate în privinţa persoanei evaluate, în situaţia revizuentului-reclamant, sancţiunea fiind încetarea mandatului de consilier local şi interdicţia de a mai ocupa o funcţie electivă la nivel local, pe o durată de 3 ani.

În continuare, făcându-se referire la principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor conţinut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, conform căruia pedepsele nu trebuie să fie disproporţionale în raport cu infracţiunea, s-a arătat că evaluarea administrativă în materia conflictelor de interese din legislaţia naţională corespunde conceptului de "acuzaţie în materie penală" în sensul art. 6 din CEDO, având în vedere criteriul gravităţii sancţiunii, şi ca atare se impunea ca instanţa de recurs să stabilească dacă în speţă sancţiunea complementară prevăzută de legislaţia naţională, aplicabilă în mod automat şi fără exercitarea prerogativei de apreciere din partea instanţei de judecată, era sau nu conformă cu dreptul Uniunii Europene din perspectiva principiului proporţionalităţii sancţiunilor.

S-a arătat că, deşi revizuentul-reclamant a formulat o cerere de sesizare a CJUE privind această problemă de drept, instanţa de recurs a decis respingerea cererii, considerând că aprecierea asupra proporţionalităţii măsurii administrative aplicabile în cauză constituia o chestiune în competenţa instanţelor naţionale, nefiind o problemă de interpretare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Cu referire la acest aspect, s-a solicitat să se constate că în cazul în care o asemenea competenţă aparţine instanţelor naţionale, în cauza pendinte, în considerentele deciziei pronunţate în recurs nu a fost prezentată nicio argumentaţie în legătură cu proporţionalitatea sancţiunii.

4.3 Încălcarea dreptului Uniunii Europene prin faptul că dispoziţiile din legislaţia naţională, care instituie incompatibilitatea, reţinută ca temei pentru sancţionarea revizuentului-reclamant, sunt lipsite de previzibilitate şi prin aceasta se încalcă principiul legalităţii sancţiunilor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 7 din CEDO.

În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reia principiul legalităţii consacrat de art. 7 din CEDO, în aplicarea acestui principiu, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Curtea Constituţională a României stabilind prin jurisprudenţe constante că legea în baza căreia se aplică o sancţiune trebuie să fie previzibilă, iar, în speţă, această cerinţă nu a fost îndeplinită.

Astfel, s-a arătat că art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu reglementează o incompatibilitate, ci o interdicţie, la care sunt supuşi consilierii locali, cărora li se impune o conduită precisă, constând în obligaţia de a nu încheia anumite contracte, incompatibilităţile asociate funcţiei de consilier local sau consilier judeţean fiind prevăzute de art. 88 din Legea nr. 161/2003.

Pentru încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 este prevăzută încetarea de drept a mandatului de ales local, conform art. 92 alin. (2) din lege, procedura de constatare fiind prevăzută în competenţa prefectului, iar actul emis - ordinul prefectului, fiind supus cenzurii instanţei de contencios administrativ competente.

Prin urmare, starea de fapt reţinută în sarcina revizuentului-reclamant, şi anume încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 trebuia constatată şi sancţionată prin ordin al prefectului, în condiţiile art. 92 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, Raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate fiind specific constatării situaţiei de incompatibilitate, anume prevăzută prin dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 161/2003.

De asemenea, s-a solicitat să se constate că societatea al cărei asociat unic şi administrator era revizuentul-reclamant a încheiat contracte de executare de lucrări cu Primăria oraş Panciu, conform Raportului de evaluare întocmit de ANI, iar consiliul local - din care făcea şi revizuentul-reclamant, nu a fost parte şi nu a participat în niciun fel la decizia de atribuire a contractelor de achiziţii publice, aspect care, deşi invocat în faţa instanţei de recurs, nu a primit o rezolvare corespunzătoare din perspectiva dispoziţiilor ce guvernează organizarea administraţiei publice locale, nefiind identificat niciun argument în favoarea tezei că un consilier local face parte din primărie.

În consecinţă, revizuentul-reclamant nu a beneficiat de un text legal previzibil, din care să rezulte că norma de lege reţinută instituie o incompatibilitate şi că, în calitate de consilier local, făcea parte din primărie.

4.4 În fine, a fost invocată încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul UE faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a deciziei mai sus menţionate, cu referire la Legea nr. 176/2010, reţinută în soluţionarea prezentului litigiu.

În esenţă, s-a arătat că Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, denumită şi Decizia MCV, era lipsită de efecte juridice începând cu data de 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că respectiva Decizie nu se mai regăseşte în competenţele UE post-Lisabona.

Ca urmare, Decizia MCV fiind caducă, lipsită de efecte juridice, rezultă că şi legislaţia naţională de implementare a Deciziei MCV, în speţă Legea nr. 176/2010, trebuie înlăturată de la aplicare, fiind şi ea caducă şi lipsită de efecte juridice.

Prin înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare desfăşurată în cauză, inclusiv Raportul de evaluare a incompatibilităţii în privinţa revizuentului-reclamant, rămâne fără temei legal, ceea ce impune anularea actului.

5. Apărările intimatei Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă, iar, pe fondul său, ca neîntemeiată.

S-a arătat în esenţă că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, beneficiază de dispoziţii legale de strictă interpretare astfel că exercitarea acesteia nu poate avea loc decât în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, s-a subliniat că în cadrul căii de atac a revizuirii nu este permisă repunerea în discuţie a unor probleme de fond, fapte sau împrejurări care au fost discutate cu ocazia rezolvării litigiului în fond.

De asemenea, s-a arătat că revizuirea nu poate fi îndreptată împotriva unei decizii definitive a instanţei, dacă aceasta nu a fost pronunţată cu încălcarea prioritară a dreptului unional.

În speţă însă chestiunea privind aplicabilitatea prioritară a dreptului unional a fost tranşată în mod definitiv de către instanţa de recurs, din chiar cuprinsul cererii de revizuire rezultând că sesizarea CJUE - respinsă de instanţa de recurs, fusese formulată în legătură cu interpretarea unor dispoziţii de drept comunitar identice cu cele invocate în susţinerea prezentului demers judiciar.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire formulată în cauză

Examinând cauza în raport cu motivele invocate de revizuentul-reclamant şi apărările intimatei, prin prisma prevederilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, în cadrul prezentei căi de atac, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că cererea de revizuire formulată în cauză este nefondată, pentru considerentele ce urmează.

Aşa cum reiese din jurisprudenţa instanţei supreme, cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost conceput ca un ultim remediu intern menit să asigure preeminenţa prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, în lumina principiilor şi a interpretărilor cristalizate în practica jurisdicţiilor Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte, revizuirea întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 urmăreşte retractarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, pronunţate prin încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene faţă de legile interne, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Cu referire la admisibilitatea exercitării revizuirii pe acest temei, prin Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 386 din 23 mai 2017, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus arătate, menţionează elementele/reperele pe baza cărora se declară admisibilitatea cererii de revizuire, motivaţia prezentată în cuprinsul deciziei ţinând seama de reglementarea generală şi caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare, iar nu de reformare, corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.

În acest sens, parag. (72) din Decizia nr. 45/2016 arată că "(.) este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional (.)".

În continuare, parag. (73) al aceleiaşi Decizii prevede că "dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţelor care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. (.)".

Cu aceste observaţii, având în vedere situaţia existentă în cauză, configurată de conţinutul actului administrativ contestat în litigiul de bază, motivele de nelegalitate invocate împotriva acestuia, soluţia şi sentinţa primei instanţe, cât şi decizia pronunţată în recurs, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele invocate în susţinerea cererii de revizuire nu justifică retractarea deciziei instanţei de recurs, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Rezultă din actele dosarului că revizuientul-reclamant A. a făcut obiectul unei evaluări a intimatei Agenţia Naţională de Integritate, finalizată prin întocmirea Raportului de evaluare nr. x/6 noiembrie 2013, prin care se constatase încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al incompatibilităţilor, cuprinse în art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Situaţia de incompatibilitate reţinută în sarcina revizuentului-reclamant a constat în aceea că, în perioada în care a deţinut funcţia de consilier local în cadrul Consiliului Local al oraşului Panciu, societatea S. S.R.L., al cărei asociat unic şi administrator era persoana evaluată, a încheiat cu Primăria oraşului Panciu mai multe contracte de lucrări, identificate ca fiind contractele de lucrări nr. 14.700 din 16 noiembrie 2009, nr. 11.656 din 20 octombrie 2010, nr. 6531 din 15 iunie 2011, nr. 9602 din 31 august 2011 şi nr. 8707 din 20 iunie 2012, în baza cărora Primăria oraşului Panciu a efectuat către respectiva societate plăţi în valoare totală de 1.951.564,99 RON.

Prin sentinţa Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, constatându-se că, în speţă, starea de fapt reţinută se circumscrie conţinutului normativ al art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, text de lege care instituie o incompatibilitate în privinţa aleşilor locali.

Recursul formulat împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1640 din 26 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre definitivă ce formează obiectul prezentei cereri de revizuire.

Aşa cum s-a arătat mai sus, la pct. 4 din prezenta decizie, cererea de revizuire a fost formulată sub mai multe aspecte, toate lipsite de relevanţă în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului priorităţii dreptului unional.

1. Referitor la motivul de revizuire care pune în discuţie încălcarea, aplicarea greşită a dreptului Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-201/14 Bara şi alţii, Înalta Curte constată că justificarea invocată nu permite o examinare pe fondul şi în substanţa argumentaţiei.

Aşa cum se menţionează în cererea de revizuire şi rezultă din partea expozitivă şi considerentele deciziei ce formează obiectul revizuirii în cauză, la judecata în recurs a fost formulată o cerere de sesizare a CJUE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare referitoare la interpretarea Directivei 95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, scopul trimiterii preliminare fiind acela de a se stabili dacă interpretarea dată prin Hotărârea pronunţată în cauza Bara şi alţii articolelor 10, 11 şi 13 din Directivă era aplicabilă şi procedurii de evaluare a incompatibilităţilor, având în vedere diversitatea celor două proceduri administrative.

Cererea de efectuare a trimiterii preliminare a fost analizată şi respinsă prin decizia instanţei de recurs.

Instanţa de recurs a considerat că nu era necesară sesizarea CJUE, întrucât aspectele invocate primiseră rezolvare prin Hotărârea pronunţată în cauza Bara şi alţii, decizie interpretativă care nu făcea nicio distincţie sau circumstanţiere, în funcţie de tipul de activitate desfăşurat de autorităţile publice.

Pe fondul cauzei, instanţa de recurs a constatat că nelegalitatea Raportului de evaluare întocmit în privinţa reclamantului nu putea fi reţinută prin prisma interpretării date de CJUE în cauza C - 201/14 (Bara), pentru că procedura reglementată în art. 20 raportat la art. 13 din Legea nr. 176/2010 presupune două etape, care exclud prelucrarea unor date nepublice, personale, fără înştiinţarea persoanei vizate.

Sub acest aspect, s-a reţinut că persoana evaluată a fost înştiinţată prin adresa /G/II/25 aprilie 2013, transmisă prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, din data de 29 aprilie 2013, iar solicitările de informaţii către Primăria Oraşului Panciu şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului au fost transmise ulterior, conform înscrisurilor aflate în dosarul de fond.

Or, rezultă din cele mai sus arătate că hotărârea interpretativă a CJUE, referitoare la protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, a fost invocată şi examinată de instanţa care a pronunţat decizia a cărei revizuire se cere. Aceeaşi instanţă de recurs a constatat că procedura de evaluare împotriva reclamantului a fost desfăşurată cu respectarea Legii nr. 176/2010, procedura legală conformă reglementării comunitare.

Ca urmare, faptul că soluţia pronunţată nu este favorabilă şi nu corespunde intereselor reclamantului nu implică şi nu conferă acestuia dreptul de a solicita revizuirea unei decizii definitive şi obligatorii doar în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă decizie.

În acest sens, prin Hotărârea din 29 iulie 2008, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Mitrea împotriva României, s-a arătat că "puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui să fie exercitată pentru a corecta erorile de judecată şi erorile judiciare, dar nu pentru a face o reexaminare. Revizuirea nu ar trebui să fie tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru reexaminare" (paragraf 20 din hotărâre).

În speţă, argumentaţia formulată în susţinerea primului motiv de revizuire constituie o critică adusă soluţiei şi raţionamentului instanţei de recurs, având ca finalitate reexaminarea deciziei definitive pronunţate în cauză, pentru motive ce pun în discuţie corecta interpretare şi aplicare a legii, ceea ce desigur nu se poate obţine prin intermediul revizuirii.

2. Referitor la încălcarea dreptului Uniunii Europene pe motiv că interdicţia exercitării unei funcţii publice pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, încalcă principiul proporţionalităţii pedepselor, conţinut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că nici această susţinere nu este întemeiată şi nu atestă pretinsa încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea definitivă ce formează obiectul prezentei cereri de revizuire.

Potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, "Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate."

Rezultă din textul de lege enunţat că sancţiunea constând în interdicţia exercitării unei funcţii publice pentru o perioadă de 3 ani nu este una variabilă, respectiv prevăzută de legiuitor între anumite limite, ci este unică, subsecventă constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese.

Cu alte cuvinte, prevederea de la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 instituie o sancţiune cu o durată fixată, în termeni imperativi şi inderogabili, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de a interveni asupra acelei durate, în sensul modificării perioadei pentru care se dispune interdicţia exercitării funcţiei publice.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată corectă observaţia din cererea de revizuire privind imposibilitatea aprecierii proporţionalităţii sancţiunii de către instanţa de judecată care confirmă existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate.

Însă, deşi corectă observaţia formulată, aceasta este lipsită de consecinţe în ceea ce priveşte chestiunea în analiză.

Aşa cum s-a arătat în cuprinsul cererii de revizuire şi rezultă din actele dosarului, în cadrul procedurii desfăşurate în faţa instanţei de recurs, a fost formulată o cerere de sesizare a CJUE prin care să se stabilească dacă principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se aplică şi răspunderii prevăzute de Legea nr. 176/2010, iar, în caz afirmativ, dacă respectivul principiu se opune unei reglementări naţionale care instituie interdicţia ocupării unei funcţii publice, pe o perioadă prestabilită de 3 ani, fără să existe posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită.

Cererea de efectuare a trimiterii preliminare astfel formulată şi întemeiată a fost respinsă de instanţa de recurs, care a considerat că aspectul invocat nu implica o chestiune de interpretare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ci de aplicare a legii, prevăzută în competenţa instanţei.

De asemenea, se reţine că în considerentele deciziei pronunţate în recurs nu a fost prezentată nicio argumentaţie care să conţină aprecierea instanţei asupra proporţionalităţii sancţiunii.

Ca urmare, luând act că instanţa de recurs nu a examinat efectiv şi nu s-a pronunţat asupra aplicabilităţii principiului proporţionalităţii în ceea ce priveşte răspunderea prevăzută de Legea nr. 176/2010, Înalta Curte constată că, raportat la considerentele Deciziei nr. 45/2016 pronunţată de CDCD în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, este ea însăşi competentă să o facă, fără ca prin aceasta să se încalce autoritatea de lucru judecat sau să se exercite un control judiciar asupra hotărârii ce formează obiectul cererii de revizuire.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că situaţia existentă în litigiul de bază nu ridica nicio problemă din perspectiva interpretării şi aplicării corecte a dreptului comunitar, precum şi faptul că, în speţă, din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, nu se poate vorbi despre o incompatibilitate a normei interne cu dreptul comunitar.

În opinia revizuentului-reclamant, evaluarea administrativă în materia conflictelor de interese din legislaţia naţională trebuie asimilată conceptului de "acuzaţie în materie penală" în sensul art. 6 din Convenţia Europeană, prin prisma criteriilor dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene, în special cel al gravităţii sancţiunii, ceea ce atrage şi justifică incidenţa principiului proporţionalităţii prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în a cărui aplicare este permisă individualizarea sancţiunii de către instanţă.

Susţinerea formulată nu este întemeiată.

În acest sens, se constată că prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 449 din 11 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 625 din 18 august 2015, instanţa de contencios constituţional a reţinut - în cadrul criticii referitoare la faptul că interdicţia complementară prevăzută la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, de a nu mai exercita o funcţie publică timp de 3 ani, ar încălca principiul proporţionalităţii prin comparaţie cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales sau de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzută de art. 66 alin. (1) şi (2) din C. pen., că, în contextul normativ de stabilire a unor interdicţii în ceea ce priveşte funcţiile şi demnităţile publice, prevederile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 instituie reguli specifice referitoare la ocuparea funcţiilor publice. Astfel, s-a arătat că, prin jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Constituţională a constatat că "interdicţia de a mai ocupa aceeaşi funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, instituită prin textul de lege criticat, reprezintă o sancţiune cu natură juridică distinctă de pedeapsa complementară prevăzută în materie penală, constând în interdicţia temporară a exercitării unor drepturi, în speţă drepturi electorale. Curtea a statuat că Legea nr. 176/2010 vizează asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, domeniu ce nu poate fi supus prin analogie regimului juridic specific dreptului penal şi sancţiunilor penale".

Prin urmare, Înalta Curte constată justificată apărarea formulată prin întâmpinare de către intimata Agenţia Naţională de Integritate, interdicţia impusă de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 fiind distinctă şi neputând fi asimilată unei sancţiuni de natură penală, evaluarea administrativă neintrând în domeniul de reglementare al legii penale.

În consecinţă, faptul că sancţiunea prevăzută la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 se aplică ope legis, fără nicio apreciere asupra proporţionalităţii sancţiunii aplicate din partea instanţei, nu contravine prevederilor art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, principiu aplicabil exclusiv raporturilor de drept penal şi contravenţional.

3. În ceea ce priveşte motivul referitor la încălcarea art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin faptul că dispoziţiile din legislaţia naţională care instituie incompatibilitatea sunt lipsite de previzibilitate, şi prin aceasta se încalcă principiul legalităţii sancţiunilor, Înalta Curte constată că susţinerea formulată nu este întemeiată şi nu se circumscrie unei critici de neconformitate în înţelesul art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004.

Prin argumentaţia formulată se susţine ideea că revizuentul-reclamant nu ar fi beneficiat de un text legal previzibil, din care să rezulte că norma de lege reţinută în cauza sa instituie o incompatibilitate şi că, în calitate de consilier local, făcea parte din primărie.

Cu privire la această susţinere, Înalta Curte constată că ea a fost invocată şi analizată în calea de atac a recursului, constituind principala chestiune de examinat, raportat la criticile de nelegalitate formulate prin cererea de recurs.

Rezultă din cuprinsul deciziei din recurs că au fost analizate prevederile art. 90 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 161/2003 şi prezentată justificarea pentru care s-a considerat că procedura de constatare a incompatibilităţii era prevăzută în competenţa de instrumentare a Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi măsura în care textele de lege relevante interferează şi efectele juridice produse.

Prin urmare, se constată că decizia definitivă a instanţei de recurs răspunde criticii ce vizează pretinsa încălcare a principiului legalităţii sancţiunilor şi lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor care au stat la baza sancţionării revizuentului-reclamant.

Aşadar, cum în cadrul căii de atac a revizuirii nu este permisă repunerea în discuţie a unor chestiuni, fapte sau împrejurări care au fost discutate cu ocazia rezolvării litigiului în fond, şi cum dispoziţiile de drept european, astfel cum au fost ele invocate şi susţinute raportat la circumstanţele speţei, nu relevă existenţa unui caz de ignorare a priorităţii în aplicare a normei europene în raport cu cele naţionale, Înalta Curte constată că motivul de revizuire formulat este neîntemeiat.

Altfel spus, nu există niciun conflict între normele de drept intern şi cele de drept european, care să fi fost soluţionat de instanţa de recurs în sensul de a se fi dat prevalenţă dreptului intern, prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

De altfel, revizuentul-reclamant nu invocă o incompatibilitate a prevederilor din legislaţia internă aplicată de instanţa de recurs, cu ordinea juridică a Uniunii Europene, ci urmăreşte rejudecarea cauzei în condiţiile înlăturării de la aplicare a dispoziţiilor legale reţinute a fi fost încălcate de către revizuentul-reclamant.

4. Referitor la încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională, motivat de lipsa de efecte juridice a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE (MCV), precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a acestei decizii, din care face parte şi Legea nr. 176/2010, după data de 1 decembrie 2009, în condiţiile intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, se reţine că nici acest motiv de revizuire nu este întemeiat.

Înalta Curte constată că Tratatul de la Lisabona, la care face referire revizuentul-reclamant, este un tratat care modifică două tratate ce constituie forma bazei constituţionale a Uniunii Europene (UE), versiunea consolidată a celor două tratate - Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, amendată de prevederile Tratatului de la Lisabona, fiind publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 202 din 7 iunie 2016.

Examinând susţinerile revizuentului-reclamant se constată că prevederile anterior amintite nu invalidează în niciun mod dispoziţiile Deciziei Comisiei 2006/928/CE din 13 decembrie 2006, de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial L-354/56, aceasta fiind emisă în cadrul unui mecanism de cooperare şi de verificare stabilit tocmai pentru a garanta respectarea de către ţara noastră a obiectivelor asumate prin tratatele Uniunii Europene la care este parte, astfel că nu s-a creat nicio discrepanţă la momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona de natură să afecteze viabilitatea actului normativ invocat ori a actelor normative emise la nivel naţional în aplicarea directivei menţionate.

Astfel, se constată că nici Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE şi nici Legea nr. 176/2010 nu au caracter temporar, iar intrarea în vigoare a prevederilor Tratatului de la Lisabona nu a determinat caducitatea Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, astfel cum susţine revizuentul-reclamant.

Întrucât potrivit art. 6 alin. (1) din C. civ.:

"Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. (.)", şi cum prin nicio dispoziţie ulterioară nu a fost invalidată dispoziţia naţională emisă pentru implementarea Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, rezultă că susţinerile revizuentului-reclamant sunt neîntemeiate.

Concluzionând, se constată că aspectele invocate prin prezenta cerere de revizuire nu sunt de natură a forma convingerea Înaltei Curţi că decizia a cărei revizuire se solicită ar fi fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, neputând constitui temei al revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele anterior expuse şi ţinând seama de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1640 din 26 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1640 din 26 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2017.

Procesat de GGC MM