Concession fee as civil obligation: contractual penalties replace fiscal late interest rates despite administrative contract nature

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Focşani şi înregistrată sub nr. x/44/2014 la Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. Focşani Obligarea acesteia la plata sumei de 3.001.229,81 RON, reprezentând contravaloarea concesiunii, cu care figurează restantă la data de 19.05.2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 157 din 03 iunie 2015, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.292.179,25 RON, cu titlu de redevenţă la Contractul nr. x din 09 august 2006, şi penalităţi de întârziere pentru facturile fiscale indicate la pct. 2 din răspunsul expertului la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, conform art. 124 din O.G. nr. 92/2003.

A obligat, totodată, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, având ca obiect concesionarea serviciului public de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice.

Conform capitolului IV art. 3 alin. (1) din acest contract, pârâta S.C. A. S.A. Focşani are obligaţia plăţii redevenţei de 200.000 RON/an, care se va factura trimestrial până în data de 15 a ultimei luni din trimestru, iar conform art. 3 alin. (3) din contract, pentru neplata redevenţei datorate la termenul prevăzut la alin. (1) se vor calcula majorări conform prevederilor legale în vigoare.

Din concluziile raportului de expertiză contabilă, completat cu răspunsul la obiecţiuni, probă de specialitate, conform art. 330 din C. proc. civ., rezultă că, pentru perioada 2011 - 19.05.2014, pârâta datorează suma de 1.292.179,25 RON, cu titlu de redevenţă.

Cu privire la plata majorărilor de întârziere, instanţa de fond a constatat că, prin Contractul de concesiune nr. x/2006, s-a prevăzut la art. 3 alin. (2), cap. IV, că acestea se vor plăti conform prevederilor legale în vigoare.

Conform Actului adiţional nr. 15 din 23 mai 2011 s-a prevăzut o penalitate de 0,01% pe zi de întârziere.

Din cuprinsul Contractului de concesiune nr. 33648/2006, rezultă că acesta a fost încheiat în baza Legii nr. 219/1008, iar potrivit art. 4 din acest act normativ, "redevenţa obţinută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz".

Contractul de concesiune este un contract administrativ, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004, care prezintă anumite caracteristici specifice, precum şi anumite limitări privind negocierea clauzelor de penalităţi sau majorări de întârziere.

În speţă, având în vedere că redevenţa obţinută în urma concesionării serviciului public de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei termine, se face venit la bugetul local, îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală, conform art. 1 şi art. 124 din O.G. nr. 92/2003, în ceea ce priveşte cuantumul majorărilor, neputând fi stabilit de părţi un procent mai mic decât cel legal.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Focşani, pentru motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că soluţia este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile in speţa.

A arătat recurenta reclamantă că, aşa cum a susţinut şi la termenul de judecată din 03.06.2015, când au avut loc dezbaterile pe fond, a înţeles să solicite plata integrala a penalităţilor de întârziere, calculate la valoarea de 2% pe zi de întârziere, conform prevederilor Codul fiscal.

Instanţa a reţinut la debitul de 342.500 RON, aferent facturii din 19 iulie 2001, penalităţi în cuantum de 35.106 RON, în loc de 211.640 RON, cum au fost calculate de recurenta conform Codul fiscal.

Un alt motiv de nelegalitate a sentinţei priveşte data de la care au fost calculate penalităţile. Din interpretarea art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Cap. IV "Redevenţa" al Contractului de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, rezulta că: redevenţa se datorează trimestrial; factura se emite anterior datei de 15 ale ultimei luni din trimestru; după această dată, in caz de neplată concesionarul datorează penalităţi la suma neachitată.

În mod greşit, expertul din cauza, deşi a evidenţiat toate datele de emitere a facturii ca fiind anterioare datei de 15 ale ultimei luni din trimestru, a calculat curgerea penalităţilor după data de 15 ale ultimei luni din trimestru, rezultând sume mai mici pe care parata le-ar datora cu titlul de penalitate.

Mai mult, expertul avea obligaţia de a avea in vedere faptul că, fiind instituţie publică, recurenta nu are obligaţia, conform Codul fiscal, de a emite facturi, acestea fiind emise doar la cererea debitorului/operatorilor, ca act de justificare a plăţii, astfel că in mod corect data de la care trebuiau calculate penalităţile era data de 15 ale ultimei luni din fiecare trimestru, iar nu datele evidenţiate de expert in completarea la raport (pct. 2- Penalitati).

A mai arătat recurenta şi faptul că, în afara preluării documentelor de la Serviciul de taxe şi impozite, experta nu a înţeles sa solicite clarificări tehnice de la acest compartiment cu privire la modul şi data de la care se calculează penalităţile, rezultatul cuprins in expertiză fiind astfel viciat.

Având în vedere că raportul de expertiza in baza căruia instanţa de fond s-a pronunţat este viciat din punct de vedere al modului de calcul (procent de penalităţi aplicabil şi perioada pentru care trebuiau calculate penalităţile, se impune admiterea recursului şi refacerea expertizei.

La rândul său, pârâta S.C. A. S.A. a formulat recurs, invocând art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a arătat că, prin întâmpinarea depusă la dosar, a recunoscut suma de 1.312.956,18 RON, din cea pretinsă de reclamantă, din care: 1.292.179,25 RON c/v redevenţă aferentă Contractului de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006; 20.776,93 RON c/v redevenţă aferentă altor contracte de concesiune.

Cum, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, completat cu răspunsul la obiecţiuni, societatea recurentă pârâtă datorează reclamantei concedente suma de 1.292.179,25 RON cu titlu de debit principal (redevenţă) şi 82.557 RON accesorii (penalităţi calculate conform Actului Adiţional nr. 15 din 23 mai 2015 la Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006), prin concluziile formulate la ultimul termen de judecată, a solicitat admiterea în parte a acţiunii, doar pentru sumele din raportul de expertiză. Totodată, având în vedere recunoaşterea sumelor şi prin întâmpinare, conform art. 454 din C. proc. civ., a solicitat exonerarea de plata cheltuielilor de judecată.

Sentinţa instanţei de fond este parţial nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) doar cu privire la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată.

Referitor la penalităţile de întârziere datorate conform Contractului de concesiune din 09 august 2006, în mod greşit prima instanţă a asimilat debitul principal (redevenţa) creanţelor fiscale datorate bugetului local, apreciind astfel că accesoriile (penalităţile de întârziere) trebuie calculate cu aplicarea procentelor prevăzute în O.G. nr. 92/2003, şi nicidecum potrivit înţelegerii părţilor.

În realitate, redevenţa născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală are natura juridică a unei "chirii", nefiind vorba de o creanţă fiscală, întrucât redevenţa nu derivă dintr-un raport de drept fiscal existent între concedent şi concesionar, ci din convenţia părţilor, supusă normelor de drept privat.

Prin urmare, creanţei civile născute din Contractul de concesiune din 09 august 2006 i se aplică regulile de drept comun în materie, nicidecum cele de drept fiscal.

Faptul că sumele încasate de concedent cu titlu de redevenţă se fac venituri la bugetul local nu este de natură a schimba natura juridică dată de izvorul acestei redevenţe.

În acest sens s-a pronunţat în mod irevocabil şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 390 din 01 februarie 2012 pe care înţelegem să o invocăm ca şi practică judiciară.

În aceste condiţii, în mod greşit şi cu încălcarea art. 969 din vechiul C. civ., instanţa de fond a considerat că Actul Adiţional nr. 15 din 23 mai 2015 la Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006 ar fi nelegal, întrucât părţile au convenit un procent de penalitate de 0,01% pe zi de întârziere, mai mic decât cel prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Tot cu privire la penalităţile de întârziere, a arătat recurenta pârâtă că hotărârea primei instanţe cuprinde motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), respectiv face referire la dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 219/1998, act normativ care a fost abrogat la data de 30.06.2006, anterior încheierii Contractului de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, prin urmare nu mai putea produce efecte.

De asemenea, se întemeiază pe dispoziţiile art. 1 şi art. 124 din O.G. nr. 92/2003, care nu au incidenţă în cauză, întrucât, pe de o parte, reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din raporturi juridice de drept fiscal, nu şi cele având ca izvor raporturi juridice de drept comun, ca în cazul contractului de concesiune, iar pe de altă parte privesc dobânzile la care au dreptul contribuabilii în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, ceea ce nu este cazul de faţă.

- Referitor la cheltuielile de judecată, în mod greşit instanţa de fond a dispus obligarea noastră la plata lor, în condiţiile în care, anterior primului termen de judecată, am recunoscut suma la care am fost obligaţi.

Prin urmare, în speţă erau aplicabile dispoziţiile art. 454 C. proc. civ., sens în care instanţa trebuia să dispună exonerarea noastră de Ia plata cheltuielilor de judecată.

Suma de 2.500 RON reprezintă în fapt onorariu de expert, necesitatea administrării acestei probe rezultând din culpa reclamantei care nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de fond în sensul că nu a defalcat suma globală solicitată prin acţiunea introductivă şi nu a precizat modul de calcul al penalităţilor.

Faţă de cele de mai sus, solicităm admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate cu privire la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată de la fond şi în rejudecare, admiterea în parte a acţiunii cu obligarea noastră la plata debitului principal şi a penalităţilor calculate conform convenţiei părţilor.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză, ambele părţi din proces au formulat întâmpinări, solicitând fiecare respingerea recursului părţii adverse ca nefondat (recurenta pârâtă invocând şi lipsa de interes a recurentei reclamante în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, de vreme ce şi-a limitat acţiunea la pretenţiile decurgând din "contractul de concesiune principal", nr. 33648 din 09 august 2006).

Prin încheierea de şedinţă din 14.03.2017, pronunţată în condiţiile art. 493 din C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei UAT Focşani este nefondat.

Prin raportul de expertiză judiciară contabilă dispus în cauză s-a stabilit debitul principal aferent Contractului de concesiune nr. x/2006, suma de nefiind contestată de niciuna dintre recurente.

Recurenta-reclamantă este în eroare în ceea ce priveşte modul în care a fost dezlegată cererea de penalităţi, considerând că prin dispozitivul sentinţei recurate societatea pârâtă ar fi fost obligată la plata sumei de 82.557 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente debitului principal.

În realitate, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei şi în mod expres din dispozitiv, pornind de la premisa asimilării redevenţei datorate pentru concesiune cu taxele şi impozitele datorate bugetului local, instanţa a dispus obligarea la plata de penalităţi de întârziere conform art. 124 din C. proc. fisc., astfel cum a solicitat recurenta reclamantă prin acţiune.

A doua critică adusă hotărârii pe motiv că raportul de expertiză ar fi viciat sub aspectul numărului zilelor de întârziere pentru care s-au calculat penalităţile este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, aşa cum a fost modificat prin Actul Adiţional nr. 5 din 18 iunie 2008, redevenţa se va factura trimestrial până la data de 15 a ultimei luni din trimestru, iar plata facturii se va face în termen de 5 zile de la data primirii.

La alin. (2) al aceluiaşi articol din Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, modificat prin Actul Adiţional nr. 15 din 23 mai 2015, penalităţile de 0,01% pe zi de întârziere sunt datorate începând cu ziua următoare termenului de plată.

În raport cu aceste clauze contractuale, în mod corect expertul contabil a calculat numărul de zile de întârziere începând cu a 6-a zi de la data primirii fiecărei facturi neachitate în parte, ajungând la cuantumul total al penalităţilor datorate de 82.557 RON, iar invocarea de către recurenta reclamanta a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care se referă la situaţiile în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu se justifică.

Analizând recursul pârâtei S.C. A. S.A., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, doar în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Astfel, motivul de casare invocat de recurenta pârâtă în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 ultima teză din C. proc. civ. nu poate fi reţinut decât în ipoteza în care hotărârea ar cuprinde numai motive străine de natura cauzei, astfel cum prevede expres textul de lege.

În speţă, partea recurentă a invocat faptul că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe prevederile art. 4 al Legii nr. 219/1998, care era abrogată la data încheierii contractului de concesiune, precum şi pe dispoziţiile art. 1 şi art. 124 din Codul de procedură fiscală, deşi raportul juridic dedus judecăţii nu era unul de drept fiscal.

Cât priveşte invocarea dispoziţiilor Legii nr. 219/1998, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, acest act normativ a fost abrogat expres prin art. 305 al O.U.G. nr. 34/2006, care a intrat în vigoare la 30.06.2006, însă instanţa de fond a făcut referirea la el deoarece în Contractul de concesiune nr. 33648 din 9 august 2006 este menţionat de părţile contractante ca temei legal, alături de Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Focşani nr. 176 din 22.06.2006, în condiţiile în care contractul a fost încheiat în urma unei proceduri de licitaţie publică deschisă desfăşurate în temeiul acestei legi.

În plus, din examinarea hotărârii recurate rezultă că aceasta nu cuprinde referiri numai la aceste dispoziţii legale, iar - pe de altă parte - nu se poate considera ca fiind străină de natura cauzei nici referirea la prevederile Codului de procedură fiscală, de vreme ce dezbaterile au purtat asupra diferitelor clauze contractuale care au impus analizarea naturii creanţei, chiar dacă această analiză a condus la o concluzie greşită.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima critică adusă de recurenta pârâtă se referă la aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de fond reţinând, cu încălcarea art. 969 din C. civ. de la 1864, calculul penalităţilor în procentele prevăzute de O.G. nr. 92/2003, iar nu de contractul încheiat între părţi.

Sub acest aspect, se constată, în primul rând, că nu poate fi reţinută apărarea recurentei reclamante în sensul că acest motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă ar fi nefondat, deoarece instanţa de fond ar fi obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.292.179,25 RON cu titlul de debit şi la plata penalităţilor de întârziere conform pct. 2 din răspunsul la obiecţiuni în care expertul contabil a arătat că acestea au fost calculate "conform prevederilor art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Contractul de concesiune aşa cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. 15/2011".

În realitate, instanţa a făcut referire la facturile fiscale indicate la pct. 2 din răspunsul la obiecţiuni, obligând însă pârâta la plata de penalităţi de întârziere aferente acestora "conform art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală", iar nu conform Actului adiţional nr. 15/2011.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept material de către judecătorul fondului, Înalta Curte constată întemeiată critica adusă de recurenta pârâtă.

Astfel, prima instanţă a pornit de la premisa greşită că debitul principal în discuţie (redevenţa) are natura juridică a unei creanţe fiscale, fiind supus regimului juridic prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Redevenţa născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală are natura juridică a unei chirii, nefiind vorba de o creanţă fiscală, întrucât nu derivă dintr-un raport de drept fiscal existent între părţi

Faptul că, în speţă, contractul de concesiune este, datorită obiectului său, un contract administrativ (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), nu face din redevenţă o creanţă fiscală, de vreme ce aceasta nu a luat naştere în temeiul unui tilu de creanţă, astfel cum este el definit de Codul de procedură fiscală şi care să poată fi eventual contestat în condiţiile acestui act normativ special.

Nefiind nici impozit, nici taxă prevăzută de Codul fiscal, aplicarea penalităţilor stipulate de art. 1241 (iar nu de art. 124, cum din eroare s-a menţionat în senstinţă) din Codul de procedură fiscală nu se justifică tocmai în raport cu prevederile art. 1 "(1) Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal") din acest ultim act normativ, citate de judecătorul fondului.

Chiar dacă iniţial prin contractul de concesiune, părţile au convenit să stabilească pentru neplata la termen a redevenţei "majorări conform prevederilor legale în vigoare", aceste majorări de întârziere şi-au păstrat natura contractuală, confirmată ulterior de actele adiţionale prin care s-a modificat cuantumul penalităţilor.

Aşa fiind, în considerarea prevederilor C. civ., potrivit cărora contractul constituie legea părţilor, se impune omologarea calculului penalităţilor realizat de expertul judiciar la pct. 2 din răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, care este conform art. 3 alin. (1), (2) din Contractul de concesiune nr. x/2006 modificat prin Actul adiţional nr. 15 din 23 mai 2011.

În sfârşit, critica adusă de recurenta pârâtă obligării sale la plata cheltuielilor de judecată in valoare de 2.500 RON este apreciată de Înalta Curte ca fiind nefondată.

Potrivit art. 453 din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să-i plătească cheltuielile de judecată, iar când cererea fost admisă doar în parte, instanţa stabileşte în ce măsură fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata acestor cheltuieli.

În acelaşi timp, art. 454 din C. proc. civ. exonerează de obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată pe pârâtul care a recunoscut - la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate - pretenţiile reclamantului, cu condiţia să nu se fi aflat de drept în întârziere ori să nu fi fost pus în întârziere anterior începerii litigiului.

Art. 1522 alin. (5) din C. civ., la care art. 454 din C. proc. civ. face trimitere expresă, stabileşte că - în acest din urmă caz - cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului obligaţiei în situaţia în care debitorul nu a fost pus în întârziere până la introducerea cererii de chemare în judecată şi nu şi-a îndeplinit obligaţia într-un termen rezonabil calculat de la tata comunicării acţiunii.

În acest context legal, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă nu a recunoscut integral până la primul termen de judecată în faţa instanţei de fond pretenţiile recurentei reclamante în cuantumul total de 1.374.756,25 RON, considerat întemeiat (1.292.179,25 RON, redevenţă, şi 82.557 RON, penalităţi de întârziere aferente), ci doar "suma de 1.312.956,18 RON, cu titlu de redevenţă", penalităţile de întârziere pretinse de reclamantă fiind contestate.

De asemenea, recurenta pârâtă a fost in repetate rânduri notificată in vederea achitării debitului, iar potrivit art. 3 alin. (2) din Contractul de concesiune din 09 august 2006, împlinirea termenului scadent de plata atrage de drept punerea în întârziere a debitorului, care va datora majorări/penalităţi de întârziere.

Înalta Curte observă, în plus, că - după comunicarea acţiunii introductive şi până la pronunţarea prezentei decizii - recurenta pârâtă nu a făcut dovada achitării nici măcar a debitului principal, deşi acesta nu era contestat, nefiind deci îndeplinită, oricum, condiţia executării obligaţiei într-un termen rezonabil, condiţie impusă de art. 1522 alin. (5) din C. civ.

Având în vedere că acţiunea a rămas admisă în parte împotriva recurentei pârâte S.C. A. S.A., că instanţa de fond a avut deja în vedere recunoaşterea parţială a pretenţiilor de către aceasta, cenzurând cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de expert, Înalta Curte va menţine dispoziţia de obligare a societăţii la plata către recurenta reclamantă a cheltuielilor de judecată în fond, astfel cum au fost stabilite conform art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Focşani ca nefondat, va admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. şi va casa, în parte, sentinţa recurată. Va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 82.557 RON cu titlu de penalităţi de întârziere conform pct. 2 din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă întocmit de expert Popa Rodica, menţinând în rest sentinţa atacată.

În baza art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru) în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Focşani împotriva sentinţei nr. 157 din 03 iunie 2015 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Focşani împotriva sentinţei nr. 157 din 03 iunie 2015 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 82.557 RON cu titlu de penalităţi de întârziere conform pct. 2 din răspunsul la obiecţiunile formulate la Raportul de expertiză contabilă întocmit de expert Popa Rodica.

Menţine în rest sentinţa atacată.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 iunie 2017.