Long-term residence eligibility: Whether commercial travel abroad for contracting qualifies as an exemption to continuous residence requirements under the foreigners' status regulation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări la acordarea dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României.

Soluţia instanţei de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 3339 din 2 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea căii de atac, recurentul a arătat că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că nu ar fi efectuat activităţi de transport internaţional, în condiţiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. (i) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, deoarece deplasarea în străinătate ar fi trebuit să aibă ca motivaţie desfăşurarea unei astfel de activităţi şi nu negocierea de contracte comerciale (indiferent de obiectul şi urmările acestora). În opinia sa, instanţa de fond a ignorat faptul că îşi procură mijloacele de întreţinere prin exercitarea calităţilor de asociat şi administrator al S.C. B. S.R.L., aşa cum rezultă din Actul constitutiv nr. 1 din 14 ianuarie 2011. Obiectul de activitate al societăţii comerciale este reprezentat de "comerţul cu amănuntul al îmbrăcămintei, în magazine specializate". În calitate de reprezentant al acestui agent economic, a iniţiat colaborări cu mai mulţi agenţi economici/antreprenori care activează în străinătate, iar în perioada august - septembrie 2011 s-a deplasat în Nepal, unde a încheiat o convenţie de tip comercial cu societatea C., agent economic ce activează în această ţară, demers în urma căruia a achiziţionat diverse articole de îmbrăcăminte, comercializate ulterior în România. De asemenea, s-a deplasat în India şi Thailanda pentru încheierea unor contracte comerciale similare, pe baza cărora a transportat în România diverse articole de îmbrăcăminte, achiziţionate de la D. (India) şi Mr. E. (Thailanda). Deplasările în străinătate au fost efectuate pentru iniţierea unor activităţi comerciale şi pentru societatea S.C. F. S.R.L. deţinută şi administrată de soţia sa, G., fiind încheiate contracte comerciale cu C., Mr. E. şi H. (operator economic înregistrat în India). Astfel, activităţile menţionate, urmate de transportul mărfurilor achiziţionate în România, au necesitat deplasări frecvente în ţările în care operatorii respectivi sunt înmatriculaţi şi îşi desfăşoară activitatea, situaţie care explică numărul relativ mare al zilelor în care figurează ca "ieşit din ţară".

Soluţia instanţei de recurs.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în concluziile intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ adresa .147/DM/S2/SE din 14 martie 2016 emisă de intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări prin care i s-a refuzat acordarea dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată, arătând în motivare, în esenţă, faptul că partea nu se află în situaţia de excepţie prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. a) sublit. i) teza a doua din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte împărtăşeşte soluţia instanţei de fond.

Reevaluând materialul probator administrat în cauză pentru a răspunde la motivele de recurs, instanţa de control judiciar reţine următoarele:

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Condiţiile de acordare a dreptului de şedere pe termen lung sunt prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, după cum urmează: (1) Dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) au avut drept de şedere temporară sau au beneficiat de protecţie internaţională pe teritoriul României, în mod continuu în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, şi (.) (i) în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive şi nu depăşesc 10 luni de absenţă în total. Nu se consideră absenţă de pe teritoriul României dacă prin natura serviciului străinul s-a deplasat în străinătate pentru desfăşurarea unor activităţi de transport internaţional şi prezintă înscrisuri doveditoare în acest sens.

În mod indubitabil, criteriul determinant ce stă la baza dobândirii dreptului de şedere pe termen lung este durata şederii pe teritoriul României şi, pentru obţinerea acestui drept, legea în domeniu limitează perioada de absenţă la mai puţin de 6 luni consecutive de absenţă şi la mai puţin de 10 luni în total.

Din documentaţia depusă la dosar rezultă faptul că recurentul nu a avut şedere continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, după cum impune textul normativ anterior menţionat, deoarece acesta figurează ieşit din ţară 405 zile.

Recurentul nu se încadrează în dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) sublit. i) teza a doua din O.U.G. nr. 194/2002 deoarece nu a probat faptul că a desfăşurat activităţi de transport internaţional, iar absenţa de pe teritoriul României este datorată acestei activităţi.

Aşa fiind, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că este justificat refuzul autorităţii intimate de acordare a dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României în favoarea recurentului, în condiţiile în care acesta nu a probat să se încadrează în excepţia reglementată de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa pronunţată de instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 3339 din 2 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2017.

Procesat de GGC MM