Sex discrimination in workforce restructuring: cassation dismissed, CNCD finding upheld with fine annulled due to prescription

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 3 februarie 2014, reclamanta Societatea A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea în tot a Hotărârii Colegiului director al CNCD nr. 719 din 4 decembrie 2013, adoptată în Dosarul nr. x/2013, în urma petiţiei formulate de către petenta B. şi, totodată, exonerarea reclamantei de plata amenzii contravenţionale aplicate.

În motivare, a arătat că la data de 24 aprilie 2013, pârâta B. a sesizat CNCD privind pretinsa săvârşire a unei discriminări după sex, în sensul că i s-ar fi desfăcut contractul de muncă pe motiv că este femeie.

2. Hotărârea Curţi de apel

Prin Sentinţa nr. 2671 din 9 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B.;

- a anulat în parte hotărârea C.N.C.D. nr. 719 din 4 decembrie 2013, respectiv în ceea ce priveşte sancţionarea petentei-reclamante A. S.A. cu amendă contravenţională, în cuantum de 8000 RON, intervenind prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale a amenzii;

- a menţinut în rest hotărârea C.N.C.D. nr. 719 din 4 decembrie 2013.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 2671 din 9 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.A., invocând în drept dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, în argumentarea motivului de casare, recurenta-reclamantă a dezvoltat critici legate de încălcarea prevederilor art. 20 alin. (7) teza I şi alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, respectiv, nerespectarea termenelor imperative pentru adoptarea/comunicarea hotărârii CNCD; efectul împlinirii termenului de prescripţie care determină nu numai nulitatea aplicării sancţiunii ci şi a celei de constatare a faptei de discriminare; încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; inexistenţa unei faptei de discriminare.

4. Procedura derulată în recurs

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a apreciat că recursul este admisibil, actul procedural fiind comunicat părţilor în baza încheierii din data de 8 decembrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 23 februarie 2017 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantă, stabilindu-se că soluţionarea acestuia se realizează în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat de reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează.

Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea Hotărârii nr. 719 din 4 decembrie 2013 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care, soluţionând petiţia nr. 2977 din data de 24 aprilie 2013 depusă de petenta B., s-a stabilit că faptele sesizate constituie fapte de discriminare, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi art. 6 lit. a) coroborate cu dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi, în consecinţă, a fost aplicată părţii reclamante S.C. A. o amendă contravenţională în cuantum de 8.000 RON, potrivit art. 26 din acelaşi act normativ.

Prin actul atacat, s-a reţinut că petenta B., concediată conform Deciziei nr. 149 din 21 noiembrie 2012 emisă de A. a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la un posibil comportament discriminatoriu, considerând că restructurarea de la nivelul A. S.A. a fost pusă în aplicare, în secţia în care lucra, cu nerespectarea principiului discriminării. Astfel, petenta a arătat că în cadrul secţiei la care lucra ca operator de extracţie, din 11 posturi desfiinţate, 9 au fost ocupate de femei, iar două de bărbaţi.

Prima instanţă a anulat în parte Hotărârea CNCD nr. 719 din 4 decembrie 2013, în ceea ce priveşte sancţionarea petentei-reclamante S.C. A. S.A. cu amendă contravenţională în cuantum de 8.000 RON, reţinând că din analiza diferitelor forme de reglementare ale O.G. nr. 137/2000, în intervalul cuprins între data sesizării petentei şi data adoptării hotărârii atacate - 4 decembrie 2013, singura modificare esenţială intervenită este cea care vizează sancţionarea contravenţională a faptelor de discriminare sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea contravenţională mai favorabilă părţii reclamate A. S.A. fiind O.G. nr. 137/2000, astfel cum a fost modificat articolul 24 alin. (21) prin O.U.G. nr. 19/2013, întrucât în cazul acestei reglementări termenul de 6 luni de prescripţie a răspunderii contravenţionale începe să curgă de la data sesizării Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Soluţia pronunţată este împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Teza recurentei-reclamante în sensul că hotărârea CNCD se impune a fi anulată pentru încălcarea prevederilor imperative ale art. 20 alin. (7) teza I şi art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 urmează a fi înlăturată, reţinând că termenul de 90 zile de adoptare şi cel de 30 de zile de comunicare a hotărârii CNCD au caracter de recomandare, încălcarea acestora nu constituie o cauză de nulitate a hotărârii prin care a fost soluţionată sesizarea petentei.

Recurenta-reclamantă susţine totodată că în raport de prescrierea răspunderii contravenţionale se impunea anularea în totalitate a hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Instanţa de fond a reţinut că împlinirea termenului de prescripţie determină numai nulitatea măsurii de amendare a reclamatei, nu şi a celei de constatare a faptei de discriminare, astfel că a anulat în parte hotărârea CNCD nr. 719/2013, viciu de legalitate afectând actul administrativ jurisdicţional doar în ceea ce priveşte dispoziţia de aplicare a amenzii contravenţionale.

Potrivit dispoziţiilor alin. 1 al art. 19 din O.G. nr. 137/2000 "În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii: (...) c)investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare".

De asemenea, art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 prevede că:

"Hotărârea Colegiului Director de soluţionare a unei sesizări cuprinde: (...) descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului Director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita".

Rezultă aşadar, că în cadrul activităţii desfăşurate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, atribuţiile de constatare a faptelor de discriminare sunt distincte de cele privind aplicarea sancţiunilor contravenţionale, această împrejurare rezultând şi din dispozitivul hotărârii atacate unde cele două dispoziţii sunt menţionate la puncte diferite, anume punctele 2 şi 3.

În consecinţă, intervenţia prescripţiei aplicării amenzii la data adoptării actului administrativ jurisdicţional nu conduce la anularea în ansamblu a hotărârii CNCD şi cu privire la constatarea faptei de discriminare.

Nici critica recurentei privind încălcarea normelor de drept material în materia legalităţii "penale" (ca noţiune europeană autonomă) conţinute de art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu este fondată.

Susţine recurenta că statuarea primei instanţe, în sensul că, deşi a intervenit prescripţia, fapta constituie discriminare (fiind înlăturată doar amenda aplicată) este greşită, întrucât constatarea intervenţiei prescripţiei trebuie să împiedice instanţa să mai facă orice consideraţie privind existenţa discriminării.

Aşa cum deja am arătat, activităţile de constatare a faptei de discriminare şi, respectiv, de sancţionare contravenţională desfăşurate de intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sunt prevăzute în mod distinct de dispoziţiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la modalitatea de plată a amenzii menţiunea textului legal fiind în sensul "dacă este cazul".

Aşadar, intervenţia prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale nu conduce implicit la anularea în tot a hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării sub aspectul constatării faptelor care au atras această sancţiune.

Cu privire la susţinerea recurentei-reclamante în sensul inexistenţei faptei de discriminare ce i-a fost imputată, Înalta Curte reţine potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi (6) lit. a) din O.G. nr. 137/2000, forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere nr. 149 din 21 noiembrie 2012, "Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.", respectiv "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparţine unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă şi protecţie socială, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii: a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;". Textul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevede că "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Art. 14 din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European şi Consiliului privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în materie de încadrare în muncă prevede că "Se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte: (...) condiţiile de încadrare în muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia".

Curtea reţine că petenta B. a indicat fapte concrete pe baza cărora să se poată prezuma existenţa unei discriminări, astfel că, într-o a doua fază sarcina de a proba că nu a avut loc o încălcare a principiului nediscriminării revine angajatorului (art. 8 Directiva 2000/43/CE, Cauza C-54/07 CJUE).

Deşi, aparent criteriile utilizate în evaluarea competenţelor profesionale ale angajaţilor erau neutre, aplicarea lor a fost făcută în mod subiectiv, cu nerespectarea egalităţii de şanse şi a egalităţii de tratament în privinţa condiţiilor de concediere.

Judecătorul fondului a efectuat o analiză detaliată a criteriilor de evaluare aplicate pentru identificarea angajaţilor ce urmau să fie concediaţi, concluzionând în mod judicios că urmare a calificativelor acordate ideea rezultată este că femeile angajate ar fi avut un comportament mai puţin pozitiv la locul de muncă decât colegii lor bărbaţi, prin prisma tendinţei descendente de evaluare a lor în raport de tendinţa ascendentă de evaluare a angajaţilor bărbaţi.

Astfel, este corectă concluzia instanţei de fond, în sensul că cele două criterii în discuţie, anume comportamentul la locul de muncă şi capacitatea de a se adapta la nou, criterii relativ autonome faţă de pregătirea profesională a angajaţilor, prezintă un pronunţat caracter subiectiv, faţă de celelalte trei criterii, respectiv: calitatea lucrărilor executate, respectarea termenelor şi utilizarea eficientă a timpului de lucru, care au legătură cu pregătirea profesională.

De altfel, la aceste două criterii se observă că tendinţa evaluatorilor a fost aceea de a subevalua pe angajatele femei, ceea ce conduce la concluzia că este lipsită de credibilitate această evaluare.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a constatat la pct. 2 din dispozitiv că faptele sesizate constituie fapte de discriminare conform dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi art. 6 lit. a) coroborate cu dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, este legală şi temeinică.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Societatea A. S.A împotriva Sentinţei nr. 2671 din 9 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2017.

Procesat de GGC MM