Prescription of forest conservation compensation claims: European Commission state aid decision not a suspensive condition

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 43.952,45 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafaţa de pădure de 150,10 ha, cu titlu de ajutoare de stat aferente anului 2008.

Reclamanta a mai solicitat şi plata dobânzilor aferente sumei principale, începând cu data de 18 februarie 2014, precum şi cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 449/2014 din 9 decembrie 2014, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, (i) a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, şi în consecinţă (ii) a obligat pârâţii să achite reclamantei suma de 43.952,45 RON, reprezentând contravaloarea compensaţiilor aferente anului 2008, (iii) precum şi dobânda legală începând cu data formulării acţiunii, respectiv 17.09.2014 şi până la achitarea efectivă a debitului. Pârâţii au fost obligaţi (iv) şi la plata către reclamantă a sumei de 4.850 RON cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs şi motivele înfăţişate

Împotriva Sentinţei nr. 449/2014 din 9 decembrie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs atât pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice), criticând-o pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat, cât şi pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din acelaşi cod.

3.1 Cererea de recurs a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice)

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut că îşi îndreaptă criticile atât în ceea ce priveşte modul defectuos prin care prima instanţă a înţeles analizează şi să respingă excepţiile pe care le-a invocat în cursul judecăţii câţi şi cu privire la modalitatea în care prima instanţă a soluţionat fondul cauzei şi a admis acţiunea reclamantei, urmare a aplicării eronate a normelor de drept material.

În esenţă, următoarele critici au fost dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs:

• în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, prin prisma faptului că între această autoritate şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură (Departamentul) ar exista o anumită interdependenţă, întrucât o atare apreciere nu este fundamentată din punct de vedere juridic ci numai printr-o interpretare defectuoasă a instanţei cu privire la prevederile art. 97 din Legea nr. 46/2008;

• faptul că Departamentul se finanţează de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului nu constituie temei care să justifice menţinerea în litigiu, acesta din urmă autorităţi, în condiţiile în care prin înfiinţarea Departamentului, acesta a dobândit calitate de autoritate publică centrală în domeniul silviculturii;

• şi în ceea ce priveşte respingerea excepţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a făcut o interpretare defectuoasă a normelor de drept material incidente în cauză, deşi a constatat în mod corect aplicabilitatea în cauză a termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958; sunt însă eronate aserţiunile instanţei de fond în ceea ce priveşte pretinsa incidenţă a unei condiţii suspensive care a amânat împlinirea termenului de prescripţie în speţă;

• instanţa de fond a considerat în mod nelegal că dreptul reclamantei la despăgubiri ar fi afectat de o condiţie suspensivă, respectiv de îndeplinirea acesteia depinzând naşterea raportului juridic obligaţional instanţa înţelegând de fapt prin publicarea în jurnalul Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C92012) 5166 final/19 iulie 2012 la 14 septembrie 2012 îndeplinirea respectivei condiţii;

• prima instanţă face o confuzie cu privire la actul normativ care stabileşte dreptul pentru obţinerea compensaţiilor, urmare unei interpretări eronate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, ignorând împrejurarea că, faţă de aceste texte nu se poate susţine într-un mod rezonabil că, de fapt, dreptul reclamantei de a solicita astfel de compensaţii s-ar fi născut sau ar fi fost influenţat de decizia Comisiei; nici în cuprinsul H.G. nr. 861/2009 şi nici în decizia Comisiei nu se face trimitere la o eventuală modificare sau suspendare a dreptului prevăzut la art. 97 din Codul silvic, motiv pentru care interpretarea extinsă a instanţei în favoarea reclamantei este nerezonabilă şi practic, nelegală; dreptul reclamantei, în situaţia în care sunt îndeplinite toate condiţiile necesare acordării acestor compensaţii, rezident dispoziţiile Codului silvic şi nu este şi nici nu a fost influenţat de emiterea deciziei Comisiei;

• în fine, recurentul a arătat că raţionamentul instanţei este deficitar în condiţiile în care apreciază ca fiind legală eludarea unor etape din procedura de acordare acestor compensaţii, prin instituirea unei posibilităţi distincte de obţinere a acestora printr-o acţiune în instanţă împotriva unei autorităţi care nici măcar nu are calitate procesuală pasivă.

3.2 Cererea de recurs a pârâtului Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură

La rândul său, Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură (Departamentul) a formulat recurs împotriva hotărârii primei instanţe, invocând în drept, ca temei al demersului său procesual, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei şi în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reclamantei, sens în care, în esenţă, a dezvoltat următoarele critici:

• instanţa de fond a soluţionat în mod nelegal excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantei; având în vedere faptul ca reclamanta pretinde o sumă de bani aferentă anului 2008 iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt în mod evident supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, instanţa de fond ar fi trebuit să reţină că excepţia este întemeiată şi să o admită, raportat la data introducerii acţiunii;

• cererea reclamantei este şi neîntemeiată, în cauză nu a existat un refuz nejustificat de soluţionare a cererii astfel cum s-a susţinut, refuzul transmis de autoritatea sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul legii contenciosului administrativ, răspunsul neputând fi condiţionat de soluţionarea favorabilă a cererii;

• a mai arătat recurentul că intimata-reclamantă nu a respectat procedura reglementată de dispoziţiile legale incidente şi, ca atare, nu era îndreptăţită la a primi despăgubirile solicitate.

4. Poziţia intimatei- reclamante în recurs

Reclamanta A. nu a formulat întâmpinare faţă de cele două cereri de recurs, formulând în schimb note scrise însoţite de jurisprudenţă în materie şi solicitând, la data de 20 iunie 2017, repunerea pe rol a cauzei, justificat de necesitatea punerii în discuţia părţilor a acordării unui nou termen de judecată la începutul lunii decembrie 2017, astfel cum s-a procedat de către un alt complet de judecată, în alte două cauze, similare, expres arătate, şi dată fiind inexistenţa unei practici unitare în materie. S-a invocat în susţinerea acestei cereri şi pretinsa demarare din oficiu de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unui recurs în interesul legii, în această materie.

5. Procedura de filtrare a recursului

Raportul asupra admisibilităţii recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost comunicat părţilor conform încheierii din data de 6 octombrie 2016, astfel cum se prevede în alin. (4) al aceluiaşi articol.

Prin încheierea din data de 2 martie 2017, completul de filtru a admis în principiu ambele recursuri declarate şi a stabilit termen pentru judecarea acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate fată de criticile ce i-au fost aduse de către recurenţii-pârâţi dar şi de susţinerile intimatei-reclamante, Înalta Curte, reevaluând probatoriul administrat, raportat şi la conţinutul prevederilor legale incidente, constată că recursurile declarate de cei doi recurenţi -pârâţi sunt fondate, în sensul şi pentru considerentele în continuare expuse.

Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de intimata reclamanta A., după dezbaterea recursurilor, în termenul de pronunţare, Înalta Curte arată, faţă de motivele invocate în respectiva cerere, ca o atare solicitare nu poate fi primită, nefiind fundamentată în mod obiectiv şi legal, ci întemeiată pe simple susţineri, neconfirmate de altfel, ca şi pe măsurile dispuse în alte cauze, care înseamnă nu reprezintă precedente jurisprudenţiale ce s-ar impune a fi urmate întocmai. Cu alte cuvinte, simpla împrejurare că un alt complet de judecată din cadrul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - SCAF am apreciat în sensul acordării unui nou termen de judecată într-o alta cauză, chiar similară, nu poate constitui un criteriu legal ce-ar conduce la amânarea şi în cauza de faţă.

Cât priveşte pretinsa demarare din oficiu de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unui recurs în interesul legii, în această materie, nicio dovadă nu a fost prezentată în acest sens, simplele afirmaţii sau expectaţii, nefiind în mod evident suficiente.

Trecând la examinarea celor două cereri de recurs promovate în cauză, Înalta Curte reţine că o critică comună, înfăţişată şi dezvoltată de ambii recurenţi vizează modalitatea în care prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei intimate, invocată cu ocazia soluţionării cauzei în fond, astfel ca va analiza cu precădere acest motiv, în conformitate şi cu prevederile art. 248 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat deja, prima instanţă a respins excepţiile invocate ca nefondate, a admis în parte acţiunea intimate reclamante, şi, în consecinţă, a obligat pârâţii-recurenţi plata către reclamantă a sumei de 43.952,45 RON, reprezentând contravaloarea compensaţiilor aferente anului 2008, precum şi a dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data introducerii acţiunii, respectiv 17 septembrie 2014 şi până la achitarea efectivă a acestuia.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, judecătorul fondului a reţinut că aceasta nu este fondată, în esenţă, pe motiv că, acordarea efectivă a sumelor solicitate de reclamantă este condiţionată de obţinerea deciziei Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, obţinerea acordului determinând naşterea dreptului/obligaţiei, astfel că raportul de creanţă, dreptul reclamantei de a pretinde plata efectivă a despăgubirii, afectat de o condiţie suspensivă s-a născut valabil numai după obţinerea acordului.

A mai arătat prima instanţă că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare în anul 2008, pentru care se solicită plata, precum şi art. 6 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 861/2009, formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Codul Silvic, din cuprinsul cărora rezultă că acestea se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Contrar celor astfel reţinute şi în acord cu susţinerile recurenţilor, instanţa de control judiciar arată că nu împărtăşeşte soluţia primei instanţe dată cu privire la dezlegarea dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în considerarea celor în continuare arătate.

Conform art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

"în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (...) acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă".

Prima chestiune ce se impune a fi menţionată vizează stabilirea actului normativ care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune.

După cum a reţinut şi judecătorul fondului, intimata-reclamantă a solicitat acordarea compensaţiilor aferente anului 2008, în sumă de 43.952,45 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 150,10 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcţional T 1 şi T2 - a Reţelei Ecologiste Europene Natura 2000 în România, respectiv Situl Natura 2000 Parâng. În acest sens, intimata-reclamantă a formulat cererea înregistrată la Inspectoratul de Regim Silvic şi de Vânătoare Vâlcea sub nr. 176 din 18 februarie 2014.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din noul C. civ.: "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

În mod similar, în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. se menţionează că: "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

Prin Decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Recursurile în interesul legii s-a statuat în sensul că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

În condiţiile în care compensaţiile cerute de intimata-reclamantă sunt aferente anului 2008, adică înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) este evident că este aplicabil Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă care, la art. 3, reglementează un termen de prescripţie de 3 ani, astfel cum a reţinut de altfel şi prima instanţă.

A doua problemă ce se impune a fi analizată şi dezlegată vizează afectarea/neafectarea dreptului intimatei-reclamante de condiţia suspensivă constând în obţinerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutorul de stat.

Într-adevăr, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat: "Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul."

Instanţa de control judiciar reţine însă, contrar celor apreciate de judecătorul fondului, că dreptul intimatei-reclamante la despăgubiri nu este sub condiţie suspensivă, în raport de următoarele argumente:

Prin H.G. nr. 861/2009 au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzute în Anexa nr. 1.

Relevante pe problema de drept aflată în discuţie sunt dezlegările cuprinse în Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Până la data de 31 decembrie 2009, nu se pune problema conformării măsurilor de ajutor de stat aflate în discuţie cu legislaţia europeană, în acest sens fiind prevederile Anexei nr. V pct. 3 - "Agricultura" lit. b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei şi României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, potrivit cărora ajutoarele acordate înainte de data aderării sunt calificate ca "ajutoare existente", în înţelesul art. III - 168 alin. (1) din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, "până la sfârşitul celui de-al treilea an de la data aderării".

Prin urmare, Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 se înscriu în cadrul de reglementare al "ajutoarelor de stat existente" până la sfârşitul anului 2009.

Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislaţia naţională se poate face, începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocaţiilor bugetare, după parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier 2007 - 2013 (publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene, seria C, nr. 319 din 27 decembrie 2006) şi adoptarea cadrului normativ intern pentru punerea în aplicare a acestora.

În speţa de faţă, despăgubirile solicitate de intimată pentru anul 2008 se înscriu în categoria "ajutoarelor existente" pentru care nu se impune obţinerea avizului favorabil al Comisiei Europene şi adoptarea normelor metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010.

Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie pentru compensaţiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia, respectiv, în cauza de faţă, de la data de 1 ianuarie 2009, şi se împlineşte la data de 1 ianuarie 2012.

De altfel, trebuie precizat faptul că, în şedinţa Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 12 iunie 2017, s-a stabilit că Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obţinerea compensaţilor aferente anilor 2007, 2008, 2009, iar termenul de prescripţie pentru compensaţiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia.

După cum s-a arătat anterior, intimata-reclamantă a formulat cererea în afara acestui termen de prescripţie, mai precis, la data de 17 septembrie 2014, situaţie în care acţiunea judiciară, astfel cum a fost formulată, este prescrisă.

În raport de soluţia adoptată în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de nelegalitate prezentate în cererile de recurs.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei A., ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta A.

Admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (în prezent Ministerul Apelor şi Pădurilor, fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice) şi de pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură (în prezent Ministerul Apelor şi Pădurilor, fost Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice) împotriva Sentinţei nr. 449/2014 din 9 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantei A. ca prescrisă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2017.

Procesat de GGC MM