Judicial salary seniority exclusion for pre-enrollment period and prescription of delictual liability for administrative annulment

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.06.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii:

- anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1028/C din 12.03.2014 privind calcularea drepturilor salariale, stabilirea unei indemnizaţii de încadrare brută lunară de 6073 RON, spor condiţii de muncă grele 911 de RON, spor risc şi suprasolicitare 1040 RON, începând cu data de 01.03.2014;

- plata diferenţei dintre aceste sume şi cele încasate începând cu data de 01.03.2014 şi dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la repararea pagubei materiale, prin plata diferenţei dintre remuneraţia pe care ar fi fost îndreptăţit să o primească dacă urma cursurile INM începând cu octombrie 2010 şi cea pe care o primeşte în prezent (stabilită prin Ordinul nr. 1028/C), începând cu data de 01.03.2014, şi dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor.

1.2. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la data de 10.07.2014, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, având în vedere că nu a prezentat raporturi juridice de muncă cu reclamantul, acesta nefiind detaşat în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar actul administrativ atacat nu a fost emis de pârât.

1.3. La data de 29.09.2014 reclamantul A. a formulat cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună şi recunoaşterea perioadei cuprinse între data de 01.10.2010 şi 01.03.2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariate.

1.4. Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare la cererea completatoare, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

1.5. Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la cererea completatoare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în şedinţa publică din 25.11.2014 a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată în subsidiar.

1.6. Prin sentinţa nr. 3480 din 16.12.2014, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, şi Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii pe cererea completatoare, ca neîntemeiată, a respins cererea completatoare ca neîntemeiată, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pe cererea formulată în subsidiar, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată în subsidiar şi a obligat pârâtul CSM la plata diferenţei dintre: remuneraţia pe care reclamantul ar fi fost îndreptăţit să o primească dacă urma cursurile INM, începând cu octombrie 2010, şi remuneraţia pe care reclamantul o primeşte cu luarea în considerare a perioadei 01.03.2011 - 30.06.2012, în care a avut calitatea de auditor de justiţie, şi dobânda legală până la plata efectivă. A obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 300 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Calea de atac exercitată

2.1. Împotriva sentinţei nr. 3480 din 16 decembrie 2014, au formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi reclamantul A. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Procedura de examinare a recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 17 ianuarie 2017 potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru, prin încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2017, a admis în principiu recursurile formulate şi, potrivit prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a fixat termen de judecată în şedinţa din data de 22 iunie 2017, dispunând citarea părţilor.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

3.1. Recursurile formulate în cauză sunt nefondate, fiind respinse ca atare, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

3.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantul A.

Aşa cum s-a menţionat la pct. 2.1. al prezentei decizii, în recursul formulat de reclamant a fost invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

În concret, instanţa de recurs a constatat că recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

- în mod greşit a respins instanţa de fond cererea principală prin care a solicitat anularea Ordinului MJ nr. 1028/C din 12.03.2014 şi stabilirea indemnizaţiei corespunzătoare, cu plata diferenţei începând cu data de 01.03.2014, instanţa de fond ajungând greşit la concluzia că a dobândit calitatea de auditor doar atunci când a fost înscris ca auditor de justiţie şi cursant la INM;

- instanţa de fond a ignorat că însuşi CSM a afirmat, prin întâmpinare, că a devenit auditor de justiţie chiar de a doua zi după ce a fost pronunţată hotărârea în primă instanţă;

- instanţa de fond trebuia să constate că prin sentinţa nr. 37/2014 i-au fost recunoscute toate drepturile care decurg din calitatea de candidat admis la concursul de admitere la INM, ceea ce a implicat şi recunoaşterea calităţii de auditor de justiţie;

- în mod greşit instanţa de fond a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la recunoaşterea ca vechime în magistratură a perioadei 01.10.2010 - 01.03.2011, ca formă de reparare a prejudiciului.

În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei nr. 3480/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi, în rejudecare, anularea Ordinului M.J. nr. 1028/C din 12.03.2014 privind calcularea drepturilor salariale, acesta fiind nelegal discriminatoriu, stabilirea în mod corect în favoarea sa a indemnizaţii de încadrare brută lunară de 6.073 RON, spor condiţii de muncă 911 de RON, spor risc şi suprasolicitare 1.040 RON, începând cu data de 01.03.20 plata diferenţei dintre aceste sume şi cele încasate începând cu data de 01.03.2014 şi dobânda legală până la momentul acordării efective drepturilor salariale în integralitatea lor, iar în subsidiar recunoaşterea perioadei cuprinse între data de 1.10.2010 şi 1.03.2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale, precum şi să obligaţi pâri plata cheltuielilor de judecată.

3.3. În cauză, este necontestat că prin Ordinul M.J. nr. 1028/C/2014 drepturile salariale ale recurentului-reclamant au fost stabilite conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare, respectiv prin raportare la indemnizaţia unui judecător de judecătorie cu o vechime în muncă şi în funcţie cuprinsă în tranşa 0-3 ani (coeficient de multiplicare 13,500, fără spor/majorare pentru vechimea în muncă/funcţie întrucât legea nu prevede acordarea unor drepturi pentru această tranşă), după cum urmează: o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 5.322 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 798 RON şi un cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii de 975 RON.

Ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în muncă şi în funcţie de la 3 ani la 5 ani, de la 1 martie 2014, prin acelaşi ordin, reclamantul a fost încadrat în clasa de salarizare 94 şi i s-a acordat o majorare a indemnizaţiei de încadrare de la 5.322 RON la 5.854 RON, corespunzătoare a 4 clase de salarizare suplimentare (3 clase pentru vechimea în muncă şi 1 clasă pentru vechimea în funcţie), sporurile fiind menţinute în cuantumul avut anterior, conform art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

În ipoteza în care recurentul reclamant ar fi împlinit 3 ani vechime în muncă şi în funcţie la data de 30 octombrie 2013 (dacă ar fi urmat cursurile INM în perioada 30 octombrie 2010-30 iunie 2012), la data numirii în funcţia de judecător ar fi fost încadrat în clasa de salarizare 94, iar drepturile salariale ar fi fost stabilite prin luarea în calcul a unui spor de 5% pentru vechimea în muncă, precum şi a unui spor de 10% pentru vechimea în funcţie, rezultând astfel o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 6073 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 911 RON şi un cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii de 1.040 RON.

Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că Ministerul Justiţiei nu a avut nicio justificare legală/niciun temei legal pentru ca drepturile salariale ale recurentului-reclamant să fie stabilite prin luarea în calcul ca vechime în muncă a unei perioade când acesta nu a avut calitatea cerută de lege, respectiv perioada octombrie 2010 - 01.03.2011.

Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond a respins în mod legal şi temeinic şi capătul de cerere referitor la recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei cuprinse între 01.10.2010 şi 01.03.2011, din moment ce recurentul-reclamant a avut calitatea de auditor de justiţie doar în perioada 01.03.2011 - 30.06.2012.

Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant a cerut instanţei să constate că ar fi avut calitatea de auditor de justiţie în perioada 01.10.2010 - 30.06.2012 (01.10.2010 - 01.03.2011 plus 01.03.2011 - 30.06.2012), ceea ce reprezintă nu numai o imposibilitate legală dar şi o imposibilitate fizică, în raport cu durata de pregătire a auditorilor de justiţie care, potrivit art. 16 din Legea nr. 303/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi mai mare de 2 ani.

3.4. În ceea ce priveşte recursul formulat de Consiliul Superior al Magistraturii

Aşa cum s-a menţionat la pct. 2.1 al prezentei decizii, în recursul formulat de autoritatea recurentă au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat şi a solicitat casarea în parte a soluţiei instanţei de fond şi:

- în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la capătul de cerere formulat în subsidiar, în contradictoriu cu C.S.M., în sensul respingerii capătului de cerere subsidiar, ca prescris;

- în subsidiar, respingerea capătului de cerere sus-menţionat ca neîntemeiat.

În concret, instanţa de recurs a constatat că autoritatea recurentă a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de fond a motivat insuficient şi superficial hotărârea pronunţată, devenind incidente astfel prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, judecătorul fondului raportându-se la prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în mod nemotivat;

- în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în subsidiar;

- referitor la fondul cauzei, Curtea de apel nu a argumentat întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii delictuale a autorităţii;

- instanţa de fond nu a probat raportul de cauzalitate existent între pretinsul prejudiciu şi emiterea actului administrativ anulat;

- de altfel, instanţa de fond a respins capătul de cerere privind recunoaşterea perioadei cuprinse între data de 1.10.2010 şi 1.03.2011 ca vechime în magistratură, recunoscând implicit că, perioada dintre momentul în care a fost anulat actul administrativ pretins nelegal şi momentul înscrierii efective ca auditor de justiţie a reclamantului, nu este perioadă de activitate în sistemul judiciar, soluţia de admitere a cererii în despăgubire fiind în evidentă contradicţie cu cea menţionată anterior;

- în acest sens autoritatea recurentă a invocat ca practică judiciară - Sentinţa civilă nr. 3046 din 12.11.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosar nr. x/2013.

3.5. Referitor la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, într-adevăr, o hotărâre poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Într-adevăr, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse la art. 425 alin. (1) lit. a)-c) din C. proc. civ., republicat, întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, judecătorul fondului analizând în mod detaliat susţinerile părţilor, în raport cu dispoziţiile legale invocate de acestea şi cu materialul probator administrat in cauză.

Cu alte cuvinte, motivarea soluţiei s-a făcut în concret, prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la situaţia de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei şi actele administrative atacate.

Referitor la criticile/susţinerile subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, instanţa de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de recurs a constatat că potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ, în termen de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

Este adevărat că art. 11 alin. (2) din lege prevede că "pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Aceste dispoziţii legale (art. 11 alin. (2) din lege) trebuie interpretate, însă, în raport cu dispoziţiile art. 19 alin. (1), potrivit cărora:

" termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta (persoana vătămată) a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Or, în cauză, este evident că recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de existenţa şi întinderea prejudiciului la data când i-a fost comunicat Ordinul M.J. nr. 1028 din 12.03.2014, când a aflat/constatat că, în raport cu colegii săi, i-au fost stabilite drepturi salariale în cuantum diferit.

Astfel fiind, instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond a respins în mod întemeiat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

În ceea ce priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, pentru capătul de cerere formulat în subsidiar, instanţa de recurs a constatat că este legală şi temeinică, susţinerile autorităţii recurente fiind nefondate.

Astfel, în cauză, este necontestat că prin sentinţa nr. 37/2011 dată de Curtea de Apel Bacău, irevocabilă prin Decizia nr. 5484/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a netimbrării recursului de către CSM, acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar Hotărârea nr. 886/2010 a CSM a fost anulată în ceea ce îl privea pe reclamant şi s-a dispus înscrierea sa pe lista candidaţilor admişi la INM.

De asemenea, este necontestat că, în lipsa actului administrativ atacat şi anulat irevocabil de instanţă, recurentul-reclamant în prezenta cauză ar fi fost înscris ca auditor la INM în luna octombrie 2010, lucru care s-a realizat la data de 01.03.2011.

Or, în cauză, este probat, chiar prin Ordinul M.J. nr. 1028/2014, că ceilalţi foşti colegi admişi auditori la data de 30.10.2010, au beneficiat de drepturi salariale superioare în raport cu recurentul-reclamant, ceea ce reprezintă un prejudiciu pentru acesta, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond.

Astfel fiind, în opinia instanţei de recurs, existenţa prejudiciului este dovedită, iar legătura de cauzalitate cu actul administrativ emis de CSM şi anulat parţial prin sentinţa nr. 37/2011 este evidentă, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.

Cât priveşte jurisprudenţa invocată de CSM, rezultă că este vorba de o soluţie nedefinitivă - Sentinţa nr. 3046/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2013, fiind atacată cu recurs, cauza având termen de judecată la data de 15.11.2017.

În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus recursul formulat de autoritatea recurentă este nefondat, fiind respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. şi de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei nr. 3480 din 16 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2017.