Motion for rescission inadmissible for challenging substantive conflict-of-interest interpretation as material error.

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 11 aprilie 2017, A. a formulat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate, contestaţie în anulare a Deciziei nr. 396 din 8 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Contestatorul a invocat în susţinerea contestaţiei formulate, dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 coroborate cu art. 3 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Se arată că nu a fost invocată autoritatea de lucru judecat a Sentinţei penale nr. 78 din 27 iunie 2014 a Curţii de Apel Bacău, ci a fost invocat principiul securităţii raporturilor juridice, statuat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În concret, s-a arătat că prin sentinţa penală arătată s-a clarificat caracterul şi specificitatea situaţiei sale, precum şi felul corect în care acesta şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu în contextul dat. Se arată că instanţa penală a reţinut faptul că s-a procedat în mod corect, contestatorul nu avea altă posibilitate legală la îndemână în împrejurările concrete. Se afirmă că prevederile legale în vigoare sunt excesive şi pot da naştere unor situaţii complicate, care pot fi interpretate în mod eronat inclusiv de instanţa de judecată.

Se susţine că instanţa de recurs confundă elemente esenţiale ale cauzei şi analizează dezlegarea dată de instanţa penală, ignorând în totalitate principiul stabilităţii raporturilor juridice. Se arată că instanţa de recurs a analizat motivele de recurs numai prin prisma reglementărilor legale interne.

De asemenea, se susţine că instanţa de recurs a comis şi o eroare materială prin omisiune, deoarece nu a avut în vedere că pretinsul conflict de interese este comis în legătură cu îndeplinirea unui act, care este reglementat de normele speciale cuprinse în O.U.G. nr. 54/2006. Se arată că actul normativ invocat stabileşte în ce condiţii se atribuie concesiunea şi reglementează conflictul de interese în acest domeniu, inclusiv sfera persoanelor vizate, din care primarul nu face parte.

Decizia contestată

Prin Decizia nr. 396 din 8 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva Sentinţei civile nr. 113 din 11 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost casată sentinţa recurată şi rejudecând, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că cele două contracte de concesiune au avut vocaţia să producă un folos material pentru asociaţia beneficiară a concesionării şi, pe cale mediată, indirectă, pentru membrii acesteia, printre care se numără fiul reclamantului, B., membru fondator al asociaţiei. Acest beneficiu/folos material constă în dreptul de a utiliza terenurile concesionate. În acest context, subvenţiile agricole pe care asociaţia le putea obţine în cadrul schemei unice de plată pe suprafaţă fac, la rândul lor, parte din beneficiul/folosul material produs de contractele de concesiune.

În consecinţă, a reţinut instanţa de recurs că semnarea celor două contracte de concesiune a reprezentat o decizie a autorităţii publice reprezentate de reclamant, în calitatea sa de primar, care erau apte să producă beneficii pentru ruda acestuia de gradul I.

Prima instanţă s-a referit, în susţinerea soluţiei de anulare a raportului de evaluare, la împrejurarea că încheierea celor două contracte a fost rezultatul urmării unei proceduri de licitaţie publică derulată în baza O.U.G. nr. 54/2006, în care nu a fost implicat reclamantul, arătând că semnarea contractelor a reprezentat o obligaţie a primarului, în considerarea rezultatului procedurii de atribuire. În acest context, s-a dat valenţă sentinţei penale nr. 78/2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, care a reţinut că atribuirea contractelor a fost decisă de comisia de licitaţii, iar nu de primar.

Instanţa de recurs a reţinut că în reglementarea conflictului de interese de natură administrativă, conform art. 70 şi 76 din Legea nr. 161/2003 şi art. 75 din Legea nr. 393/2004, legiuitorul nu a distins în funcţie de criteriile invocate de intimatul-reclamant. Acesta consideră că decizia de concesionare luată prin hotărâre de consiliu local şi derularea procedurii de licitaţie (în care nu a fost implicat) reprezintă actele administrative principale, în raport de care ar fi trebuit analizată situaţia de conflict de interese, în vreme ce contractele de concesiune propriu-zise ar constitui acte subsecvente ale autorităţii publice, care ar transpune voinţa acesteia deja exprimată prin actele principale anterior menţionate, în raport de care nu poate exista un conflict de interese, în lipsa unei manifestări de voinţă proprii a reprezentantului autorităţii la semnarea acestor contracte.

Instanţa de recurs a constatat că textele legale menţionate nu introduc distincţii şi că orice act care intră în exercitarea atribuţiilor funcţiei/demnităţii publice, indiferent că acesta produce singur sau în corelaţie cu alte acte ale administraţiei publice efectul decizional, intră sub incidenţa reglementării referitoare la prevenirea conflictului de interese.

În speţă, atribuţiile exercitate de primar nu au constat în simple formalităţi, ci au contribuit la adoptarea efectivă a deciziei autorităţii administrative locale. Intimatul-reclamant afirmă fără temei legal că avea o obligaţie de a semna contractele de concesiune şi că, în îndeplinirea acestei operaţiuni, a fost lipsit de orice atribut decizional. Pe de o parte, raportat la prevederile Legii nr. 215/2001, semnarea contractelor de concesiune presupunea verificarea legalităţii procedurii de atribuire şi asumarea respectivelor acte în numele autorităţii. Pe de altă parte, raportat la prevederile art. 50 şi următoarele din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune cuprinde nu numai clauzele prevăzute în caietul de sarcini, ci şi clauze convenite de către părţile contractante în completarea celor din caietul de sarcini şi fără a contraveni acestora. Rezultă clar, din aceste două rânduri de argumente, existenţa atribuţiilor decizionale ale primarului în semnarea contractelor de concesiune.

A reţinut instanţa de recurs că analizarea conflictului de interese a avut loc raportat la prevederile Legii nr. 161/2003 şi ale Legii nr. 393/2004, iar nu raportat la prevederile art. 46 din O.U.G. nr. 54/2006, aplicabile pe parcursul procedurii de atribuire. Astfel, invocarea de către intimatul-reclamant a reglementării referitoare la conflictul de interese din cuprinsul ultimului act normativ este străină de raportul juridic dedus judecăţii.

A mai arătat intimatul-reclamant că delegarea atribuţiei de semnare a contractelor de concesiune către viceprimar nu ar fi înlăturat presupusul conflict de interese pentru că delegarea ar fi implicat exprimarea voinţei sale în sensul încheierii contractelor, dar şi că l-ar fi pus pe viceprimar într-o situaţie de conflict de interese întrucât soţia acestuia era angajata asociaţiei concesionare.

Cât priveşte primul argument, Înalta Curte constată că delegarea de către primar a atribuţiilor pe care legea i le conferă (conform art. 57 alin. (2) şi art. 65 din Legea nr. 215/2001) nu este un mandat special în executarea căruia mandatarul îndeplineşte întocmai voinţa exprimată de mandant, ci presupune exercitarea prin delegare a funcţiei, cu asumarea atributelor decizionale de către persoana căreia i se deleagă atribuţiile.

Cât priveşte eventualul conflict de interese în care s-ar fi găsit şi viceprimarul, aceasta este o situaţie străină de raportul juridic dedus judecăţii şi, din acest motiv, nerelevantă în cauză.

Sentinţa penală nr. 78 din 27 iunie 2014 a Curţii de Apel Bacău nu se opune cu autoritate de lucru judecat în cauza de faţă întrucât, în cauza penală, analiza a purtat asupra întrunirii elementelor infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen., în vreme ce, în litigiul de faţă, este analizată legalitatea raportului de evaluare prin care s-a reţinut existenţa situaţiei de conflict de interese de natură administrativă, în temeiul prevederilor art. 70 şi 76 din Legea nr. 161/2003 şi art. 75 din Legea nr. 393/2004.

Legiuitorul a optat, în considerarea importanţei relaţiilor sociale şi a interesului public ocrotite, pentru reglementarea conflictului de interese atât de natură penală, cât şi de natură administrativă. Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea condiţiilor pentru răspunderea penală nu atrage în mod necesar inexistenţa conflictului de interese de natură administrativă. Analizarea conflictului de interese de natură administrativă este atributul instanţei de contencios administrativ învestită cu acţiunea în anularea raportului de evaluare şi ea nu poate fi împiedicată de considerentele hotărârii penale, câtă vreme temeiurile legale aplicate sunt distincte. Prevederile Legii nr. 161/2003 şi ale Legii nr. 393/2004, anterior citate, au propria lor finalitate, neafectată de modul în care conduita intimatului-reclamant a fost analizată prin prisma dreptului penal.

De asemenea, nerelevantă este şi împrejurarea că un alt litigiu civil, privitor la procedura de atribuire a terenurilor prin concesionare s-a finalizat cu concluzia legalităţii derulării acestei proceduri. Constatarea conflictului de interese nu are ca premisă nelegalitatea (din alte cauze) a deciziei autorităţii publice. Principiile care stau la baza reglementării prin care se urmăreşte prevenirea conflictului de interese sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public, care trebuie să guverneze actele decizionale, presupuse legale, ale administraţiei publice.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea contestaţiei de faţă, analizând motivele formulate în raport cu hotărârea atacată şi dispoziţiile legale incidente în cauză, reţine cele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Înalta Curte reţine că această cale extraordinară de atac este deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., fără ca instanţa de retractare să poată proceda la o reapreciere a probelor sau a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispoziţiilor care reglementează contestaţia în anulare, Înalta Curte a constatat că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. "(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale".

Înalta Curte reţine că prin calea de atac a contestaţiei în anulare se tinde la desfiinţarea unei hotărâri, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, întrucât prin aceste dispoziţii legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.

Ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la săvârşirea unei erori materiale, în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greşit, ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, menţiuni greşite referitoare la incidente procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

Or, contestatorul, prin calea de atac extraordinară de faţă, susţinând că instanţa de recurs nu a aplicat corect dispoziţiile legale, invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs, prin aprecierea probelor şi prin stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile, a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate.

Aceste aspecte, aşa cum s-a arătat, exced noţiunii de "eroare materială" în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Ca atare, motivul contestaţiei în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanţa de recurs, prin Decizia nr. 396 din 8 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei. Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Din verificarea condiţiilor de exercitare a acestei căi de atac extraordinare promovate de contestator a rezultat că cererea nu îndeplineşte cerinţele minime de admisibilitate pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac, motiv pentru care Înalta Curte va respinge contestaţia, ca inadmisibilă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 504 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 396 din 8 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2017.

Procesat de GGC - LM