Conditioning school attendance on psychologist accompaniment as harassment based on disability rather than safety

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 07.07.2014 sub Dosar nr. x/299/2013, urmare admiterii excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 9992 din 05 iunie 2014, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Hotărârii nr. 19 din 23.01.2013 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a dispus:

1. respingerea excepţiei lipsei obiectului, invocată de partea reclamată, ca vădit nefondat;

aspectele sesizate intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (5) din O. G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată;

sancţionarea părţii reclamate cu avertisment;

clasarea dosarului;

o copie a hotărârii se va transmite părţilor.

2. Hotărârea Curţii de apel

Prin Sentinţa nr. 3520 din 18 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. şi a anulat Hotărârea nr. 19 din 23 ianuarie 2013 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în ceea priveşte punctele 2 şi 3 ale hotărârii atacate.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, criticile formulate au vizat interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sub aspectul reţinerii greşite a criteriului de discriminare, cu consecinţa inexistenţei faptei de discriminare, raportat la situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză.

În opinia recurentului, din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 rezultă indubitabil că lista criteriilor indicate de către legiuitor nu este una exhaustivă, sintagma "sau orice alt criteriu" având obiectivul, adecvat voinţei reale şi nealterate a legiuitorului naţional, în deplină armonie cu cea a legiuitorului comunitar şi convenţional, de a extinde lista criteriilor de discriminare, astfel încât să fie cuprins orice criteriu subiectiv care se constituie în mobilul comportamentului care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că se impune interpretarea restrictivă a acestui text de lege, în care interpretarea extensivă propusă de recurent nu generează o varietate de conduite ilicite, ci o diversitate de criterii care poartă valoarea actului de hărţuire ca formă a discriminării.

Interpretarea extensivă se impune şi din perspectiva legislaţiei comunitare şi internaţionale în materie de nediscriminare şi egalitate de tratament, care interzic orice formă de discriminare în raport cu "orice criteriu", "orice situaţie" (art. 14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) sau "orice împrejurare" (art. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).

A mai arătat că, în motivarea neincidenţei art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, din perspectiva neîndeplinirii condiţiei criteriului, instanţa de fond, în mod vădit eronat, a delimitat între handicapul de care suferă minorul şi comportamentul acestuia care nu ar avea legătură cu starea de sănătate, deşi criteriul determinant care a stat la baza condiţiei asistării de către un psiholog a fost reprezentat de dizabilitatea minorului.

În opinia recurentului, instanţa de fond produce o gravă eroare în judecarea cauzei atunci când. analizând motivul subiectiv al intimatei-reclamante, ca mobil care ar fi stat la baza producerii tratamentului de hărţuire, sub aspectul creării unui cadru ostil, intimidant şi degradant, delimitează între handicapul de care suferă minorul în cauză şi comportamentul minorului.

Totodată, a arătat că intimata a impus condiţia prezenţei psihologului fără a avea la bază o îndrumare de specialitate, creând astfel un cadru degradant, ostil şi intimidant faţă de minor şi mama acestuia.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că judecătorul primei instanţa a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia dedusă judecăţii, reţinând în mod justificat că fapta reţinută de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu se întemeia pe vreun criteriu de discriminare, întrucât intimata nu a avut în vedere existenţa handicapului, ci siguranţa minorului şi a celorlalţi copii care frecventau grădiniţa.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul asupra admisibilităţii recursului, întocmit în baza art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din 8.12.2016, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată la 23.09.2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, în consecinţă, a admis în principiu recursul declarat de recurentul CNCD, stabilindu-se că soluţionarea acestuia se realizează în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 19 din 23.01.2013 prin care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a statuat că fapta intimatei-reclamante de condiţionare a rămânerii minorului în grădiniţă de prezenţa unui psiholog intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 şi a dispus sancţionarea intimatei-reclamante cu avertisment.

În hotărârea atacată s-a reţinut săvârşirea unei fapte de hărţuire sub motiv că deşi intimata-reclamantă nu a exclus în mod direct pe fiul petentei B. din grădiniţă, prin modalitatea în care a condiţionat rămânerea acestuia în grădiniţă de prezenţa unui psiholog a adus atingere sub aspect emoţional petentei, care s-a văzut obligată să îşi mute fiul la o altă grădiniţă.

Pe baza ansamblului probator administrat în cauză, curtea de apel a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a reţine în sarcina intimatei-reclamante existenţa unei fapte de discriminare.

Judecătorul fondului şi-a argumentat soluţia detaliat în privinţa faptei de hărţuire prin raportare la art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, dar şi la probele administrate în cauză, stabilind în mod corect că faptele reclamate de către mama minorului prin prisma condiţionării rămânerii minorului în grădiniţă de prezenţa unui psiholog nu constituie contravenţie în accepţiunea actului normativ menţionat.

Această concluzie este corectă, fiind însuşită şi de către instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situaţia de fapt relevată de probele administrate.

Noţiunea de hărţuire, invocată ca temei al prezentei cereri, este definită în dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 (forma în vigoare la data faptei în discuţie) potrivit cărora:

"Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv".

Se observă că legiuitorul, în materia legislaţiei nediscriminare, a impus întrunirea cumulativă a tuturor elementelor constitutive ale faptei de hărţuire, textul legal urmărind sancţionarea conduitei ilicite susceptibile a fi calificate ca potenţial hărţuitoare, având ca şi premisă discriminarea.

În accepţiunea ordonanţei sus-arătate, hărţuirea nu reprezintă o faptă de sine stătătoare ci este o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor directivelor Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane fără deosebire de origine rasială sau etnică şi nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament.

Astfel, o primă condiţie o reprezintă motivul sau cauza (criteriul) comportamentului care, prin expresia "orice alt criteriu cuprinde o varietate de conduite ilicite, iar a doua condiţie o constituie crearea sau posibilitatea creării unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Prin raportare la dispoziţiile art. 2(5) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 şi la probatoriul furnizat de părţile implicate în procedura desfăşurată în faţa CNCD, s-a concluzionat în mod just de către judecătorul fondului că, în speţă, directorul grădiniţei "C." nu a adoptat faţă de mama minorului un comportament diferenţiat care să conducă la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant sau ofensiv.

Aceasta întrucât, autoritatea recurentă, deşi a reţinut că prin condiţionarea rămânerii minorului în grădiniţă de prezenţa unui psiholog, directorul grădiniţei a adoptat un comportament diferenţiat faţă de mama minorului, totuşi nu s-a aplecat asupra condiţiei criteriului care nu poate fi reprezentat de starea de sănătate a minorului prin prisma sindromului D., în condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă că această condiţionare a fost determinată de evenimentele în care s-a probat că fusese implicat minorul în relaţionarea cu ceilalţi copii care frecventau grădiniţa.

Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că, în cursul lunii august 2012, în cadrul grădiniţei au fost înregistrate sesizările unor părinţi (E., F., G.) şi a unei educatoare (H.) în cuprinsul cărora se indica comportamentul minorului I. ca fiind de natură a aduce atingere sănătăţii unora dintre copii care frecventau grădiniţa. Conduita imprevizibilă a minorului a fost descrisă şi de către martorii audiaţi în cauză: F. şi J., făcând vorbire despre muşcături şi lovituri, aruncarea de jucării către ceilalţi copii, fiind probată starea de pericol generată de comportamentul minorului I.

Comportamentul minorului raportat la ceilalţi copii din grădiniţă a fost discutat de către intimata-reclamantă şi mama minorului, înregistrarea discuţiei fiind depusă la dosarul cauzei, din cuprinsul înregistrării rezultând, în mod evident că propunerea de asistare a minorului de către psiholog s-a impus prin prisma evenimentelor în care s-a probat că minorul periclita siguranţa celorlalţi copii.

În acest context factual, în mod corect instanţa de fond a reţinut că solicitarea intimatei-reclamante ca minorul să fie asistat de un psiholog nu apare ca fiind lipsită de fundamentare obiectivă, factorul determinant al acestei măsuri fiind asigurarea siguranţei celorlalţi copii care frecventau grădiniţa.

Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că, prin invocarea expresă a unor aspecte ce ţin strict de handicapul în cauză, condiţionarea de prezenţa psihologului era, în percepţia intimatei-reclamante, indisolubil legată de handicapul minorului, întrucât fapta de hărţuire nu poate fi analizată în mod abstract, ci cu referire la modalitatea concretă de săvârşire.

Or, în speţă, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 şi la probatoriul furnizat de părţile implicate s-a concluzionat în mod just de către judecătorul fondului că directorul Grădiniţei "C." nu a adoptat faţă de mama minorului I. un comportament pe criteriu de handicap de natură a determina un cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reţine că solicitarea asistării minorului de un psiholog, în scopul facilitării intrării acestuia în colectivitatea grădiniţei, respectiv asigurării unui climat optim şi pentru ceilalţi copii şi în lipsa oricărei dovezi în sensul determinării acestei solicitări de situaţia medicală a minorului, nu determină existenţa unei fapte de discriminare sub forma hărţuirii, rolul autorităţii de stat în domeniul discriminării fiind acela de a aplica normele legale în materie în funcţie de circumstanţele specifice fiecărei cauze, pe bază de probe.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate argumentele expuse, constatând că nu există motive pentru reformarea sentinţei atacate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinţei nr. 3520 din 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2017.

Procesat de GGC - NN