Judicial discipline challenge to Inspecția Judiciară resolution dismissing allegations of manipulated random case assignment and procedural delays

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2015 sub nr. x/2, ulterior modificată, reclamantul A., a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării emisă de Inspecţia Judiciară la data de 30.03.2015 în lucrarea nr. x/IJ/61/DIJ/2015 (la care s-a conexat lucrarea nr. x/IJ/113/DIJ/2015), solicitând desfiinţarea rezoluţiei referitoare la sesizarea sa şi obligarea Inspecţiei Judiciare la efectuarea verificărilor corespunzătoare faptelor sesizate şi declanşarea procedurii disciplinare faţă de judecătorul B.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 3063 din 18 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Cap. IV Secţiunea a 4-a din Legea nr. 317/2004, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, iar pe fond, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, aşa cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 3063 din 18 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a încheierilor premergătoare din 24 iunie 2015 şi 4 noiembrie 2015, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., republicat.

Recurentul critică măsuri dispuse de instanţa de fond pe parcursul cercetării judecătoreşti, respectiv respingerea cererii sale de probă cu expertiză tehnică şi a cererii de înscriere în fals. Arată că din motivarea instanţei reiese că a apreciat că se poate pronunţa în cauză şi fără luarea în considerare a înscrisului denunţat ca fals, însă şi-a nesocotit rolul activ prevăzut de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. întrucât a îndepărtat probatoriul, făcând imposibilă elucidarea abaterii disciplinare constând în denaturarea declaraţiilor martorilor. S-a pronunţat totuşi asupra faptelor sesizate, însă pe bază de prezumţii, în mod nelegal.

Instanţa a interpretat greşit obiectul dedus judecăţii, acordând altceva decât s-a cerut cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare constând în fraudarea repartizării aleatorii. Astfel, a reţinut că nu s-a făcut nicio verificare cu privire la fraudarea repartizării întrucât judecătorul cauzelor nu avea asemenea responsabilităţi, însă reclamantul a sesizat săvârşirea de către judecător a mai multor abateri disciplinare, antamând că acesta ar fi influenţat grefierul responsabil cu repartizarea cauzelor. Indiferent dacă această alegaţiune este fondată sau nu, aceasta nu implică că abaterea disciplinară semnalată nu a existat. Inspecţia judiciară era obligată să continue cercetarea disciplinară, în vederea identificării vinovatului.

Considerentele instanţei ţin totodată de un fel de "inadmisibilitate" în raport de calitatea judecătorului, deşi se reţine netemeinicia cererii. Aceasta apare ca o motivare contradictorie.

Instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestor prevederi legale, judecătorii răspund disciplinar şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei. Or, în cauză, nu s-au dispus verificările referitoare la săvârşirea abaterii disciplinare constând în fraudarea repartizării, faptă care, indiferent că a fost săvârşită de judecător sau de altcineva, afectează profund prestigiul justiţiei. Instanţa a aplicat greşit legea, reţinând că nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor poate fi reţinută ca abatere disciplinară doar în sarcina celor însărcinaţi cu asemenea responsabilităţi.

Criticile din recurs sunt îndreptate şi împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de probe formulată de reclamant. Expertiza tehnică pe care reclamantul a propus-o urma să se refere la repartizarea cauzelor prin intermediul sistemului informatic. Respingerea probei înseamnă şi o nesocotire de către instanţă a rolului său activ de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii.

Instanţa a reţinut, sfidând logica, că nu are relevanţă împrejurarea că un al treilea dosar a fost repartizat (ulterior verificărilor întreprinse de Inspecţia Judiciară pe baza sesizării reclamantului) la acelaşi complet de judecată. Or, aceasta este o probă care susţine afirmaţiile reclamantului referitoare la fraudarea repartizării.

Instanţa de fond a reţinut şi că încărcătura pe judecător nu are relevanţă în privinţa repartizării aleatorii, un considerent străin de natura pricinii întrucât aspectele legate de volumul de activitate au fost invocate nu în corespondenţă cu problema repartizării aleatorii, ci cu aceea a încălcării celerităţii procedurii.

Instanţa de fond a exprimat în motivarea hotărârii convingeri personale, expuse în contra probatoriului administrat, respectiv a reţinut că nu se întrevede niciun interes al judecătorului vizat de sesizarea administrativă de a soluţiona cauzele recurentului. Această afirmaţie este irelevantă. De altfel, judecătorul avea interes de a soluţiona cauzele, prin prisma calităţii persoanei chemate în judecată de către recurent, cu care se află în relaţii de interese.

Cu încălcarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanţa nu a examinat probele administrate în ansamblul lor. Sunt notorii scandalurile referitoare la fraudarea repartizării aleatorii, unele dintre ele privind expres Tribunalul Argeş. Probatoriul administrat de recurent întăreşte prezumţia de fraudă, având în vedere că, din şase complete care au participat la repartizare, dosarele recurentului au ajuns la acelaşi complet de judecată.

Instanţa a încălcat şi prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, având în vedere că verificarea prealabilă a aspectelor semnalate urmăreşte să stabilească dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. Or, din motivarea instanţei nu reiese preocuparea pentru identificarea indiciilor săvârşirii unei abateri disciplinare, ci dimpotrivă, instanţa se erijează în apărătorul autorităţii pârâte. În speţă, verificările prealabile au confirmat exact aspectele semnalate, existând indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă a săvârşirii faptelor sesizate.

Instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri a Curţii de Apel Piteşti, când a reţinut că nu există indicii în sensul că judecătorul la care s-a referit sesizarea ar fi favorizat partea adversă. Astfel, Curtea de Apel Piteşti, prin hotărârea pronunţată în Dosarul nr. x/2015, a strămutat cauza x/109/2013, pe motiv de bănuială legitimă, care este mai puternică decât indiciile privind săvârşirea unei abateri disciplinare.

Instanţa a nesocotit că una dintre faptele sesizate s-a referit tocmai la împrejurarea că judecătorul vizat de sesizare nu a indicat martorilor să citească depoziţiile, ci doar să le semneze. De altfel, este irelevant că martorul a fost de acord cu cele consemnate întrucât forţa probatorie a înregistrării audio nu poate fi combătută.

Instanţa de fond a încălcat legea, apreciind greşit probatoriul referitor la nerespectarea celerităţii. Astfel, a reţinut că amânările cauzelor reclamantului nu s-au datorat culpei instanţei. Lezarea celerităţii are loc şi când sunt primite motive de amânare abuzive (cum ar fi pentru imposibilitate de prezentare a reprezentantului pârâtei, pentru a se face dovada calităţii de reprezentant în mod repetat, pentru soluţionarea cererii de strămutare, pentru a se da posibilitate intimatului să formuleze o cerere de strămutare, pentru a se lua cunoştinţă de răspunsurile la interogatoriu). Motivele de amânare evidenţiate de instanţa de fond sunt nerelevante întrucât cererile reclamantului nu au produs amânări ale cauzei. Nejustificată este şi aserţiunea că acordarea unor termene de judecată între 3 şi 7 săptămâni ar fi justificată faţă de volumul de activitate. Instanţa de fond nu a motivat această reţinere şi nu a administrat probe pe baza cărora să analizeze comparativ şi analitic încărcătura completului de judecată.

Nerespectarea principiului celerităţii rezultă cu evidenţă din împrejurarea că a avut loc concedierea recurentului în anul 2013, iar în anul 2016 litigiul referitor la această concediere nu ajunsese încă pe rolul instanţei de apel. Or, potrivit Codului muncii, conflictele de muncă se judecă în regim de urgenţă, termenele de judecată neputând fi mai mari de 15 zile.

Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, substituindu-se autorităţii pârâte. Astfel, instanţa era îndrituită exclusiv să constate indiciile săvârşirii abaterii disciplinare, urmând ca abia în cadrul cercetării disciplinare să se stabilească dacă exista sau nu vinovăţia pârâtei judecător.

Instanţa a nesocotit cu desăvârşire că pârâta judecător a administrat probatoriul în etape, cu încălcarea dreptului la apărare al recurentului şi că proba testimonială a fost viciată prin cenzurarea nemotivată a întrebărilor adresate de reclamant martorilor şi prin neconsemnarea întrebărilor respinse în încheierea de şedinţă.

Reclamantul a criticat gruparea de către Inspecţia Judiciară a aspectelor sesizate sub numele de "lipsă de imparţialitate". Recurentul continuă să afirme că a semnalat fapte privind exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, arătând concret încălcările normelor de drept material ori procesual săvârşite de judecător. Referirile instanţei de fond la Constituţie sunt nerelevante întrucât nu susţin concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă nu putea să cerceteze săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004 decât după soluţionarea definitivă a dosarului.

Întrucât nu s-au făcut verificări privitoare la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004, nici nu aveau cum să reiasă indicii în acest sens.

Cererea de înscriere în fals nu s-a referit la întreg cuprinsul procesului-verbal, ci numai la audierea martorilor. Aşadar, instanţa a greşit îndepărtând integral înscrisul probator.

Verificările prealabile nu urmăresc stabilirea gravităţii faptelor, care face obiectul cercetării disciplinare. Verificările prealabile sunt de regulă limitate la aspectele semnalate, care, în speţă, s-au confirmat. Instanţa de fond a omis să se pronunţate asupra grupării de către autoritatea pârâtă a aspectelor semnalate prin sesizările reclamantului.

Atitudinea judecătorului fondului reflectată în hotărârea pronunţată, dar şi în timpul şedinţelor, naşte în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa. A nesocotit motive de anulare, a respins probatoriul decisiv solicitat şi a nesocotit chiar înscrisurile falsificate de judecătorul vizat de sesizare.

4. Apărările formulate de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Cât priveşte încheierile de şedinţă vizate expres de cererea de recurs, arată că încheierea din 24.06.2015 este o simplă încheiere premergătoare cu caracter preparatoriu, iar încheierea din 4.11.2015 este încheierea de amânare a pronunţării, parte integrantă a sentinţei recurate.

Deşi recurentul a indicat ca temei de drept al recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., dezvoltă critici încadrabile exclusiv în pct. 5 şi 8, motiv pentru care s-ar impune anularea cererii de recurs sub motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 6 şi 7 C. proc. civ.

Instanţa de fond în mod corect a respins cererea reclamantului de înscriere în fals, aceasta privind transcrierea unei înregistrări a şedinţei de judecată, rezultând astfel că nu se poate referi la falsificarea scrierii sau semnăturii. Având în vedere că la termenul din 4.11.2015 reclamantul a indicat că nu solicită depunerea la dosar a înregistrării audio a şedinţei de judecată, nu pot fi reţinute afirmaţiile formulate în recurs, potrivit cărora instanţa de fond ar fi "îndepărtat înscrisul denunţat ca fals".

Motivul de casare referitor la respingerea cererii de efectuare a expertizei în privinţa repartizării aleatorii a cauzelor la Tribunalul Argeş nu poate fi reţinut, neinvocându-se nerespectarea vreunei reguli de procedură.

Cât priveşte criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul s-a referit mai întâi la aplicarea art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Textul invocat se referă la conduita magistraţilor, alta decât cea în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Or, abaterea disciplinară a nerespectării în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor este prevăzută expres în art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 şi a fost analizată în mod explicit prin rezoluţia contestată. Mai mult, instanţa de fond nu s-a folosit în motivarea sa de acest text de lege.

Cât priveşte modul de efectuare a verificărilor prealabile, inspectorul judiciar a efectuat aceste verificări în mod complet, cu respectarea art. 14 din Regulamentul adoptat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1027/2012.

Nu s-au relevat împrejurări de fapt de natură a se aprecia că există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. Interpretarea legii într-o anumită speţă este atributul exclusiv al instanţei de judecată şi este de esenţa activităţii de judecată. Nemulţumirea unei părţi faţă de modul de interpretare şi aplicare a legii sau faţă de modul de administrare a dosarului nu constituie un motiv suficient pentru constatarea săvârşirii abaterii disciplinare.

Referitor la faptul că judecătorul reclamat ar fi putut influenţa persoana desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzei, în mod justificat instanţa de fond a apreciat că o astfel de susţinere nu poate fi primită, neîntrevăzându-se niciun interes al judecătorului reclamat de a soluţiona cauzele reclamantului.

Cât priveşte nerespectarea principiului celerităţii, de asemenea consideraţiile primei instanţei sunt corecte, termenele acordate fiind necesare soluţionării cererilor părţilor şi administrării probatoriului.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 26 octombrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

La data de 14 decembrie 2017, recurentul-reclamant A. a înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar intimaţii-pârâţi Inspecţia Judiciară şi B. nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 08 martie 2017, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului şi a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat de reclamantul A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond. A avut în vedere pentru declararea admisibilităţii recursului Decizia Curţii Constituţionale nr. 397/2014 prin care s-a constatat că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege. În acest context, s-a apreciat că rezoluţia de clasare este un act administrativ atacabil în contencios administrativ potrivit Legii nr. 554/2004, devenind aplicabile dispoziţiile art. 20 din lege, referitoare la exercitarea căii de atac a recursului.

Cât priveşte încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a constatat că încadrarea acestor critici numai în unele dintre motivele de nelegalitate indicate formal nu atrage inadmisibilitatea parţială a recursului. Întrucât motivele de recurs, în parte, se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., recursul este admisibil.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Primele critici formulate de recurent se referă la greşita respingere de către prima instanţă a cererilor sale referitoare la probe, respectiv respingerea cererii de probă cu expertiză tehnică privind verificarea repartizării celor două cauze pe rolul Tribunalului Argeş, secţia de litigii de muncă (cauze la care s-a referit sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi în care recurentul are calitatea de reclamant - nr. x/109/2013 şi nr. x/109/2014) precum şi respingerea cererii de înscriere în fals pe care recurentul-reclamant a formulat-o faţă de înscrisul denumit "transcrierea înregistrării şedinţei de judecată din data de 11.11.2014" privind Dosarul nr. x/2014. Recurentul afirmă că administrarea probei cu expertiză era necesară pentru justa soluţionare a cauzei, respectiv pentru cercetarea respectării regulilor de repartizare aleatorie a celor două cauze şi că instanţa de fond, deşi nu s-a bazat în analiza sa pe înscrisul denunţat ca fals de către reclamant, s-a pronunţat totuşi asupra faptelor reclamate, în mod nelegal, pe bază de prezumţii.

Prima critică nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu se indică încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Aprecierea instanţei de fond asupra concludenţei probei cu expertiză tehnică solicitată intra în atribuţiile acestei instanţe, raportat la prevederile art. 258 alin. (1) şi art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere că prin rezoluţia de clasare atacată s-a constatat, pe baza verificărilor prealabile efectuate de Inspecţia Judiciară, că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, în cadrul acţiunii în contencios administrativ s-a analizat legalitatea rezoluţiei, raportat la conţinutul verificărilor, nefiind utilă administrarea probei cu expertiză tehnică solicitată de reclamant.

Cât priveşte înscrisul conţinând transcrierea înregistrării audio a şedinţei de judecată, faţă de care recurentul-reclamant s-a înscris în fals, urmărind sesizarea parchetului, instanţa de fond, în mod legal şi argumentat, prin încheierea din 7 octombrie 2015, a respins cererea de sesizare a parchetului, constatând că, dată fiind natura înscrisului, partea nu se poate referi la falsificarea scrierii, în sensul art. 304 alin. (1) C. proc. civ. şi că poate solicita, în cadrul probatoriului, administrarea înregistrării audio în format electronic a şedinţei la care s-a referit. Or, din lucrările dosarului de fond rezultă că reclamantul nu a înţeles să solicite administrarea acestei probe.

Instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii în anulare pe baza probatoriului administrat, iar nu pe bază de prezumţii, cum susţine recurentul.

În concluzie, criticile referitoare la respingerea cererilor referitoare la probe nu pot fi primite.

În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul trimite la caracterul contradictoriu al motivării sentinţei atacate şi la exprimarea de către judecătorul fondului, în cuprinsul motivării, a unor păreri personale, expuse în contra probatoriului administrat. Recurentul, însă, nu prezintă argumente care să susţină aceste afirmaţii. Motivarea sentinţei este coerentă şi este rezultatul cercetării judecătoreşti. Contradicţiile invocate nu există, susţinerile recurentului fiind interpretări nefondate ale considerentelor sentinţei.

Alte critici se referă la greşita aplicare a normelor de drept material, subsumându-se motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul invocă nerespectarea prevederilor Legii nr. 317/2004, din perspectiva că nu au fost cercetate faptele referitoare la fraudarea repartizării aleatorii, nici în cadrul procesului şi nici în cadrul procedurii administrative. Aceste susţineri sunt nefondate. Din conţinutul rezoluţiei de clasare din 30.03.2015 rezultă că, în conformitate cu prevederile art. 12 şi art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, inspectorul judiciar a avut în vedere datele electronice din sistemul Ecris, respectiv a cercetat modul concret de repartizare a dosarelor în comparaţie cu dosare alocate în aceleaşi zile, precum şi modul efectiv de repartizare aleatorie, a cerut date despre persoanele care răspund de repartizarea aleatorie a cauzelor la secţia respectivă şi despre persoana care a repartizat efectiv dosarele, precum şi un referat întocmit de personalul de specialitate informatică referitor la parametrii de repartizare ai dosarelor, modul de asociere între denumirea termenului şi zilele de repartizare, eventualele ştergeri de informaţii din diverse motive şi întocmirea unor procese-verbale pentru astfel de incidente. S-a verificat dacă dosarele au fost repartizate în ziua primirii şi dacă au avut loc modificări ale tipului de termen utilizat în procedura de repartizare aleatorie sau dacă au existat dosare şterse şi reînregistrate.

Prin urmare, faptele invocate de reclamant au fost cercetate în procedura administrativă, concluzionându-se că investirea completului cu ambele dosare (Dosarul nr. x/2013 şi Dosarul nr. x/2014) a fost rezultatul exclusiv al repartizării aleatorii de către sistemul informatic, nefiind identificate ştergeri de informaţii.

Pe cale de consecinţă, atât prin rezoluţia de clasare cât şi prin sentinţa recurată, s-a constatat că nu există indicii ale săvârşirii abaterii disciplinare referitoare la nerespectarea dispoziţiilor privind repartizarea aleatorie a dosarelor, luându-se în considerare şi împrejurarea că faptele sunt puse de reclamant pe seama magistratului vizat de sesizare, care nu a fost implicat în repartizarea cauzelor.

Recurentul afirmă că alegaţiile sale au fost în sensul că magistratul ar fi influenţat grefierul responsabil cu repartizarea cauzelor, având un interes în a soluţiona cauzele prin prisma relaţiilor pe care le are cu persoana chemată în judecată de către recurent. Astfel de susţineri, care nu se bazează pe niciun considerent factual, nu pot fi primite.

Recurentul invocă şi încălcarea prevederilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Această normă este una de principiu, prin care se stabileşte că judecătorii răspund disciplinar pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei, însă abaterile disciplinare sunt cele menţionate în art. 99 din Legea nr. 303/2004. Raportat la aceste prevederi, recurentul arată că sesizarea sa s-a referit la abaterea disciplinară a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, săvârşită de judecătorul reclamat, prin încălcarea normelor de drept procesual şi a normelor de drept material în soluţionarea celor două cauze, fapte care, după cum se afirmă, de asemenea, nu au fost verificate.

În cadrul cererii de recurs, recurentul se referă greşit la abateri disciplinare constând în denaturarea declaraţiilor martorilor sau influenţarea grefierului responsabil cu repartizarea cauzelor. Acestea sunt faptele reclamate, care trebuie încadrate în categoriile abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte constată că, atât prin rezoluţia de clasare cât şi prin considerentele instanţei de fond, s-au stabilit corect limitele verificărilor care pot fi efectuate de Inspecţia Judiciară, conform dispoziţiilor Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin HCSM nr. 1027/2012, cu respectarea principiilor independenţei judecătorului şi supunerii lui numai legii. Controlul exercitat de Inspecţia Judiciară nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate, care sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege şi, pe cale de consecinţă, nici administrarea probelor şi evaluarea lor.

Recurentul reiterează şi critica referitoare la gruparea de către inspectorul judiciar a aspectelor sesizate în următoarele patru categorii: problema repartizării celui de-al doilea dosar (nr. x/2014), problema imparţialităţii completului de judecată, problema soluţionării cu celeritate a cauzelor şi, cea din urmă, referitoare la modul de administrare şi de evaluare a probelor şi la soluţiile pronunţate.

Se afirmă, contra evidenţei, că instanţa de fond nu a cercetat motivele de nelegalitate referitoare la această încadrare a aspectelor invocate prin sesizare.

Pe de altă parte, deşi critică gruparea aspectelor sesizate, recurentul nu arată în concret fapte pe care le-ar fi sesizat şi care să nu fi fost tratate de Inspecţia Judiciară în cadrul categoriilor enunţate.

A mai invocat recurentul încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor Legii nr. 317/2004, pe de-o parte, pe motiv că instanţa de fond nu a cercetat indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare, ci s-a erijat în apărător al Inspecţiei Judiciare, iar pe de altă parte, pe motiv că ar fi intrat într-o analiză care depăşeşte cadrul verificărilor prealabile, constatând lipsa de vinovăţie a judecătorului reclamat.

Ambele critici sunt nefondate. Instanţa de fond a analizat legalitatea rezoluţiei de clasare, prin prisma motivelor cererii reclamantului, raportate la conţinutul verificărilor prealabile şi la concluzia referitoare la inexistenţa unor abateri disciplinare.

Recurentul afirmă, fără temei, că verificările prealabile ar fi confirmat aspectele la care s-a referit în sesizarea sa, rezultând astfel "presupunerea rezonabilă" a săvârşirii faptelor. Ceea ce s-a confirmat, pe baza verificărilor prealabile, este faptul repartizării celor două cauze la acelaşi complet de judecată şi folosirea de către judecătorul reclamat, în timpul unei şedinţe de judecată, în cadrul dezbaterii cauzei reclamantului, a anumitor cuvinte/expresii incompatibile cu un mod profesionist de conducere/intervenţie în dezbaterea judiciară (o lipsă de tact în gestionarea dezbaterilor în contradictoriu din sala de judecată). Toate celelalte fapte invocate au fost infirmate.

Aşa cum s-a reţinut şi în considerentele sentinţei recurate, nu există temei legal care să permită reluarea repartizării aleatorii a unui al doilea dosar, în situaţia în care a fost repartizat (prin intermediul sistemului informatic care asigură repartizarea aleatorie) la acelaşi complet de judecată învestit cu o primă cauză având aceleaşi părţi.

Cât priveşte consecinţele conduitei din timpul şedinţei de judecată a judecătorului reclamat, instanţa de fond a confirmat soluţia Inspecţiei Judiciare, potrivit căreia această conduită, deşi neadecvată şi capabilă să creeze părţii impresia unui act de judecată subiectiv, nu întruneşte elementele necesare calificării ei ca abatere disciplinară (manifestare care aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei sau atitudine nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu). Inspecţia Judiciară a apreciat că, în speţă, aceste elemente, care ţin de profesionalismul interacţiunii sociale, pot constitui exclusiv un indicator de evaluare a activităţii judecătorului, informând asupra concluziilor sale comisia de evaluare constituită la nivelul instanţei la care funcţionează judecătorul.

Intră în atribuţiile Inspecţiei Judiciare să aprecieze asupra calificării faptelor constatate, iar în privinţa aprecierii făcute în speţă, nu se identifică un exces de putere.

Recurentul se referă şi la argumentul strămutării cauzei x/109/2013 de către Curtea de Apel Piteşti, invocând aşa-zisa autoritate de lucru judecat a hotărârii acestei curţi, care a dispus strămutarea pe motiv de bănuială legitimă (mai puternic, afirmă recurentul, decât indiciile privind săvârşirea unei abateri disciplinare).

Aceste susţineri se impun a fi înlăturate întrucât reglementarea cazului de strămutare pentru motive de bănuială legitimă are ca scop asigurarea imparţialităţii obiective a instanţei, în vreme ce sesizarea referitoare la anumite fapte apreciate ca abateri disciplinare priveşte exclusiv conduita judecătorului reclamat, respectiv aspecte de ordin subiectiv. Prin urmare, recurentul leagă în mod greşit dispoziţiile legale referitoare la strămutare cu cele referitoare la abaterile disciplinare.

Un ultim aspect la care se referă recurentul este cel referitor la nerespectarea de către judecătorul reclamat a principiului celerităţii judecăţii. Pe acest aspect, hotărârea instanţei de fond este criticată pe motivul aprecierii greşite a probatoriului, aspect de netemeinicie care nu se încadrează în criticile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De altfel, eventuala nerespectare a termenului rezonabil de soluţionare a unei cauze nu poate constitui în sine abatere disciplinară, prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004 referindu-se la nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor.

În speţă, verificările prealabile au concluzionat că principalele motive care au condus la amânarea cauzei au fost legate de necesitatea respectării şi garantării dreptului la apărare al părţilor, iar aprecierile cu privire la soluţiile care ar fi trebuit date de judecător cererilor părţilor nu pot fi supuse cenzurii Inspecţiei Judiciare, depăşind limitele controlului administrativ.

Cât priveşte încheierile din 24.06.2015 şi 04.11.2015, împotriva cărora cererea de recurs se îndreaptă în mod expres, Înalta Curte constată că acestea sunt încheieri premergătoare care se atacă odată cu fondul, măsurile dispuse de instanţa de fond pe parcursul judecăţii fiind analizate anterior, în raport de criticile formulate de recurent.

De asemenea, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4 şi 7 au fost indicate formal, fără ca vreuna dintre criticile din recurs să se raporteze la aceste motive de casare.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 3063 din 18 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A., împotriva Sentinţei civile nr. 3063 din 18 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2017.

Procesat de GGC - NN