Judicial suspension of fiscal enforcement post-final judgment: exclusivity of Law No. 554/2004 over Civil Procedure Code presidential ordinance

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 19.12.2016 pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamantul A. a formulat cerere de ordonanţă preşedinţială în contencios administrativ în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, solicitând ca prin hotărârea pronunţată să se dispună pe cale de ordonanţa preşedinţială suspendarea în parte a executării deciziei de impunere fiscală nr. 50123 din 11 august 2014 prin care a fost obligat la plata sumei de 2.163.803 RON, respectiv pentru executarea obligaţiilor de plată ce exced sumei 579.349 RON reţinută ca fiind datorată de către Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 77 din 23 decembrie 2015, până la momentul soluţionării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursului exercitat împotriva acestei decizii (Dosar x/2015).

Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 434 din 22 decembrie 2016, a admis excepţia de inadmisibilitate şi a respins cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că legea contenciosului administrativ acoperă strict posibilitatea formulării unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ "până la soluţionarea acţiunii de fond".

Astfel, cadrul special al Legii nr. 554/2004 vizează numai posibilitatea de a cere suspendarea până în momentul la care instanţa de fond se pronunţa asupra cauzei, urmând ca pentru restul intervalului de timp să se revină la cadrul general conturat de procedura dreptului comun.

Legea specială derogă de la legea generală doar atunci când ambele acoperă acelaşi domeniu, ori în prezenta speţă, se observă cu forţa evidenţei că nu se suprapun ci sunt complementare, una venind în completarea celeilalte.

Pe de altă parte, contrar reţinerilor primei instanţe, recurentul consideră că nu ar fi putut uza de prevederile legii speciale respectiv de art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004, deoarece la momentul formulării cererii de emitere a ordonanţei preşedinţiale nu avea deschisă calea prevăzută de legea specială pentru simplul motiv că o cerere întemeiată pe art. 15 Legea nr. 554/2004 nu poate fi formulată după momentul la care se pronunţă instanţa pe fondul cererii în controlul de legalitate a actului administrativ.

Prima instanţă a mai relevat un considerent subsidiar potrivit căruia, dacă s-ar primi admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale cu privire la suspendarea actului administrativ fiscal, totuşi nu ar fi îndeplinită cerinţa potrivit căreia prejudiciul nu ar putea fi reparat.

Recurentul apreciază că şi acest considerent este nelegal, prima instanţă neavând în vedere faptul că potrivit art. 997 C. proc. civ. ordonanţa preşedinţială se poate dispune pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere. Ori, tocmai acesta este cazul în prezenta speţă.

Recurentul mai susţine că, prin intermediul prezentei cereri, solicită emiterea unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se dispună, până la momentul soluţionării definitive a recursului aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr. 50123 din 11 august 2014 în ceea ce priveşte plata sumelor ce exceda 579.349 RON.

Se mai arată că prin Sentinţa nr. 77/2015 s-a admis acţiunea, Curtea de Apel Cluj stabilind că actul administrativ fiscal este legal doar în parte. Cu alte cuvinte, o instanţă judecătorească a stabilit că sumele care au fost impuse prin raportul de inspecţie fiscală nr. 50123 din 11 august 2014 şi prin decizia de impunere fiscală nr. 50123 din 11 august 2014 sunt nelegale.

Luând în considerare faptul că decizia Curţii de Apel Cluj nr. 77 din 23 decembrie 2015 pronunţată în dosar x/2015 beneficiază de autoritate de lucru judecat, chiar dacă aceasta este provizorie [art. 430 alin. (4) C. proc. civ. fiind formulat recurs], este evident că efectul executoriu al deciziei fiscale este de natură a păgubi drepturile legale.

Diferenţa dintre suma impusă prin actul administrativ fiscal şi cea stabilită ca datorată cu autoritate de lucru judecat provizoriu este una foarte importantă, de 1.584.454 RON, ceea ce reprezintă aproximativ 755 salarii lunare medii nete, fiind deci evident că plata unei astfel de sume afectează semnificativ bugetul oricărei persoane, fiind de natură să păgubească drepturile sale subiective, sau dreptul său de proprietate.

În acest sens este şi Recomandarea nr. R(89)8 a Comitetului de Miniştrii către statele membre referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, care arată că atunci când executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate poate cauza un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat în măsura posibilului, autoritatea jurisdicţională competentă are obligaţia de a lua măsuri provizorii corespunzătoare, precum suspendarea acestora.

Apărările formulate în cauză

Intimatele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin cererea formulată recurentul-reclamant a solicitat pe cale de ordonanţă preşedinţială suspendarea, în parte, a executării deciziei de impunere fiscală nr. 50123 din 11 august 2014 prin care a fost obligat la plata sumei de 2.163.803 respectiv pentru executarea obligaţiilor de plată ce exced sumei de 579.349 RON reţinută ca fiind datorată în litigiul de fond de către prima instanţă, suspendare solicitată până la soluţionarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În privinţa admisibilităţii cererii de suspendare a deciziei de impunere pe calea ordonanţei preşedinţiale, susţinerea recurentului în sensul că prevederile legii contenciosului administrativ se completează cu cele ale C. proc. civ. oricând, este nefondată. Corect a stabilit prima instanţă că Legea nr. 554/2004 reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ şi că aceasta se completează cu prevederile C. proc. civ. doar în măsura în care nu există prevederi speciale. Ori, legea contenciosului prevede astfel de dispoziţii în art. 14 şi 15 privitoare la suspendarea actelor administrative.

Înalta Curte constată că propria pasivitate a recurentului de a nu formula cerere de suspendare pe art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi invocată pentru a susţine admisibilitatea unei astfel de cereri pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Susţinerile recurentului în sensul că nu a putut uza de dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi primite. Tocmai legea îi dă posibilitatea de a cere suspendarea deciziei de impunere până la momente diferite, respectiv până la pronunţarea instanţei de fond potrivit art. 14 sau până la soluţionarea definitivă a cauzei potrivit art. 15.

Instanţa de control judiciar apreciază că şi problema prejudiciului adusă în discuţie, în sensul că acesta nu era iminent în urmă cu un an, nu este întemeiată, deoarece la acel moment ar fi putut fi invocată iminenţa prejudiciului şi nu la momentul actual, când recurentul beneficiază de eşalonarea la plată a sumelor stabilite în decizie. De asemenea, nu poate fi vorba de o vătămare a dreptului de proprietate care s-ar cauza prin întârziere, aşa cum susţine recurentul, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 233 din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală, pe perioada eşalonării executarea silită se suspendă. Aşadar, numai reclamantul îşi poate provoca o astfel de vătămare, prin nerespectarea condiţiilor eşalonării, situaţie în care se continuă executarea silită.

Legea contenciosului oferă posibilitatea de a cere suspendarea până la soluţionarea definitivă a cauzei, cerere care poate fi făcută până la pronunţarea asupra fondului, deci legiuitorul nici nu a exclus posibilitatea de a se cere suspendarea actului administrativ, aşa cum susţine recurentul.

Astfel, nefondat susţine recurentul că nu sunt incidente în situaţia sa dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi că în această situaţie "trebuie să admitem" posibilitatea completării dispoziţiilor acestei legi cu cele ale C. proc. civ., respectiv a procedurii ordonanţei preşedinţiale.

Înalta Curte constată că recurentul nu a avut nicio oprelişte în a solicita suspendarea deciziei pe art. 14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece recurentul critică hotărârea instanţei de fond, sub aspectul încălcării limitelor judecăţii, specifice cererii de suspendare şi nu sub aspectul încălcării unei norme de procedură cu caracter de ordie publică, sancţiunea fiind nulitatea absolută.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Ordonanţei Preşedinţiale nr. 434/2016 din 22 decembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2017.

Procesat de GGC - GV