Competent court for challenging tax security measures and their enforcement acts under Articles 213(13)-(14) of the Fiscal Procedure Code

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 04.04.2016, contestatoarea S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, a formulat contestaţie împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, emisă la data de 18.03.2016 de către Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună ridicarea măsurilor asigurătorii instituite de către intimată pe bunurile mobile şi imobile ale acesteia, până la concurenţa sumei de 6.774.031 RON.

La data de 04.05.2016, prin poştă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus la dosar întâmpinare, solicitând instanţei următoarele:

- disjungerea cererii referitoare la anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A AFR5485 din 18 martie 2016 şi a cererii referitoare la anularea actelor prin care s-au adus la îndeplinire măsurile asigurătorii;

- admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, cu consecinţa declinării cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, în ceea ce priveşte decizia şi respectiv la Judecătoria Sector 6, în ceea ce priveşte actele prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii;

- respingerea contestaţiei la executare formulată de reclamantă împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A AFR5485 din 18 martie 2016 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, ca neîntemeiată;

- respingerea contestaţiei la executare formulată de reclamantă împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, în primul rând ca introdusă la o instanţă necompetentă material, în al doilea rând ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte instituţia sa şi, în al treilea rând, ca neîntemeiată;

- în ceea ce priveşte cererea de anulare a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile, intimata a solicitat respingerea acestei cereri, ca inadmisibilă.

În drept, intimata a invocat dispoziţiile Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, ale C. proc. civ., ale Ordinului preşedintelui ANAF nr. 2605/2010 şi orice alte temeiuri invocate în cuprinsul întâmpinării.

La data de 19.05.2016, contestatoarea a depus la dosar o completare a acţiunii, solicitând, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea actului administrativ - decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a cărei anulare a solicitat-o prin acţiune, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

La data de 22.06.2016, contestatoarea a depus la dosar cerere modificatoare, arătând că a înţeles să formuleze contestaţie împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-AFR 5485 din 18 martie 2016 D.G.A.F -D.R.A.F.B, a Procesului-verbal nr. x/3 din 18 martie 2016, ce a stat la baza emiterii acestei decizii şi împotriva Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile imobile nr. x din 21.03.2016, încheiat de D.G.R.F.P., aferent deciziei şi Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile mobile nr. 502638 din 21 martie 2016 aferent aceleiaşi decizii, solicitând admiterea contestaţiei, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii; anularea procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile mobile şi imobile şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, dispunând ridicarea măsurii sechestrului asigurător din CF 201336 şi 210848 UAT Bucureşti, Sector 6.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 23.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus introducerea în cauză a intimatei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

La data de 06.09.2016, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale în ceea ce priveşte anularea proceselor-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri mobile şi imobile, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În drept, intimata a invocat dispoziţiile art. 129, 149 şi 172 Codul de procedură fiscală.

Prin sentinţa civilă nr. 5103 din 22 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea cauzei către Judecătoria Sector 6 Bucureşti, dosarul nr. x/2016 fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 09.12.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 148 din 12 ianuarie 2017, Judecătoria Sector 6 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti şi Directia Generală Regională a Finantelor Publice Bucureşti, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. Prin sentinţa civilă nr. 684 din 1 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti în cauza privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului şi a suspendat din oficiu judecata cauzei până la soluţionarea conflictului de competenţă, conform art. 134 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a adopta această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.01.2017, sub nr. 12386/3/2016, prin declinarea competenţei de la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti următoarele:

- anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, emisă la data de 18.03.2016 de către Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti;

- suspendarea actului administrativ a cărui anulare s-a solicitat prin acţiune, până la soluţionarea definitivă a cauzei (conform cererii completatoare depuse la data de 19.05.2016);

- anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A AFR 5485 din 18 martie 2016, emisă de D.G.A.F - D.R.A.F.B, a Procesului-verbal nr. x din 18 martie 2016, a Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunurile imobile nr. x din 21 martie 2016 şi a Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunurile mobile nr. x din 21 martie 2016 (conform cererii modificatoare depuse la data de 22.06.2016).

Deci capătul principal al cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5485 din 18 martie 2016, emisă de către pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, în temeiul art. 213 din noul Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (4) Codul de procedură fiscală:

"Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent", iar potrivit alin. (6):

"Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător".

Conform prevederilor art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală:

"Prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile", iar potrivit art. 213 alin. (14):

"Împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la executare în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261".

Aşadar, dispoziţiile noului Codul de procedură fiscală fac trimitere, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei competente să judece acţiunea având ca obiect anularea deciziei prin care s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii, la dispoziţiile de drept comun, respectiv la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum în mod corect a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti.

Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal, ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal, ale curţilor de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal, ale curţilor de apel).

Legea instituie, deci, două criterii pentru stabilirea competenţei materiale în judecarea în fond a cauzelor şi anume: criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice şi criteriul valoric.

În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, litigiul privind un act administrativ emis de o autoritate publică locală se soluţionează în fond de către tribunal.

Astfel cum în mod corect a apreciat Curtea de Apel Bucureşti, în speţă competenţa trebuie determinată în funcţie de rangul autorităţii emitente a actului dedus judecăţii, iar nu în funcţie de criteriul valoric, deoarece criteriul valoric este aplicabil doar în cauzele care au ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora.

Or, deşi actul atacat este un act administrativ, totuşi prin acesta nu au fost stabilite în mod direct în sarcina contribuabilului debite de natura celor menţionate anterior, ci doar au fost instituite măsuri asigurătorii asupra bunurilor şi veniturilor debitorului, apreciindu-se că există pericolul să se sustragă sau să îşi ascundă patrimoniul, îngreunând astfel colectarea.

În cauză, emitentul deciziei contestate este o autoritate publică locală, respectiv Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, şi nu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în nume propriu, prezentând relevanţă emitentul efectiv al actului administrativ atacat. Astfel cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel, sintagma "autorităţi publice locale" se referă inclusiv la structurile aflate în coordonarea sau subordonarea autorităţilor centrale, ca expresie a descentralizării.

În concluzie, faţă de textele legale citate şi având în vedere că organul emitent este o autoritate publică locală, capătul principal al cererii de chemare în judecată este de competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.

Aşadar, potrivit acestor dispoziţii legale, capetele de cerere având ca obiect anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii şi suspendarea executării acesteia, sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, în speţă Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la celelate capete de cerere privind contestarea proceselor-verbale, Curtea de apel a apreciat că acestea au caracter accesoriu faţă de capătul principal de cerere reprezentat de contestaţia formulată împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, astfel că aparţine competenţa de soluţionare a acestora tot instanţei de contencios administrativ-fiscal, respectiv tribunalului, în raport de dispoziţiile art. 99 alin. (2) şi ale art. 123 C. proc. civ., nefiind necesară disjungerea acestor capete de cerere accesorii.

Însă, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (14) din noul Codul de procedură fiscală, împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la executare în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261.

Instanţa competentă să judece contestaţia formulată împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, în cazul de faţă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. XIV/05.02.2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în aplicarea art. 169 alin. (4) din vechiul Codul de procedură fiscală (art. 172 alin. (4), s-a decis că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Potrivit art. 220 alin. (6) din noul Codul de procedură fiscală, "în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de executare silită în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de executare silită competent potrivit art. 30".

La alin. (16) al aceluiaşi articol este prevăzut că atunci când se constată că domiciliul fiscal al debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare silită, titlul executoriu împreună cu dosarul executării se transmit acestuia, înştiinţându-se, dacă este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de înscrisurile existente la dosar, în raport de faptul că sediul social al reclamantei este situat în Sectorul 6 Bucureşti, iar bunurile imobile şi mobile care fac obiectul sechestrului asigurător sunt situate tot în Sectorul 6 Bucureşti, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (14), coroborate cu dispoziţiile art. 260 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, competenţa soluţionării contestaţiei formulate împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii revine judecătoriei în a cărei circumscripţie se face executarea.

Astfel, capetele de cerere privind contestarea actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii sunt de competenţa Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, deoarece obiectul acestora priveşte sechestrul instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ca urmare a măsurilor asigurătorii aplicate şi ridicarea acestora prin anularea proceselor-verbale de sechestru contestate, fiind incidente norme legale imperative care reglementează un caz de competenţă materială exclusivă de la care nu sunt permise derogări.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe dispoziţiile art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, urmând ca Tribunalul să procedeze la disjungerea capetelor de cerere întemeiate pe dispoziţiile art. 213 alin. (14) Codul de procedură fiscală (referitoare la actele prin care au fost instituite măsurile asigurătorii) şi la trimiterea acestora instanţei competente conform legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2017.