Annulment of property attestation certificate: statutory cumulation of patent ownership and business necessity under Law No. 15/1990.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea înregistrată la 20.02.2014, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi S.C. E. S.A., solicitând anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x emis de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului la data de 08.11.1999, cu privire la suprafaţa de teren de 197 mp situată in Eforie Nord, judeţul Constanta.

S.C. F. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii. A invocat excepţia tardivităţii plângerii prealabile.

De asemenea pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificare Activelor Statului şi Statului Roman prin Ministerul Finanţelor.

Prin încheierea din 13.09.2013, Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată.

La 8.10.2013, pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a depus întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

La 8.11.2013, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Turism, în calitate de pârâtă.

2. Prin sentinţa nr. 2600 din 3.10.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanţii A. Constantin, Dumitrescu Cristina Ioana, C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Turism, S.C. E. S.A. şi Ministerul Economiei, a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x din 8.11.1999 emis de Autoritatea Naţională de Turism, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins cererea de chemare în garanţie faţă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

3.1. Împotriva sentinţei nr. 2600 din 3.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs Ministerul Economiei, S.C. F. S.A., Autoritatea Naţională pentru Turism.

Ministerul Economiei a invocat prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., S.C. F. S.A. a invocate prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Autoritatea Naţională pentru Turism a invocate prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât Ministerul Economiei, în calitate de continuator în drepturi şi obligaţii al Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, critică respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi arată că, începând cu anul 2009, au avut loc o serie de reorganizări succesive, iar funcţiile şi atribuţiile sale sunt prevăzute de disp. art. 2 şi 3 din H.G. nr. 47/2013.

Mai arată că certificatul nu a fost emis de acesta şi că nu are legătură cu domeniile sale de activitate, comerţ şi industrie, energie şi că Autoritatea Naţională pentru Turism este instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei, prin preluarea activităţilor şi structurilor specializate din domeniul turismului, de la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.

Conform art. 2 alin. (1) lit. h) din H.G. nr. 9/2013, Autoritatea Naţională pentru Turism eliberează certificate de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor pentru societăţile comerciale din domeniul turismului.

În concluzie, recurentul-pârât susţine că nu este emitentul actului şi că acţiunea a fost soluţionată în mod greşit în contradictoriu cu acesta.

Recurenta-pârâtă S.C. TNR Marea Neagră S.A. critică soluţia instanţei de fond, în primul rând pentru nepronunţarea asupra excepţiei tardivităţii plângerii prealabile, motiv de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile trebuie admisă consideră recurenta-pârâtă, deoarece potrivit disp. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă se introduce din momentul în care persoana vătămată printr-un act administrativ, adresat altui subiect de drept, a luat cunoştinţă pe orice cale, de existenţa actului în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).

Societatea a intabulat terenul în litigiu în anul 2011, conform Încheierii OCPI nr. 15568/25.10.2001, operaţiune ce este opozabilă era omnes.

Astfel, 25.10.2001 este data de la care începe să curgă termenul prevăzut pentru depunerea unei plângeri prealabile, termen ce este de decădere.

În acest context, deoarece litigiul a fost promovat în anul 2007, reclamanţii au pierdut dreptul de a formula plângere prealabilă.

În susţinerea excepţiei, recurenta-pârâtă a anexat jurisprudenţa ICCJ, Decizia nr. 1362/18.03.2014, pronunţată în Dosar nr. x/2011.

Un al doilea motiv de recurs se referă la interpretarea greşită a disp. art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în contextul invocării disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, terenul în discuţie a intrat în patrimoniul societăţii, în perioada 1990-1999 a plătit taxa de folosinţă pentru teren, iar ulterior emiterii certificatului, în perioada 1999-2014, a achitat impozit pentru teren.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, terenul s-a aflat în patrimoniul societăţii comerciale la data înfiinţării şi era necesar desfăşurării activităţii.

În anul 1996 a fost impusă vânzarea construcţiei denumită "Birou tehnic", amplasată pe teren.

Prin H.G. nr. 1235/1996 s-a aprobat transmiterea cu plată a construcţiei din proprietatea recurentei în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului de Interne, dar la acea dată nu fusese emis certificatul, fiind depusă documentaţia necesară.

Un alt motiv de recurs priveşte faptul că prima instanţă a reţinut în mod greşit că Hotărârile Consiliului Local Eforie nr. 105/1988 şi nr. 73/2000 probează că terenul a făcut parte din domeniul public local.

Recurenta-pârâtă consideră că nu există nicio dovadă la dosar în sensul că terenul s-ar afla înscris în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public.

Terenul s-a aflat în domeniul privat al autorităţii locale, iar în anul 1990 a trecut în patrimoniul privat al societăţii, conform art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Hotărârile Consiliului Local Eforie nu sunt opozabile, iar acesta cunoştea că terenul se află în patrimoniul TNR.

Al patrulea motiv de recurs priveşte soluţia dată de instanţa de fond cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS).

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în garanţie, deoarece nu a fost făcută dovada întinderii despăgubirilor solicitate.

Recurenta-pârâtă precizează că despăgubirile sunt în cuantum de 34.989 RON ce reprezintă valoarea contabilă a terenului în suprafaţă de 197 m.p.

Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Turism consideră că sentinţa atacată este lovită de nulitate absolută prin nepronunţarea asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Recurenta-pârâtă consideră că nu există identitate între pârât şi subiectul raportului juridic litigios, deoarece potrivit art. 3 alin. (1) lit. A), pct. 77 din H.G. nr. 47/2013, Ministerul Economiei eliberează certificatele de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor pentru societăţile comerciale pentru care acesta este minister de resort.

Societăţile comerciale din domeniul turismului la care statul deţine acţiuni în prezent se află sub autoritatea Ministerului Economiei şi sunt enumerate în Anexa nr. 2 lit. c) din H.G. nr. 47/2013.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. priveşte aplicarea greşită a disp. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi a art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, reclamanţii încălcând termenele prevăzute sub sancţiunea decăderii.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea judecătorească atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei deoarece prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi cele ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991 nu impuneau ca terenul să fie în proprietatea H. S.A., ci să fie deţinut de aceasta, condiţie îndeplinită în cauză.

Instanţa de fond nu a analizat înscrisurile care au stat la baza emiterii actului administrativ, ci doar înscrisuri emise ulterior, precum darea în folosinţă gratuită a terenului în anul 2000, înscrisuri care nu pot constitui cauze de anulare a actului administrativ atacat.

3.2. Procedura de examinare a recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 11 aprilie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru, prin încheierea de şedinţă din 7 iunie 2016, a admis în principiu recursurile formulate şi, potrivit prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a fixat termen de judecată în şedinţa din data de 17 noiembrie 2016, dispunând citarea părţilor.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au invocat excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi a disp. art. 2 alin. (1) lit. d), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în raport de prevederile art. 20 şi 21 din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

1. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Turismului, succesor al Autorităţii Naţionale pentru Turism

Recursul urmează să fie anulat ca netimbrat, în temeiul art. 176 pct. 6 C. proc. civ., constatându-se că prin rezoluţia din data de 10.12.2014 s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancţiunea anulării cererii de recurs.

Recurenta-pârâtă a formulat reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, cerere respinsă prin încheierea pronunţată la 17.11.2016, în Camera de Consiliu.

2. Referitor la recursul promovat de pârâtul Ministerul Economiei

Potrivit disp. art. 2 şi art. 4 din O.U.G. nr. 96/2012, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului s-a reorganizat în Ministrul Dezvoltări Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerul Economiei s-a înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, preluând activităţile şi structurile specializate din domeniul turismului de la MDRT.

Autoritatea Naţională pentru Turism s-a înfiinţat ca instituţie publică, cu personalitate juridică, conform art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 96/2012, în subordinea Ministerului Economiei, însă, prin H.G. nr. 47/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, s-a prevăzut că aceasta eliberează certificatele de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor pentru societăţile comerciale pentru care este minister de resort.

Societăţile comerciale din domeniul turismului la care statul deţine acţiuni sunt sub autoritatea Ministerului Economiei şi sunt enumerate în Anexa 2 lit. d) poziţia 84 la data publicării din H.G. nr. 47/2013, iar certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se eliberează de către ministerul de resort şi se semnează de miniştri, conform mart. 21 din Criteriile nr. 2667/C/311/1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat.

În concluzie, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât Ministerul Economiei are calitate procesuală pasivă în cauză, iar motivul de recurs este nefondat.

3. Referitor la recursul formulat de pârâta S.C. TNR Marea Neagră SA

Prin încheierea de şedinţă din data de 13.09.2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiate excepţiile tardivităţii plângerii prealabile şi tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât motivul de recurs prin care se afirmă că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii plângerii este nefondat.

Prima instanţă a respins în mod corect excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile, considerând că termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr..554/2004 curge de la data la care reclamanţii au cunoscut în mod efectiv conţinutul actului administrativ, astfel încât să poată fi în măsură să invoce aspecte de nelegalitate cu privire la acesta.

Înscrierea certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenului în registrul OCPI prin încheierea nr. 15568/25.10.2001 este opozabilă erga omnes, fiind presupus a fi cunoscut de orice persoană, inclusiv de reclamanţi.

În materia dreptului administrativ, în ipoteza formulării unei acţiuni în instanţă, prin care se solicită anularea actului administrativ, prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 se interpretează în sensul că este necesar a se cunoaşte conţinutul actului (cu excepţia actelor clasificate) şi numai de la această dată se calculează termenele de la care partea vătămată formulează plângerea prealabilă şi implicit, introduce acţiunea în justiţie.

Cum se afirmă şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ataşată la dosar, invocată de recurenta-reclamantă, înregistrarea dreptului de proprietate instituie doar o prezumţie de cunoaştere a actului care, în speţă, a fost răsturnată prin adresa din 20.07.2012, ce demonstrează că numai din acest moment reclamanţii au cunoscut în concret conţinutul actului.

În sens contrar, a opina că termenul prevăzut de art. 7 se calculează în toate cazurile numai de la data înscrierilor în registrul OCPI, conduce în mod cert la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, reclamantul fiind în imposibilitate să expună motivele de nelegalitate a actului a cărui anulare a cerut-o.

În legătură cu aplicarea şi interpretarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi a art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi anume ca, terenul să se afle în patrimoniul societăţii la data înfiinţării acesteia şi terenul să fie necesar desfăşurării activităţii societăţii, conform obiectivului de activitate al acesteia.

Însăşi recurenta-reclamantă confirmă că prin H.G. nr. 1235/1996 s-a aprobat transmiterea cu plată a construcţiei aflate pe teren către Ministerul de Interne şi ulterior, în perioada 1998 - 2000, terenul a fost dat în folosinţa gratuită a Ministerului de Interne de către Consiliul Local Eforie.

Prin aceste înscrisuri s-a demonstrat că cele două condiţii necesare pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu erau îndeplinite cumulativ.

La data emiterii certificatului - anul 1999, terenul nu se afla în patrimoniul societăţii şi nu era necesar pentru desfăşurarea activităţii, conform obiectului său de activitate.

Este cert că societatea nu putea folosi terenul pentru desfăşurarea activităţii sale, din moment ce prin H.G. nr. 1235/1996 construcţia de pe teren a trecut în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului de Interne, cu despăgubirea recurentei-reclamante.

În ipoteza în care terenul era în proprietatea privată a societăţii din anul 1990, aşa cum pretinde recurenta, ar fi fost firesc să se plătească o despăgubire şi pentru teren.

Din actele dosarului, acte ce sunt în circuitul civil şi nu au fost anulate, terenul se află în proprietatea autorităţii locale, în domeniul public al acesteia.

Nu are relevanţă faptul că autoritatea locală şi-a dat acordul în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, deoarece ulterior începerii demersurilor, au avut loc modificări în privinţa regimului construcţiei amplasate pe teren, acesta nemaiputând să fie folosit de societate pentru îndeplinirea activităţii sale.

În fine, respingerea cererii de chemare în garanţie a AAAS s-a făcut în mod corect de prima instanţă, deoarece pârâta nu a făcut dovada întinderii despăgubirilor solicitate.

Precizarea făcută în dosarul de recurs cu privire la cuantumul despăgubirii este contrară disp. art. 73 alin. (1) coroborat cu art. 194 alin. (1) lit. c), art. 196 C. proc. civ., ce nu permit a se formula astfel de cereri decât în anumite termene şi numai în faţa instanţei de fond.

Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursurile formulate de pârâţii Ministerul Economiei şi S.C. F. vor fi respinse ca nefondate.

4. Înalta Curte va respinge ca lipsită de interes cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 7/1996 în raport de menţinerea soluţiei date de prima instanţă, prin care s-a respins excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale invocată de A. şi Dumitrescu Cristina Ioana ca lipsită de interes.

Respinge recursurile declarate de Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri şi de S.C. E. S.A. împotriva sentinţei nr. 2600 din 3 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Anulează recursul declarat de Ministerul Turismului(succesor al Autorităţii Naţionale pentru Turism) împotriva sentinţei nr. 2600 din 3 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2017.