VAT liability for mass real estate sales: price deemed inclusive of tax under CJEU interpretation and proportionality of penalties

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/59/2011 la data de 08.12.2011 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş anularea Deciziei de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30 iunie 2011, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost supus unei inspecţii fiscale pentru determinarea obligaţiilor sale de plată a TVA în perioada 01.01.2005 -31.12.2010, inspecţia fiind finalizată cu emiterea Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30 iunie 2011, în baza căruia s-a emis de către pârâtă şi Decizia de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011, fiind stabilită în sarcina sa obligaţia de a achita TVA suplimentară în sumă de 864.131 RON, majorări de întârziere în sumă de 499.697 RON şi penalităţi de 129.620 RON.

Reclamantul a precizat că a contestat în procedura prealabilă sesizării instanţei aceste acte, la data de 19.08.2011, însă până la data promovării acţiunii (8.12.2011), nu a fost soluţionată această contestaţie, deşi a expirat termenul de 45 de zile de la înregistrarea sa, la care face referire art. 70 C. proc. fisc.

S-a arătat că în decizia de impunere organul fiscal a reţinut că are calitatea de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA, că a desfăşurat o activitate economică impozabilă, în condiţiile art. 126, 127, 137, 140, 153 C. fisc., astfel cum sunt explicitate în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

S-a susţinut că actele fiscale emise de pârâtă sunt nule, urmare a faptului că nu au fost respectate prevederile art. 13, 17, 94, 95-109 C. proc. fisc., care permit efectuarea inspecţiei fiscale doar asupra contribuabililor, respectiv a persoanelor în sarcina cărora a fost stabilită o datorie faţă de bugetul consolidat al statului, situaţie în care acesta nu s-ar regăsi, de vreme ce abia prin raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere atacate în speţă i-au fost stabilite obligaţii de plată cu titlu de TVA.

De asemenea, s-a arătat că actele fiscale ce fac obiect al acţiunii sunt nule ca efect al depăşirii termenului reglementat de art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., care reglementează durata inspecţiei fiscale, aceasta începând la data de 28.05.2010, fiind suspendată abia la data de 29.09.2010, după expirarea termenului de 3 luni de la începerea sa şi fiind finalizată abia la 30.06.2011, prin emiterea Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30 iunie 2011.

S-a mai arătat în acţiune că actele atacate au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia TVA, respectiv a celor din art. 127 alin. (1) şi (2) C. fisc., precum şi pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Reclamantul a susţinut că aceste dispoziţii trebuie interpretate în conformitate cu dispoziţiile Directivei nr. 112/2006/CE, care armonizează materia TVA la nivelul Uniunii Europene, că pentru a supune o operaţiune taxării este necesar a fi îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 126 alin. (1) lit. a)-d) C. fisc., nefiind suficient ca persoana ce a realizat acea operaţiune să consimtă la o livrare de bunuri (un transfer de proprietate), fiind necesar totodată ca aceasta să rezulte dintr-o "activitate economică", identificată la art. 127 alin. (2) C. fisc.

S-a arătat că în chiar Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, la pct. 3 alin. (1), s-a stabilit că vânzarea de către persoanele fizice a unor bunuri folosite de către acestea în scopuri personale nu poate fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că acea activitate este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, situaţie ce nu se poate constata în speţă, în ciuda faptului că terenurile vândute de reclamant au fost utilizate anterior în cadrul unei ferme familiale, pentru desfăşurarea unei activităţi de producţie agricolă.

Un alt motiv de nelegalitate a actelor atacate, invocat în speţă, îl constituie aplicarea retroactivă a dispoziţiilor pct. 3 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, la care organul fiscal a făcut referire în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30 iunie 2011, deşi acestea au intrat în vigoare abia la 01.01.2010, fiind adoptate prin H.G. nr. 1620/2009.

Reclamantul a mai făcut referire la interpretarea eronată a noţiunii de "exploatare a bunurilor", despre care se face vorbire în actul de control întocmit de pârâtă, susţinând că înstrăinarea bunurilor nu poate fi calificată drept exploatare, această din urmă activitate putând fi exercitată de către o persoană doar asupra bunurilor din patrimoniul său, potrivit interpretării realizate de CJUE în cauza C-60/90 Polysar. A susţinut totodată că obţinerea de venituri cu caracter de continuitate implică realizarea unor operaţiuni prin mai multe prestaţii, în cadrul unor contracte cu prestaţii succesive în timp, categorie în care nu poate fi încadrată vânzarea.

Reclamantul a concluzionat că operaţiunile de vânzare repetată a unor terenuri la care organele fiscale au făcut referire în cazul său nu pot fi calificate drept "activitate economică" în sensul art. 127 C. fisc., arătând şi că reprezintă o dovadă de rea-credinţă verificarea acestor operaţiuni la mai bine de 4 ani de la data efectuării lor, cu instituirea obligaţiei de plată a unor majorări de întârziere, în condiţiile în care s-a procedat şi la suspendarea inspecţiei fiscale din oficiu, pentru obţinerea unor lămuriri cu privire la sensul unora din termenii utilizaţi în legea fiscală.

A conchis că instituirea obligaţiei de a achita majorări de întârziere are caracter abuziv, precum şi faptul că nu poate fi obligat la plata de penalităţi de întârziere, de vreme ce debitul a fost stabilit în sarcina sa abia prin Decizia de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011, astfel încât nu a intervenit scadenţa de plată a acesteia, motiv pentru care nu au început să curgă penalităţi, conform art. 12

La termenul de judecată din 16.05.2012, reclamantul a depus la dosar o completare de acţiune, învederând că înţelege să solicite anularea şi a Deciziei nr. 2170/570 din 8 decembrie 2011, prin care a fost respinsă în întregime ca neîntemeiată contestaţia sa administrativă, după promovarea acţiunii, fiind reiterate motivele de fapt şi de drept care au fost expuse şi în cererea iniţială.

Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, susţinând că reclamantul are calitatea de contribuabil, respectiv de subiect în cadrul unui raport juridic fiscal în sensul art. 17 C. proc. fisc., întrucât obligaţia sa de plată a TVA a intervenit la momentul exigibilităţii taxei, determinată potrivit art. 13

Prin sentinţa civilă nr. 669 din 12 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2011 s-a respins cererea formulată, precizată şi completată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 718 din 11.03.2016 a fost admis recursul reclamantului, casată sentinţa recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se că sunt numai parţial fondate criticile reclamantului.

Înalta Curte a reţinut că actele fiscale contestate sunt legale din punctul de vedere al stabilirii calităţii de persoană impozabilă şi al desfăşurării de activităţi cu caracter de continuitate, însă, în raport de răspunsul dat de CJUE la întrebarea preliminară în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12, întrebare adresată de Înalta Curte referitoare la modul de calcul al TVA aferent acestor genuri de tranzacţii, se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cauzele conexe C-249/12 şi C-250/12, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 7.11.2013, a stabilit că:

" atunci când preţul bunului a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA-ului datorat pentru operaţiuni supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitat de administraţia fiscală, ca incluzând deja TVA".

Având în vedere aceste concluzii, s-a reţinut că organele fiscale au procedat incorect când au aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preţ al vânzării şi, de aceea, pentru refacerea calculelor, se impune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în preţul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare şi, implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.

De asemenea, s-a stabilit ca la rejudecare, instanţa de fond, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, să analizeze şi în ce măsură majorările de întârziere şi cuantumul sancţiunii respectă principiul proporţionalităţii din perspectiva jurisprudenţei CJUE, sens în care s-a redat conţinutul paragrafului 50, 51 şi 52 din Hotărârea din 15.09.2011, CJUE, făcându-se referire la Hotărârea Fatorie, C 424/12, EU:C:2014:50, punctul 50, Hotărârea Rēdlihs, C 263/11, EU:C:2012:497, punctele 45, 46 şi 54.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/59/2011* la data de 01.06.2016.

Prin sentinţa nr. 36 din 30 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timiş; s-a dispus anularea parţială a deciziei de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 2170/570 din 08 decembrie 2011 emise de D.G.F.P. Timiş în limita sumei care depăşeşte taxa pe valoare adăugată în cuantum de 724.067 RON şi 528.318 RON accesorii aferente şi s-a respins în rest acţiunea.

Totodată, a fost obligată pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timiş să achite reclamantului A. suma de 450 RON cheltuieli de judecată parţiale.

Instanţa de fond a constatat a fi întemeiate, după cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare, susţinerile reclamantului referitoare la determinarea eronată de organul fiscal a bazei de impunere la care a fost aplicată cota standard de TVA, prin includerea în aceasta în întregime a contrapartidei livrărilor de bunuri. În această privinţă, este de reţinut că prin hotărârea dată la 7.11.2013 în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12, Tulică-Plavoşin, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată. "

Având deci în vedere caracterul obligatoriu al hotărârii preliminare prin care CJUE a interpretat normele dreptului Uniunii Europene în materia TVA, atât pentru instanţe, cât şi pentru celelalte autorităţi publice statale, se impune ca şi în prezenta cauză să se concluzioneze că baza de impunere la calculul TVA datorat de reclamant nu poate include preţul integral obţinut de acesta prin vânzarea imobilelor, ci preţul diminuat cu valoarea TVA, în considerarea faptului că părţile contractante nu au convenit nimic cu privire la TVA aferent.

Potrivit expertizei tehnice judiciare administrate în prezenta cauză, prin redimensionarea în acest mod a bazei de impunere, rezultă că reclamantul care a efectuat un număr de 67 de tranzacţii imobiliare în perioada 2007-2010, datorează TVA în sumă de 724.067 RON, faţă de 864.131 RON, cât s-a stabilit prin actele atacate în speţă şi accesorii în cuantum de 528.249 RON faţă de 629.317 RON, cât s-a stabilit prin actele contestate.

Cu privire la indicaţiile cuprinse în decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul verificării în ce măsură majorările de întârziere stabilite de organul fiscal şi cuantumul sancţiunii respectă principiul proporţionalităţii din perspectiva jurisprudenţei CJUE, în rejudecare s-a solicitat reclamantului să facă dovada, în cazul în care a existat, a faptului că a purtat o corespondenţă expresă cu organele fiscale, anterior demarării activităţii impozabile, din care să fi rezultat că organele fiscale şi-ar fi exprimat părerea că acesta nu datorează TVA, sau că deşi a solicitat lămuriri asupra obligaţiilor sale fiscale, nu i s-a răspuns. Reclamantul nu a făcut dovada existenţei unei astfel de corespondenţe, reprezentantul reclamantului învederând la termenul de judecată din data de 18.10.2016, că nu a existat o corespondenţă anterioară între organul fiscal şi reclamant.

Prin urmare, Curtea de apel a analizat în rejudecare dacă majorările de întârziere stabilite de organul fiscal şi cuantumul sancţiunii respectă principiul proporţionalităţii din perspectiva jurisprudenţei CJUE reţinute de ÎCCJ, precum şi conform hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-183/14 Salomie şi Oltean.

În raport de această hotărâre a CJUE, Curtea a constatat că în cauza de faţă nu s-a făcut dovada existenţei unor împrejurări cu totul speciale de natură a crea în percepţia reclamantului o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe operaţiunilor efectuate de reclamant, ţinând seama nu numai de claritatea şi de previzibilitatea dreptului naţional aplicabil, ci şi de faptul că în speţă, având în vedere dimensiunea operaţiunii imobiliare în discuţie, care constă în înstrăinarea de terenuri construibile în suprafaţă de 73.162 m.p., respectiv 96 parcele de teren, iar în municipiul Timişoara înstrăinarea unui număr semnificativ de imobile - case de locuit şi terenul aferent, se poate reţine că reclamantul este un profesionist din domeniul imobiliar, iar un operator economic prudent şi avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operaţiune nu este supusă TVA ului fără să fi primit sau cel puţin să fi încercat să obţină asigurări explicite în acest sens din partea autorităţilor fiscale naţionale competente. Or, aşa cum s-a menţionat anterior, reclamantul nu a făcut o astfel de dovadă, deşi i s-a solicitat de către instanţă.

De asemenea, nu se poate reţine că modalitatea de stabilire a accesoriilor încalcă principiul proporţionalităţii, în condiţiile în care aceste majorări au fost aplicate datorită acţiunii reclamantului de neînregistrare ca persoană plătitoare de TVA, iar prin decizia de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011, cuantumul accesoriilor nu depăşeşte cuantumul obligaţiei principale de plată, fiind evident că şi urmare a anulării parţiale a actelor contestate datorită aplicării procedeului sutei mărite, în limita sumei care excede taxei de 724.067 RON şi 528.318 accesorii aferente, cuantumul accesoriilor este mai mic decât cel al obligaţiei principale.

Aşa fiind, Curtea a apreciat că stabilirea unui cuantum mai mic al accesoriilor decât cel al debitului principal reprezintă o garanţie a respectării principiului proporţionalităţii, astfel că, având în vedere şi cele stabilite cu putere de lucru judecat prin decizia de casare, se impune admiterea în parte a cererii reclamantului, în sensul anulării deciziei de impunere precum şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, în limita sumei care excede taxa pe valoare adăugată calculată prin aplicarea procedeului sutei mărite şi accesoriile aferente, respectiv pentru suma de 724.067 RON şi 528.318 RON accesorii aferente.

Referitor la susţinerea reclamantului în sensul că întrucât accesoriile sunt complet eronate, aşa cum s-a arătat şi în raportul de expertiză, decizia de impunere este lovită de nulitate absolută, instanţa de fond a reţinut că, deşi prin raportul de expertiză s-a stabilit un alt cuantum al obligaţiilor fiscale datorate de reclamant constând în TVA şi accesorii aferente, acest fapt s-a datorat aplicării procedeului sutei mărite şi nu justifică anularea în totalitate a actelor contestate.

Astfel, Curtea a reamintit că prin decizia de casare s-a stabilit cu putere de lucru judecat că actele fiscale contestate sunt legale din punctul de vedere al stabilirii calităţii de persoană impozabilă şi al desfăşurării de activităţi cu caracter de continuitate, impunându-se doar refacerea calculelor în vederea stabilirii TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în preţul vânzării prevăzut în contractele de vânzare cumpărare şi implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Motivele de recurs invocate se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. greşita aplicare a legii şi aprecierea nelegală a materialului probator în baza judecării dispusă în baza Deciziei nr. 718 din 11 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Aspectele de nelegalitate invocate în cadrul recursului sunt următoarele:

Primul vizează greşita aplicare a legii cu privire la determinarea sumei "TVA stabilită suplimentar de plată".

În cadrul acestui motiv de recurs se arată că instanţa de fond nu avea competenţa materială să determină şi să modifice baza de calcul a TVA care este atribuitul exclusiv al organelor fiscale.

Se arată că în acest sens sunt dispoziţiile art. 7 alin. (2), art. 23, art. 32 art. 41 din O.G. nr. 92/2003 prin care se prevedea expres că decizia de impunere este singurul act prin care se determină sumele de bani datorate bugetului de stat.

Se apreciază de către recurentul-reclamant că instanţa de fond prin soluţia recurată prin care a modificat baza de impune a încălcat competenţa exclusivă a autorităţii fiscale şi a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.

Se arată că organul fiscal avea obligaţia înregistrării din oficiu a reclamantului ca plătitor de TVA la data depăşirii plafonului legal, în raport de tranzacţiile efectuate, în raport de dispoziţiile art. 150 C. fisc. din care rezultă că doar o persoană impozabilă este obligată să plătească TVA.

Al doilea aspect de nelegalitate se referă la cuantumul accesoriilor menţionate de instanţa de fond. Se reţine că având în vedere lipsa de precizie şi de claritate a normei menţionate în ceea ce priveşte obligaţia de plată a TVA-ului aferent vânzărilor de terenuri. În condiţiile în care exista o legislaţie neclară şi o culpă a autorităţilor fiscale stabilirea şi aplicarea cuantumului sancţiunilor trebuie apreciate şi reduse sau înlăturare cu respectarea principiului proporţionalităţii şi a jurisprudenţei CJUE - Hotărârea Salomie şi Oltean 9.07.2015, Hotărârea Rēdlihs.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul anulării în integralitate a actelor de impunere constatate şi exonerării în totalitate de plata penalităţilor.

La dosar recurentul - reclamant a depus concluzii scrise şi practică judecătorească - sentinţa civilă nedefinitivă pronunţată de CAB, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, curtea îl apreciază ca nefondat pentru următoarele considerentele:

Sentinţa atacată pronunţată în urma casării cu trimitere spre rejudecare dispusă în baza Deciziei nr. 718 din 11 martie 2016, este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile a jurisprudenţei CJUE Salomie şi Oltean - cauza C-185/14 şi cu respectarea dezlegărilor date de instanţa de trimitere conform art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs prin care se critică sentinţa de fond care a fost anulată în parte decizia de impunere de soluţionare a contestaţiei nu este fondat. Această soluţie a fost dată cu respectarea dezlegării de drept dată de ÎCCJ prin decizia de casare asupra problemei de drept privind calificarea activităţii reclamantului ca fiind activitate economică - respectiv activităţi de obţinere de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc. Instanţa de fond a respectat şi aplicat decizia de casare neputându-se reţine că prin soluţia dispusă s-a substituit organul fiscal, că a încălcat competenţa organului fiscal sau că ar fi încălcat principiul separaţiei puterilor în stat. Controlul de legalitate efectuat de prima instanţă asupra actelor administrative contestate este controlul de deplină jurisdicţie realizat conform Legii nr. 554/2004 de instanţa de contencios administrativ iar soluţia în raport de obiect se încadrează în dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Irevocabil, prin decizia de casare s-a stabilit că nu există o aplicare retroactivă a prevederilor în materie de TVA şi că, în cauză activitatea desfăşurată în concret de către recurent a reprezentat o activitate economică cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc. în care se prevedea că exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate constituie activitate economică. Prin aplicarea acestora au putut fi stabilitate obligaţiile fiscale suplimentare, fără a fi necesară invocarea prevederilor C. fisc. şi a Normelor metodologice începând cu 1.01.2010.

Sentinţa recurată a respectat decizia de casare prin care s-a constat că actele fiscale contestate sunt legale din punctul de vedere al stabilirii calităţii de persoană impozabilă şi al desfăşurării de activităţi cu caracter de continuitate, casarea privind numai modul de calcul al TVA în raport de cauzele conexe, respectiv CJUE din 7.11.2013 care a stabilit că "atunci când preţul bunului a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA-ului datorat pentru operaţiuni supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA, ca incluzând deja TVA" . Pentru acest motiv s-a apreciat necesară efectuarea în cauză a unei expertize contabile pentru stabilirea corectă a TVA-ului datorat având în vedere că organele fiscale au procedat incorect când au aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preţ al vânzării. În rejudecare s-a efectuat raportul de expertiză care a concluzionat, în ceea ce priveşte TVA că acesta este legal datorat în cuantum de 724.067 RON faţă de cel stabilit de organele fiscale în cuantum de 864.131 RON. În consecinţă actele fiscale au fost anulate în limita sumei care depăşeşte cuantumul stabilit prin expertiză respectiv pentru suma de 140.064 RON.

Al doilea aspect de nelegalitate privind stabilirea şi aplicarea accesoriilor Curtea apreciază că prima instanţă. Menţinând în parte decizia şi dispunând anularea numai în ceea ce priveşte suma care depăşeşte valoarea de 528.318 RON reprezentând accesorii, a respectat şi aplicat corect principiul proporţionalităţii sancţiunilor astfel cum a fost menţinut în jurisprudenţa CJUE.

În jurisprudenţa majoritară şi consolidată a ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal aplicarea principiului proporţionalităţii sancţiunilor nu înseamnă înlăturarea lor ci aprecierea cuantumului acestora, de la caz la caz în raport de legislaţia incidentă de conduită părţilor şi raportat la cuantumul obligaţiei principale. În prezenta cauză cuantumul penalităţilor legal datorat de 528.318 RON este mai mic decât cuantumul obligaţiei principale reprezentând TVA de 724.067 RON neputându-se reţine încălcarea principiului proporţionalităţii. În ceea ce priveşte lipsa de claritate a normei naţionale în raport de activitatea desfăşurată în concret de recurent până la 1.01.2010 aceste elemente nu infirmă legalitatea soluţiei recurate privind stabilirea accesoriilor. În cauză acte accesorii, ca sancţiuni sunt proporţionale având în vedere că activitatea desfăşurată de către recurent reprezintă în mod clar şi neechivoc o activitate economică imobiliară cu caracter de continuitate care nu era expus scutită de plata TVA -ului aferent, activitate care se încadra în dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. fisc. în forma în vigoare şi anterioară datei de 1.01.2010.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 36 din 30 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2017.