Conflict of Jurisdiction: Civil Court Competence for Salary Difference Claims vs. Administrative Jurisdiction for Challenging Salary Orders Under Law 284/2010

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Harghita, secţia civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bacău, obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de bază brută lunară, sporul pentru risc şi solicitare neuropsihică, sporul de confidenţialitate şi sporul pentru condiţii deosebite de muncă, încasate începând cu data de 01.01.2011- la zi, drepturi calculate prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

Reclamantul a mai solicitat plata acestor drepturi şi pentru viitor, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale aferente drepturilor solicitate.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea atât în baza prevederilor Legii nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cât şi în baza prevederilor Legii nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Prin întâmpinarea formulată la dosar, pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, solicitând să se dispună declinarea competenţei de soluţionare a cererii formulată de reclamant în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, arătând în argumentarea acestei excepţii, că reclamantul este nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale stabilite prin ordin, astfel că sunt incidente prevederile art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Harghita, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1216 din 15 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 7 pct. 1 şi pct. 2 cap. VIII din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în conformitate cu care "personalul salarizat potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei (...) Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 zile ", (pct. 2) "împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal, a (...) Curţii de Apel Bucureşti (...)" .

În acest context, instanţa apreciază că cererile, de natura celei promovată de către reclamant, urmează a fi soluţionate după o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii şi contencios administrativ, iar competenţa de soluţionare aparţine Curţii de Apel Bucureşti.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 700 din 1 martie 2017 a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă.

Instanţa a constatat ivit un conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei la data de 22.02.2017, reclamantul a precizat că cererea de chemare în judecată nu are ca obiect contestarea unui ordin de stabilire a drepturilor salariale şi nu a formulat, din acest considerent, nici contestaţie administrativă.

Astfel, instanţa constată că norma derogatorie în materia conflictelor de muncă, instituită de art. 7 pct. 1 şi pct. 2 cap. VIII din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu este incidentă în speţă, întrucât reclamantul, aşa cum a precizat, nu a contestat niciun ordin de stabilire a drepturilor salariale, cu atât mai puţin hotărârea de soluţionare a eventualei contestaţii administrative, ci a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor diferenţe salariale, pretins cuvenite.

În aceste condiţii, a stabilit instanţa faptul că aparţine competenţa de soluţionare a cauzei instanţei de drept comun în materia soluţionării conflictelor individuale de muncă, astfel cum este aceasta prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în conformitate cu care "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reţine că reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ a Tribunalului cu o acţiune ce are ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială.

Conform art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. (…) "

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sunt de strictă interpretare şi aplicare, acestea reglementând o excepţie de la regulile de competenţă stabilite prin dispoziţiile legale de drept comun.

Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale reglementează competenţa Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor pronunţate de ordonatorii de credite în soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative emise de aceştia, cu privire la stabilirea drepturilor salariale, or, în speţă, nu se contestă o astfel de hotărâre.

Acţiunea cu care a fost învestită instanţa, în cauza de faţă, are ca obiect obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate între salariul cuvenit şi salariul încasat, la care se adaugă dobânda legală, pe care reclamantul le consideră cuvenite şi neplătite.

Este evident că acţiunea formulată de reclamant nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, întrucât nu s-a solicitat anularea pentru nelegalitate a unui ordin prin care au fost stabilite drepturile salariale, nefiind aşadar dedus judecăţii un litigiu ce are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâţilor de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004).

Prin urmare, prezentul litigiu nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, aşa cum este definit de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 lit. f) şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, având în vedere că în cuprinsul acţiunii nu se formulează critici de nelegalitate ale actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu se solicită anularea unor astfel de acte şi nu se critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci se solicită, în principal, obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale.

Având în vedere obiectul acţiunii formulată de reclamant şi fundamentarea acesteia în fapt şi în drept, Înalta Curte constată că instanţa specializată în materia contenciosului administrativ nu are competenţa de soluţionare a cauzei, motiv pentru care, având în vedere temeiul de drept invocat prin acţiune, respectiv art. 2 şi urm. din Legea nr. 285/2010, art. 1535 din C. civ. şi O.G. nr. 13/2011 va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bacău în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2017.