Appeal dismissed: Mayor's incompatibility as registered merchant under O.U.G. 44/2008 upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 06 ianuarie 2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat instanţei anularea Raportului de evaluare nr. x din 13.12.2013.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1779 din 04 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1779 din 04 iunie 2014 a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare şi, în subsidiar, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva Raportului de evaluare nr. x din 13.12.2013.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate susţinerile sale, iar în dispozitivul hotărârii nu este indicată instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac a recursului, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra faptului că, din momentul intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), noţiunea de comerciant persoană fizică a dispărut, fiind înlocuită cu cea de profesionist, calitate ce nu este prevăzută prin nicio lege ca fiind incompatibilă cu funcţia de primar. Instanţa de fond a preluat susţinerile pârâtei fără să se pronunţe asupra criticilor aduse actului a cărui anulare se solicită.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că, prin respingerea cererii sale de amânare pentru lipsă de apărare şi soluţionarea cauzei încă de la primul termen de judecată, în lipa sa, instanţa de fond i-a încălcat dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi a nesocotit principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că litigiul a fost soluţionat în grabă, fără a permite administrarea de probatorii, însă această celeritate nu s-a regăsit şi în privinţa redactării motivării hotărârii, care a durat 7 luni.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentul susţine, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 raportate la dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din vechiul Cod Comercial, precum şi a dispoziţiilor noului C. civ., care a înlăturat total noţiunea de comerciant, precum şi o greşită aplicare a prevederilor art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008. În susţinere, recurentul-reclamant invocă Decizia nr. 1072 din 31 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin precizările depuse la data de 07.12.2016 recurentul-reclamant a solicitat a se avea în vedere, în analiza recursului, şi modificarea legislativă adusă art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008, prin dispoziţiile art. I pct. 24 din Legea nr. 182/2016.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate nu a formulat întâmpinare în prezenta cauză, depunând concluzii scrise la termenul de judecată din data de 03 mai 2017, prin care a solicitat respingerea recursului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 26 octombrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Recurentul-reclamant A. a înregistrat la dosarul cauzei, la data de 05.12.2016, punctul său de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 08 martie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

6. Probatoriile administrate în cauză

La termenul de judecată din data de 03 mai 2017 Înalta Curte a încuviinţat pentru recurentul-reclamant proba cu înscrisuri, reprezentând un extras de pe portalul instanţelor de judecată şi o copie a împuternicirii avocaţiale, în dovedirea motivului de recurs prin care se consideră că cererea de amânare a judecării cauzei formulată de către reclamant a fost respinsă în mod nejustificat de instanţa de fond .

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reţinând următoarele considerente:

II.1. Reclamantul A. a invocat, ca motiv de casare circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lipsa motivării hotărârii de fond, precum şi lipsa indicării, din dispozitivul sentinţei, a instanţei la care se va depune cererea pentru exercitarea căii de atac, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 425 alin. (3) C. proc. civ.

Cât priveşte lipsa indicării menţiunii instanţei la care se va depune cererea de recurs, Înalta Curte reţine că, prin dispoziţiile art. 425 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că:

" În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac. "

Analizând dispozitivul sentinţei civile recurate în prezenta cauză, se constată că aceasta nu menţionează instanţa la care se va depune cererea pentru exercitarea căii de atac, astfel cum a învederat şi recurentul-reclamant A.

Întrucât dispoziţiile speciale ce reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti nu specifică sancţiunea aplicabilă pentru această omisiune, Înalta Curte va cerceta dispoziţiile procedurale generale privind nulitatea actelor de procedură, respectiv art. 174 - 179 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 176 C. proc. civ. stabilesc cazurile, limitativ enumerate, în care actul de procedură este afectat de nulitate în mod necondiţionat, toate celelalte cazuri de nelegalitate a actelor de procedură fiind supuse dispoziţiilor art. 175 C. proc. civ., care reglementează nulitatea condiţionată de producerea unei vătămări părţii interesate, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.

Obligativitatea indicării instanţei la care se depune cererea de recurs nu face parte din cazurile enumerate de art. 176 C. proc. civ., astfel încât, deşi se constată că actul procedural (hotărârea judecătorească) nu a respectat toate cerinţele prevăzute de lege, desfiinţarea acestuia nu poate interveni decât în condiţiile în care recurentul-reclamant face dovada unei vătămări ce i-a fost adusă prin această omisiune.

Analizând actele şi documentele cauzei, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat şi motivat cererea de recurs în termenul legal şi a depus recursul la instanţa prevăzută de art. 490 C. proc. civ., respectiv la instanţa de fond (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal), astfel încât nu există vreo dovadă a intervenirii unei vătămări produse recurentului-reclamant prin omisiunea instanţei de fond. De altfel, în cuprinsul motivelor de recurs, reclamantul se limitează la a invoca neregularitatea hotărârii de fond, fără a specifica dacă şi ce urmări a produs aceasta, respectiv ce consecinţe negative a suferit recurentul-reclamant.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., urmând a o respinge în consecinţă.

Referitor la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., textul normativ prevede că:

" Hotărârea va cuprinde:… b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; "

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra faptului că, din momentul intrării în vigoare a C. civ., noţiunea de comerciant persoană fizică a dispărut, fiind înlocuită cu aceea de profesionist, calitate neprevăzută de lege ca fiind incompatibilă cu cea de primar, precum şi că motivarea instanţei de fond nu a făcut decât să preia susţinerile intimatei-pârâte Agenţia Naţională de Integritate.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate, constatând că hotărârea explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că este neîntemeiată acţiunea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte va reţine că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale cuprins în actul administrativ contestat, precum şi în apărările formulate de intimata-pârâtă, nu reprezintă o necercetare a motivelor cererii de chemare în judecată, în sensul celor susţinute de recurentul-reclamant, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs ca nefondat, apreciind că au fost respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

II.2. Referitor la motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, două aspecte subsumate acestui motiv de nelegalitate: (i) încălcarea dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi a principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14 din C. proc. civ. (ii) greşita aplicare a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, raportate la dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din vechiul Cod Comercial, a dispoziţiilor Noului C. civ., precum şi o greşită aplicare a prevederilor art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008.

II.2.1. Cât priveşte încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, care se înscrie în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, anterior termenului de judecată din data de 21.05.2014, a depus la dosarul instanţei de fond o cerere de acordare a unui nou termen de judecată, în vederea angajării unui apărător, cerere care a fost respinsă în mod nelegal de prima instanţă.

Înalta Curte constată că prin cererea depusă prin fax, la data de 19.05.2014, reclamantul A. a solicitat acordarea unui termen de judecată pentru angajarea unui apărător, susţinând că avocatul care a redactat cererea de chemare în judecată şi răspunsul la întâmpinare se află în imposibilitate de prezentare la acest termen de judecată. Analizând actele dosarului, la termenul de judecată din data de 21.05.2014 prima instanţă a respins această cerere, constatând că la în dosar nu există vreo dovada privind angajarea unui avocat în cauză, actele procedurale fiind semnate de parte, şi nu de un reprezentant convenţional. Totodată, instanţa de fond, rămânând în pronunţare, a dispus amânarea pronunţării, pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise.

Potrivit art. 222 din C. proc. civ.:

" (1) Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei. (2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise. "

În viziunea legiuitorului, amânarea judecăţii cauzei în temeiul art. 222 C. proc. civ. nu este reglementată ca o obligaţie, ci ca o posibilitate acordată judecătorului cauzei, în corelaţie cu dreptul absolut al acestuia de a analiza temeinicia motivelor invocate, eventuala culpă a părţii în solicitarea amânării, precum şi caracterul excepţional al amânării. Dreptul de apreciere al judecătorului cauzei nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi nici principiul contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 din C. proc. civ., ci, dimpotrivă, asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, derulat într-un termen optim şi previzibil, consacrat de art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, la momentul respingerii cererii de amânare, judecătorul fondului şi-a exercitat prerogativa legală de apreciere, oferind, totodată, reclamantului A., posibilitatea de a depune concluzii scrise la dosarul cauzei, în condiţiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ.. Cererea de amânare a fost soluţionată în funcţie de înscrisurile depuse la dosar şi cunoscute de instanţă până la acel moment, înscrisuri care nu confirmau susţinerile reclamantului cu privire la imposibilitatea de prezentare a reprezentantului convenţional.

Ulterior respingerii cererii de amânare, la data de 22.05.2017, reclamantul a depus la dosar Note prin care a solicitat repunerea cauzei pe rol, anexând şi o serie de înscrisuri, printre care copia unei împuterniciri avocaţiale emisă în baza contractului de asistenţă juridică din 22 mai 2014, la o zi după rămânerea cauzei în pronunţare . Aceste înscrisuri, pe lângă faptul că au fost depuse după momentul procedural al soluţionării cererii de amânare, confirmă că, la data soluţionării cererii de amânare şi la rămânerea în pronunţare asupra fondului cauzei, reclamantul nu a avut un reprezentant convenţional ales să îi reprezinte interesele în cauză, astfel încât soluţia de respingere a cererii de amânare a fost una întemeiată.

Prin urmare, respingerea cererii de amânare a judecăţii cauzei a fost dispusă în condiţii de legalitate, fiind temeinic motivată, instanţa de fond manifestând diligenţa necesară pentru respectarea dreptului la apărare a reclamantului, prin amânarea pronunţării şi oferirea posibilităţii părţilor de a depune concluzii scrise.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond a acordat părţilor posibilitatea de a-şi prezenta şi argumenta cererile, de a-şi susţine punctele de vedere cu privire la obiectul cauzei şi de a administra probele ce le consideră necesare, părţile fiind legal citate pentru termenul de judecată din data de 21.05.2014, având posibilitatea de a se prezenta personal în faţa instanţei de judecată.

Principiul contradictorialităţii este interpretat într-un sens eronat de către recurent, lipsa nejustificată a părţilor legal citate neputând împiedica soluţionarea cauzei prin opunerea acestui principiu. Cauza s-a soluţionat în condiţii de legalitate, având în vedere solicitarea judecării în lipsă formulată de pârâtă, potrivit art. 153, corelat cu art. 223 alin. (1) şi art. 411 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat motivul de recurs privitor la încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.

II.2.2. Referitor la motivul de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a făcut trimitere la dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, art. 3 şi art. 7 din vechiul Cod Comercial, la dispoziţiile Noului C. civ., precum şi la prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008.

Înalta Curte constată că situaţia de incompatibilitate a fost reţinută de intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate cu privire la calitatea reclamantului de reprezentant al "Şună Întreprindere Familială", de la data de 17.06.2008 (data când a devenit Primar al comunei Salcia, jud. Teleorman) până la data de 30.06.2008, apoi cu privire la calitatea de membru în aceeaşi întreprindere familială, deţinută până la data de 27.03.2012.

Modalitatea de desfăşurare a activităţilor economice de către persoanele fizice este reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008, care, prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008 stabileşte că: "Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale.", iar art. 4 din acelaşi act normativ prevede că:

" Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (1) pot desfăşura activităţile economice după cum urmează: a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale. "

Corelativ, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 13 alin. (1)<SUP>1</SUP> din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, stabilesc obligativitatea întreprinderii familiale de a obţine înscrierea în registrul comerţului anterior începerii activităţii economice.

În acest context vor fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, care definesc activitatea economică drept "activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi sau determinabili, în scopul obţinerii unui profit. "

Relevante sunt şi dispoziţiile art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora:

" Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare prevăzute la art. 29 alin. (1). "

Trebuie menţionată că dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008 au fost redate, în prezenta hotărâre, în forma în vigoare în perioada de existenţă a cumulului de funcţii-calităţi (17.06.2008 - 26.03.2012).

Concluzia evidentă ce se desprinde din aceste dispoziţii legale este aceea că membrii întreprinderii familiale au calitatea de comercianţi, întreprinderea familială reprezentând o formă de organizare a activităţii economice prestată de persoana fizică, orientată spre scopul obţinerii de profit.

Critica recurentului-reclamant privitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008 faţă de dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Codul Comercial, fundamentat de principiul ierarhiei actelor normative, este nefondată. Dispoziţiile Codului Comercial de la 1887 reprezentau, până la data intrării în vigoare a Noului C. civ., dispoziţiile generale în materie comercială, de la care se putea deroga prin acte normative speciale, în anumite materii, conform voinţei legiuitorului. Prin urmare, discuţia privind cele două acte normative este greşit plasată în domeniul ierarhiei actelor normative, raportul dintre ele fiind stabilit conform principiul specialia generalibus derogant.

O.U.G. nr. 44/2008 reprezintă un act normativ special, reglementând cadrul legal în care persoanele fizice îşi pot desfăşura activitatea de natură economică. Faptul că legiuitorul a înţeles ca, urmare a modificărilor social-economice produse de la intrarea în vigoare a Codului comercial, să încadreze în categoria de comercianţi şi persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice sub formele de organizare prevăzute de art. 4 din Ordonanţă, nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor Codului comercial, ci o reglementare a unei situaţii nou apărute în peisajul juridic.

Critica formulată de recurentul-reclamant privind lipsa stării de incompatibilitate, ca urmare a neexercitării efective a actelor de comerţ, nu poate fi reţinută. Astfel, după cum s-a arătat anterior, art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008 conferă calitatea de comerciant persoană fizică oricărui membru al întreprinderii familiale, fără a exista o distincţie legată de săvârşirea efectivă de acte sau fapte de comerţ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în vigoare la data apariţiei stării de incompatibilitate, au un conţinut clar interdictiv cu privire la deţinerea calităţii de comerciant persoană fizică, simultan cu deţinerea calităţii de primar:

" (1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: g) calitatea de comerciant persoană fizică; "

Aşadar, legea nu condiţionează existenţa stării de incompatibilitate de derularea efectivă a actelor de comerţ, fiind sancţionat cumulul de funcţii şi/sau calităţi, independent de volumul de activitate al formei de organizare (întreprindere familială, în cazul de faţă), sau chiar de lipsa activităţii, ori de conducerea activităţii comerciale doar de către unul din membrii asociaţi.

Argumentul recurentului-reclamant referitor la eliminarea, prin dispoziţiile Noului C. civ., a noţiunii de "comerciant" şi înlocuirea cu aceea de "profesionist", calitate ce nu este supusă regimului incompatibilităţilor, este, de asemenea, nefondat. Potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ.:

" (1) Noţiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ..", textul confirmând astfel că noţiunea de "comerciant" nu a fost eliminată din legislaţie, ci a fost înlocuită, la nivel terminologic, cu cea de "profesionist", fără a se schimba şi conţinutul juridic.

O confirmare suplimentară cu privire la intenţia legiuitorului de opera exclusiv o modificare de ordin terminologic, după intrarea în vigoare a C. civ. din 2009, rezultă şi din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ., potrivit cărora:

" În cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a C. civ., referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege".

Prin precizările depuse la dosarul cauzei la data de 07.12.2016 recurentul-reclamant A. a invocat dispoziţiile art. I pct. 24 din Legea nr. 182/2016 pentru aprobarea O.U.G. nr. 44/2008, prin care prevederile art. 31 au fost modificate după cum urmează:

" Membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune şi, în completare, cu întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare prevăzute la art. 29 alin. (1).". În opinia recurentului, aceste modificări legislative confirmă că membrii întreprinderilor familiale nu au calitatea de comercianţi, fiind eliminată din textul art. 31 sintagma "membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice".

Recurentul susţine că dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, care reglementează situaţia de incompatibilitate, nu îi sunt aplicabile întrucât nu are calitatea de comerciant, ci pe aceea de membru al unei întreprinderi familiale.

Având în vedere dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 şi prevederile art. 6 din Legea nr. 71/2011, Înalta Curte constată că în mod corect a fost reţinută situaţia de incompatibilitate. Astfel, conform cadrului normativ aplicabil până la data de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011), recurentul a deţinut simultan calitatea de primar şi calitatea de comerciant persoană fizică, de la data înregistrării întreprinderii familiale în Registrul Comerţului, calităţi incompatibile, conform legii.

În conformitate cu modificările de ordin terminologic introduse prin art. 6 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, recurentul a deţinut simultan calitatea de primar şi calitatea de persoană fizică (autorizată să desfăşoare o activitate economică sub forma de organizare a întreprinderii familiale) supusă înregistrării în Registrul Comerţului, de asemenea, incompatibile conform legii.

Dincolo de diferenţele terminologice, este de reţinut că recurentul-reclamant, având calitatea de persoană fizică autorizată, membru al unei întreprinderi familiale funcţionând în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 44/2008, nu putea să exercite această calitate simultan cu deţinerea demnităţii publice de primar, decât încălcând regimul incompatibilităţilor, conform art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, în cauză nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel încât recursul formulat de recurentul-reclamant A. va fi respins, ca nefondat, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 1779 din 4 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 mai 2017.