Liability for reimbursement of police academy training costs under a synallagmatic training agreement following early service termination

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă, următoarele:

- anularea Deciziei de Imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2014 emisă de către pârâta Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă;

- anularea Hotărârii Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă nr. 1139495 din data de 06.06.2014;

- anularea Hotărârii nr. 118 din data de 08.09.2014 emisă de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne;

- anularea Adresei nr. 1037707 din data de 18.12.2013 emisă de către Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă;

- exonerarea de la plata cheltuielilor stabilite prin Decizia de Imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2013 de către pârâta Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 172 din 7 aprilie 2015, a respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, cu obligarea acestuia la plata către pârâtul M.A.I. - D.I.P.I. a sumei de 331 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că instanţa consideră că dobândirea calităţii de auditor de justiţie nu reprezintă şi nu echivalează cu numirea într-o funcţie publică, după cum este prevăzut de art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002 şi pentru următoarele consideraţiuni: bazele constituţionale ale funcţiei publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3) din legea fundamentală potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Auditorii de justiţie nu pot fi asimilaţi integral magistraţilor în privinţa drepturilor şi a obligaţiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, pentru că nu există o astfel de reglementare. Analizându-se conţinutul deciziei de imputare, prima instanţă a constatat că nu rezultă nemotivarea acesteia. Totodată, a reţinut că decizia de imputare a fost legal emisă, raportat la prevederile art. 23 alin. (1) şi art. 25 din O.G. nr. 121/1998, faţă de procesul-verbal de constatare administrativă din 07.03.2014 încheiat la comisia de cercetare administrativă, prin care s-a constatat producerea unei pagube de 18.986,64 RON.

S-a mai arătat că, pe întreg parcursul cercetării administrative au fost respectate normele procedurale impuse de O.G. nr. 121/1998, Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013 dar şi dispoziţiile cuprinse la art. 154 şi următoarele din Noul C. proc. civ., ce reglementează citarea şi comunicarea actelor de procedură reclamantul fiind cel care a refuzat să ia cunoştinţă de actele de cercetare administrativă şi să răspundă solicitărilor comisiei, refuzând practic să-şi exercite dreptul la apărare.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a arătat că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului şi arătând, în esenţă, următoarele:

- instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu a fost încălcat termenul imperativ de emitere a Deciziei de imputare nr. 1138173 din 12 martie 2014, respectiv 60 de zile, prevăzut de Instrucţiunile nr. 114/2013.

- instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu a fost discriminat în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2011 şi O.U.G. nr. 65/2013. Discriminarea survine din obligarea sa la cheltuielile de şcolarizare aferente perioadei petrecute la Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, deşi alte categorii de subiecţi de drept sunt exonerate, fără a exista motive obiective pentru diferenţa de tratament, încălcându-se astfel prevederile art. 16 din Constituţia României şi Protocolul 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportat la art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.

- lipsa motivării Deciziei de imputare în fapt şi în drept astfel cum obligă art. 75 alin. (5) din Instrucţiunile nr. 114/2013, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că nu rezultă nemotivarea Deciziei de imputare.

- vătămarea constă în faptul că se face imposibilă apărarea sa în fapt şi în drept, de vreme ce nu se cunoaşte, în concret, fapta de care este răspunzător, unitatea în dauna căreia s-ar fi produs, înscrisul ce a stat la baza răspunderii sale, înscrisurile ce au stat la baza calculării prejudiciului, a procedurii urmate de membrii comisiei de a verifica temeinic în fapt şi în drept împrejurările acestuia, a perioadei avute în calcul la determinarea prejudiciului, a întrunirii condiţiilor răspunderii patrimoniale ca urmare a stabilirii legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultat în scopul contestării legalităţii cercetării administrative.

4. Apărările intimatului

1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că:

- stabilirea răspunderii materiale a recurentului-reclamant s-a făcut ca urmare a încetării raporturilor de serviciu ale acestuia cu DIPI, încetare care s-a produs începând cu data de 30.12.2013, însă Ordinul nr. II/5382 din 23 decembrie 2013 emis de MAI a fost înregistrat la DIPI la data de 07.01.2014 sub numărul 1137004.

- în ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant referitoare la presupusa lui discriminare, se arată că instanţa de fond a statuat în mod corect că nu se poate reţine existenţa dublei discriminări în raport cu ofiţerii de poliţie admişi în magistratură conform art. 33 din Legea nr. 303/2004 şi nici în raport cu prevederile O.U.G. nr. 65/2013, O.U.G. nr. 54/2011, întrucât situaţiile de fapt şi de drept sunt total diferite, textele de lege invocate de recurentul-reclamant nefiind incidente în cauză.

- cu privire la aspectele prezentate de recurentul-reclamant prin care se încearcă a se demonstra pretinsa încălcare a condiţiilor de formă ale deciziei de imputare, se solicită menţinerea soluţiei Curţii de Apel Craiova de respingere a acestor susţineri, decizia fiind motivată atât în fapt cât şi în drept.

2. Intimatul Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând aceleaşi apărări ca şi intimatul Ministerul Afacerilor Interne.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul A. a înţeles să invoce puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4936 din 16 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare, obiectul acestui dosar fiind contestaţia la executare a creanţei ce izvora din cheltuielile de şcolarizare constatate prin Decizia de imputare nr. 1138173 din 12.03.2014.

6. Procedura de filtrare a recursului

Raportul asupra admisibilităţii recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părţilor în baza încheierii din data de 8.12.2016, conform alin. (4) al aceluiaşi articol.

Prin încheierea din 16.02.2017, completul de filtru a admis recursul în principiu şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din O.U.G. nr. 65/2013, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la această excepţie, prin motivele de recurs s-a susţinut existenţa unei discriminări ce survine din obligarea la plata cheltuielilor de şcolarizare aferente perioadei petrecute la Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", deşi alte categorii de subiecţi de drept sunt exonerate, fără a exista motive obiective pentru diferenţa de tratament, încălcându-se astfel prevederile art. 16 din Constituţia României şi Protocolul 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportat la art. 11 şi art. 20 din Constituţia României revizuită.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 65/2013 pentru stabilirea unor măsuri privind încadrarea absolvenţilor Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", promoţia 2013, prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică absolvenţilor Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", promoţia 2013, pregătiţi pentru nevoile Ministerului Afacerilor Interne.

Articolul 4 al aceluiaşi act normativ arată că absolvenţii prevăzuţi la art. 1, care solicită în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi data de 30 noiembrie 2013 încetarea raporturilor juridice avute cu Ministerul Afacerilor Interne, sunt exoneraţi de la plata cheltuielilor prevăzute de angajamentele încheiate potrivit legii. La data încetării raporturilor juridice cu Ministerul Afacerilor Interne, absolvenţilor prevăzuţi la alin. (1) li se acordă grade militare în rezervă, în condiţiile legii.

Constituţia României consacră prin art. 146 lit. d) competenţa Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiei de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial.

În materializarea acestei competenţe, prevederile art. 29 alin. (1)-(5) din Legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale nr. 47/1992 reglementează modalitatea practică de realizare a controlului de constituţionalitate, părţile implicate în acest proces, procedurile de urmat, limitele în care pot acţiona instanţele judecătoreşti şi obligaţiile legale ale acestora.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din lege, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Se constată, aşadar, că aceste prevederi statuează pe lângă competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale de a soluţiona excepţia, şi cadrul procesual în care aceasta poate fi ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească norma criticată - să fie în vigoare şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

În cauza de faţă, actele administrative atacate nu au avut ca fundament juridic dispoziţiile art. 1 şi ale art. 4 din O.U.G. nr. 65/2013 a căror neconstituţionalitate se invocă, astfel încât aceste norme nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Or, instanţa de contencios administrativ învestită cu analiza legalităţii unui act administrativ, are de examinat concordanţa acestuia cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis.

Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ, se va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva pârâţilor Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea Deciziei de Imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2014 emisă de către pârâta Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă, anularea Hotărârii Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă nr. 1139495 din data de 06.06.2014, anularea Hotărârii nr. 118 din data de 08.09.2014 emisă de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, anularea Adresei nr. 1037707 din data de 18.12.2013 emisă de către Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă şi exonerarea de la plata cheltuielilor stabilite prin Decizia de Imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2013 de către pârâtul Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, cu obligarea acestuia la plata către pârâtul M.A.I. - D.I.P.I. a sumei de 331 RON, cheltuieli de judecată.

Reclamantul A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, prima instanţă aplicând în mod corect dispoziţiile legale.

Astfel, recurentul-reclamant A. a urmat între anii 2008-2011 cursurile Facultăţii de Poliţie din cadrul Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", specializarea Ordinea şi Siguranţa Publică.

La data de 24.08.2008 se încheie Angajamentul de şcolarizare înregistrat sub nr. 5561 între recurentul-reclamant A., în calitate de student, şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative - Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", prin care acesta se obliga ca după acordarea gradului de subinspector de poliţie să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative .

Totodată, recurentul-reclamant se obliga să restituie cheltuielile de întreţinere efectuate de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative pe timpul şcolarizării, în cazul în care va fi îndepărtat din instituţia de formare a ofiţerilor de poliţie pentru lipsa de interes la învăţătură sau pentru abateri disciplinare, ori încetează şcolarizarea la cererea sa, precum şi în eventualitatea că nu-şi va respecta obligaţia de a îndeplini serviciul în condiţiile alineatului precedent în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior.

Prin Ordinul M.A.I. nr. II/5382 din 23 decembrie 2013, s-a dispus în sensul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. d) art. 70 şi art. 73 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 30/2007, încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.

Urmare a acestui fapt s-a dispus efectuarea cercetării administrative şi a fost emisă Decizia de imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2014 emisă de către Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă pentru suma de 18.986,64 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu şcolarizarea sa.

Problema de drept ce se impune a fi rezolvată în prezenta cauză, decurgând din susţinerile părţilor, este de a stabili caracterul actului intitulat "Angajament" şi a obligaţiilor ce decurg din acesta.

După cum s-a menţionat mai sus, prin Angajamentul înregistrat sub nr. 5561 din 24 august 2008 Ministerul Internelor şi Reformei Administrative - Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" se obliga să suporte cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere ale recurentului reclamant, iar acesta se obliga ca după acordarea gradului de subinspector de poliţie să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Or, art. 942 din C. civ., în vigoare la momentul semnării Angajamentului, defineşte contractul ca fiind "acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge între dânşii raporturi juridice". Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă al părţilor - voinţa lor juridică.

În conformitate cu art. 969 din C. civ., "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Din acest principiu se desprind două idei: obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părţile nu se pot sustrage şi obligativitatea priveşte, în primul rând, părţile contractante.

Obligativitatea contractului prezintă o deosebită însemnătate, nu numai pentru raporturile dintre părţi dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice în general. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerinţele juridice ale respectării voinţelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societăţii înseşi, cerinţe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă.

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor: fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor, obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi, ambele obligaţii sunt interdependente.

Pornind de la aceste consideraţii generale şi analizând obligaţiile părţilor ce decurg din Angajamentul nr. 5561 din 24 august 2008, Înalta Curte reţine că acest act juridic are natura unui contract sinalagmatic, iar încălcarea obligaţiilor asumate atrage incidenţa răspunderii civile contractuale.

Răspunderea ce intervine în cazul nerespectării obligaţiei asumate prin Angajament este totodată şi o răspundere legală întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, poliţistul care a absolvit o instituţie de învăţământ a Ministerului Afacerilor Interne şi căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens. Conform dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, răspunderea materială este angajată, în condiţiile prezentei ordonanţe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, provocate de militari din vina acestora şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei. De asemenea, potrivit art. 3, 4 şi 5 din acelaşi act normativ:

" Militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar. Răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinaţi legal cu atribuţii privind formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, cât şi pentru cei care le-au îndeplinit numai în fapt. Militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar, terţelor persoane fizice sau juridice, la a căror reparare a fost obligată instituţia publică de care aceştia aparţin. "

Din aceste dispoziţii legale rezultă că această răspundere materială presupune săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, însă în cauza dedusă judecăţii nu există acelaşi tip de răspundere întrucât prejudiciul imputat intimatului reclamant rezultă din nerespectarea unei obligaţii contractuale ce a determinat incidenţa sancţiunii asumate prin Angajament. Aşa fiind, nu toate prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, sunt aplicabile situaţiei de faţă, întrucât, spre exemplu, nu se impune stabilirea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, gradul de vinovăţie al acesteia, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, etc., întrucât aceste elemente rezultă din angajamentul semnat.

Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de recurent, Înalta Curte constată că prima critică a acestuia se referă la faptul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu a fost încălcat termenul imperativ de emitere a Deciziei de imputare nr. 1138173 din 12 martie 2014, respectiv 60 de zile, prevăzut de Instrucţiunile nr. 114/2013.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei.

Articolul 55 alin. (1) din Instrucţiunile nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, vine şi explică textul ordonanţei în sensul că, cercetarea administrativă şi înregistrarea actului de cercetare, inclusiv hotărârea luată de către comandantul/şeful competent să emită decizia de imputare, se efectuează în cel mult 60 de zile de la data când acesta a luat cunoştinţă de producerea pagubei.

Faţă de aceste dispoziţii legale, recurentul susţine în mod eronat că în interiorul termenului de 60 de zile trebuie emisă şi decizia de imputate.

Or, potrivit art. 70 lit. a) din Instrucţiunile nr. 114/2013, pe baza dosarului cercetării administrative şi dacă aceasta este completă, comandantul/şeful competent poate hotărî obligarea la acoperirea pagubelor, restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, prin decizie de imputare, în cazul în care recuperarea nu s-a făcut prin angajament de plată în scris, şi concomitent depunerea sumei în casierie.

De asemenea, în art. 25 alin. (1)-(4) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor se prevede că:

" (1) Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor şi serviciilor nedatorate, precum şi obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare.

(2) Decizia de imputare se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (1), când în cauză este comandantul sau şeful unităţii, singur sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de comandantul sau şeful eşalonului superior.

(4) Decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită şi se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată. "

În condiţiile acestor reglementări legale, apare evident faptul că la momentul înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă, dacă cercetarea este completă, comandantul sau şeful competent poate hotărî restituirea sumelor prin decizie de imputare, urmând ca decizia să fie emisă în termenul legal de 30 de zile.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă că data constatării pagubei a fost 7.01.2014, respectiv data înregistrării Ordinului MAI nr. II/5382 din 23.12.2013 la DIPI, procesul-verbal de cercetare administrativă fiind înregistrat la data de 07.03.2014, cu respectarea termenului de 60 de zile, iar decizia de imputare a fost emisă la data de 12.03.2014 cu respectarea termenului de 30 de zile.

Cea de a doua critică a recurentului se referă la faptul că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu a fost discriminat în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2011 şi O.U.G. nr. 65/2013. Discriminarea survine din obligarea sa la cheltuielile de şcolarizare aferente perioadei petrecute la Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, deşi alte categorii de subiecţi de drept sunt exonerate, fără a exista motive obiective pentru diferenţa de tratament, încălcându-se astfel prevederile art. 16 din Constituţia României şi Protocolul 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportat la art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.

Dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2011 şi O.U.G. nr. 65/2013 invocate de recurent nu sunt incidente în prezenta cauză, legiuitorul înţelegând să exonereze de la plata cheltuielilor de şcolarizare anumite promoţii de la Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, pentru considerente financiar-bugetare, însă recurentul nu se încadrează în condiţiile acestor acte normative.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 818/2008 Curtea Constituţională a statuat că un asemenea înţeles al dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că susţinerea recurentului este nefondată.

O altă critică a recurentului se referă la lipsa motivării Deciziei de imputare în fapt şi în drept astfel cum obligă art. 75 alin. (5) din Instrucţiunile nr. 114/2013, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că nu rezultă nemotivarea Deciziei de imputare. Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (5) din Instrucţiunile nr. 114/2013, decizia de imputare se motivează temeinic, în fapt şi în drept, şi cuprinde, în mod obligatoriu, elementele indicate în anexa nr. 2.

Analizând Decizia de imputare nr. 1138173 din 12 martie 2014, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde toate menţiunile prevăzute în anexa nr. 2 din Instrucţiunile nr. 114/2013.

Pe de altă parte, Decizia de imputare nr. 1138173 din 12 martie 2014 a fost emisă ca urmare a unei cercetări administrative în cadrul căreia recurentul a fost citat, invitat să îşi exprime un punct de vedere, fiind îndreptăţit, potrivit legii, să ia cunoştinţă de conţinutul cercetării şi să îşi formuleze apărarea.

Aşa fiind, recurentul nu mai poate susţine că nu a cunoscut considerentele avute în vedere la emiterea acestui act administrativ şi implicit că actul nu este motivat.

În faţa instanţei de recurs, recurentul A. a înţeles să invoce puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4936 din 16 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare, obiectul acestui dosar fiind contestaţia la executare a creanţei ce izvora din cheltuielile de şcolarizare constatate prin Decizia de imputare nr. 1138173 din 12.03.2014.

În practica judiciară s-a statuat că între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Or, în cauza de faţă, nu poate fi incidentă puterea de lucru judecat de vreme ce, prin sentinţa menţionată, instanţa a apreciat doar că suma imputată nu este creanţă fiscală, anulând titlul executoriu emis de organele fiscale şi actele subsecvente. Judecătoria Craiova nu a făcut şi nici nu era competentă să facă o analiză a legalităţii actelor administrative atacate în prezenta cauză, limitându-se a analiza doar procedura de executare.

8. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 172 din 7 aprilie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă. Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 172 din 7 aprilie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2017.