VAT deduction denied based on supplier non-compliance; appeal dismissed and tax authority upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, anularea Deciziei nr. 189 din 14 august 2012, pronunţată în soluţionarea contestaţiei administrative, anularea parţială a Deciziei de impunere nr. F-DJ 369 din 31 mai 2012 pentru suma de 1.569.435 RON, reprezentând taxă pe valoarea adăugată în sumă de 1.241.553 RON, dobânzi în sumă de 141.650 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 186.232 RON, stabilite suplimentar şi aferente operaţiunilor impozabile derulate în raporturile comerciale cu furnizorii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., precum şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31 mai 2012.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că organul fiscal a constatat în mod nelegal faptul că nu a îndeplinit condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA aferentă livrărilor de mărfuri primite de la S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în perioada mai - august 2011, şi achitate acestora exclusiv prin instrumente bancare, ca urmare a interpretării eronate că cei doi furnizori nu ar fi îndeplinit "condiţiile de persoane impozabile", respectiv că nu ar fi "acţionat" ca persoane impozabile, conform constatatărilor făcute cu ocazia "verificărilor încrucişate", nefuncţionând la sediile declarate, nedepuând declaraţii fiscale sau neânregistrându-se ca plătitoare de TVA în cazul S.C. C. S.R.L.

În concluzie, reclamanta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor reprezentate de art. 146, art. 126, art. 127, art. 153 şi art. 156 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., respectiv încălcarea prevederilor art. 13 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Prin sentinţa nr. 1100/2012 din data de 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 399 din data de 17 februarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei sus-menţionate, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că nemotivarea hotărârii recurate, respectiv neindicarea motivelor care au format convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, echivalează în fapt cu o necercetare a fondului cauzei.

Ulterior reînregistrării dosarului pe rolul Curţii de Apel Craiova, societatea reclamantă a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că organul fiscal a refuzat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată pentru motive legate exclusiv de situaţia furnizorilor societăţii (S.C. C. S.R.L, S.C. B. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L).

În opinia reclamantei, printre condiţiile impuse de art. 155 din C. fisc. nu se regăsesc cele precizate de organul fiscal pentru a refuza dreptul de deducere a TVA societăţii reclamante respectiv: nefucţionarea la sediul social declarat, nedeclararea taxei pe valoarea adăugată, sustragerea de la controlul fiscal etc. ceea ce face ca organul fiscal să invoce nişte condiţii care exced cadrului legal statuat de legiuitor pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA.

Reclamanta a precizat că S.C. A. S.R.L. a respectat condiţia de formă impusă de Directiva 2006/112 şi C. fisc., susţinând că toate facturile emise de furnizorii societăţii respectă prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc. în sensul că sunt completate toate rubricile facturilor conform art. 155 C. fisc., astfel că societatea a dedus în mod legal taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de zahăr de la cei trei furnizori.

Totodată, a învederat că toate achiziţiile de zahăr efectuate au fost utilizate de societate, în calitate de persoană impozabilă, pentru realizarea de operaţiuni taxabile supuse taxei pe valoarea adăugată, în sensul în care zahărul a fost vândut mai departe clienţilor acesteia, fiind colectată respectiva taxă.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în fond după casare, prin sentinţa nr. 542 din 12 decembrie 2016, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 189 din 14 august 2012 şi a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. F-DJ 369 din 31 mai 2012 în ceea ce priveşte suma de 1.569.435 RON, reprezentând TVA în cuantum de 1.241.553 RON, dobânzi în cuantum de 141.650 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 186.232 RON.

Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 4.499 RON, către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Decizia de impunere fiscală nr. F-DJ 369 din 31 mai 2012 întocmită în baza Procesului-verbal de control fiscal. nr. F-DJ 308 din 31 mai 2012 de către pârâtă, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1.569.435 RON reprezentând: taxă pe valoare adăugată în sumă de 1.241.553 RON, dobânzi în sumă de 141.650 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 186.232 RON.

Împotriva acestor acte administrativ fiscale reclamanta a formulat contestaţie, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 189 din 14 august 2012, ca neîntemeiată.

Prin Raportul de inspecţie fiscală s-a reţinut faptul ca în evidenţele societăţii au fost înregistrate livrările de mărfuri primite de la S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. perioada mai - august 2011, în valoare totală de 6.414.686 RON.

Organele fiscale au reţinut că S.C. B. S.R.L. nu funcţionează la sediul social declarat, nu a depus declaraţii fiscale, şi că a fost demarată procedura declarării ca inactivă la data de 23.01.2012, iar în privinţa S.C. C. S.R.L. că nu funcţionează la sediul social declarat, nu a depus declaraţii fiscale şi că a fost demarată procedura declarării ca inactivă la data de 23.05.2012.

Prima instanţă a reţinut, în conformitate cu prevederile art. 155 din C. fisc., că cele 27 facturi conţin toate datele prevăzute de lege ca fiind informaţii obligatorii.

În ceea ce priveşte susţinerile organelor fiscale că acestea nu pot fi considerate valabile ca documente justificative, întrucât lipsesc elemente precum locul de încărcare, semnătura de primire, ora expediţiei, prima instanţă a apreciat că acestea nu reprezintă menţiuni esenţiale, iar absenţa lor poate fi suplinită de celelalte documente contabile, precum avizele de însoţire a mărfii, fişele de magazie, NIR- etc.

Din documentele depuse la dosar, judecătorul fondului a reţinut că bunurile cuprinse în cele 27 facturi au fost cumpărate de la societăţi care la data transferului dreptului de proprietate nu erau în insolvenţă, faliment, inactivitate temporară sau alte situaţii, materialele au fost livrate în baza unor avize de expediţie care consemnează datele privind identificarea transporturilor, respectiv data, mijlocul de transport, delegat, cantitate, materialele au fost recepţionate conform facturilor întocmite, facturile au fost achitate către furnizori prin instrumente de plată bancare, iar bunurile achiziţionate au fost utilizate de către societate, astfel că nu se poate reţine vreo culpă a reclamantei.

Prima instanţă a reţinut că toate sumele cuprinse în facturile cu societăţile S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. au caracter de cheltuieli deductibile, aşa cum rezultă din documentele contabile ale societăţii reclamante, ele îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu pct. 45 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, art. 146 alin. (1) lit. a) şi art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Potrivit acestor prevederi legale, orice persoana impozabilă, înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată are dreptul sa deducă TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate în beneficiul său, dacă bunurile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Prima instanţă a reţinut, din documentele contabile ale societăţii reclamante, că această societate s-a comportat ca un comerciant de bună credinţă atât în relaţia cu cei trei furnizori cât şi faţă de ANAF, a înregistrat în contabilitate, în jurnalele de TVA şi în deconturile de TVA toate facturile în cauză şi a depus pentru perioadele respective toate declaraţiile solicitate de legislaţia în vigoare, iar facturile emise de societăţile furnizoare au fost achitate prin ordine de plată bancare, fapt ce dovedeşte că cele două societăţi desfăşurau activitate, la data efectuării tranzacţiilor.

Prin decizia de impunere contestată, societatea reclamantă este obligată la plata unor contribuţii suplimentare ca urmare a unui eventual delict comis de terţe persoane, ceea ce contravine normelor legale, dar şi jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.

Or, reclamantei nu i se poate reţine vreo culpă în condiţiile în care a înregistrat în contabilitate documentele provenite de la terţi care aveau aparenţa de realitate şi legalitate.

Referitor la dispoziţiile din Directiva 2006/112/CEE cu privire la deductibilitate, Curtea Europeană de Justiţie a considerat că lipsa unor elemente nerelevante nu poate îngrădi un drept recunoscut contribuabilului, eliminând constant posibilitatea încălcării principiului neutralităţii fiscale, şi pe cale de consecinţă, eliminarea dublei impozitări în materie de TVA.

Prima instanţă a avut astfel în vedere Cauzele reunite C-354/355/03 Optigen Ltd, Fulcrum Electronics Ltd şi Bond House systems Lta c. Commlssloners of Customs & Excise privind implicarea în lanţul tranzacţional a unei societăţi-fantomă (fraudă tip carusel) şi utilizarea în deducerea TVA a unui cod de înregistrare fictiv, Cauza C-255/02 Halifax privind practici abuzive în materie de TVA, tot de tip carusel şi Cauza C-409/04, Teleos şi alţii c. Commissioners of Custom & Excise privind aplicarea regimului de scutire cu drept de deducere utilizând documente aparent reale, făcându-se referire şi la Cauza C-85/95 Reisdorf - lipsa documentului în original, Decizia CEJ 439/2004 - Axei Kittel v. Etat Belge, Decizia CEJ nr. 95/2007 - Ecotrade SpA v. Agenzia delle Entrate şi Decizia CEJ nr. 98/1998 - Cornmissioners of Customs and Excise v. Midland Bank.

3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinţei nr. 542 din 12 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (corect fiind art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, faţă de data introducerii acţiunii).

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, următoarele: - în soluţionarea cauzei instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., pct. 45 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, art. 146, alin. (1), lit. a) şi art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., cu privire la facturile înregistrate de către societatea reclamantă şi la condiţiile pe care acestea trebuia să le îndeplinească şi la înregistrarea lor în contabilitatea reclamantei, texte de lege ce sunt de natură să ducă la dezlegarea cauzei, dar a făcut o aplicare greşită a acestora, interpretarea dată textelor de lege neavând nici o legătură cu situaţia de fapt reţinută în actele administrativ - fiscale a căror anulare s-a solicitat.

- din verificările încrucişate, ale căror rezultate au fost depuse la dosarul cauzei, dar nu au fost avute în vedere de către instanţa de fond, a rezultat că cele două societăţi nu funcţionau la sediul declarat şi, cu toate că erau declarate ca plătitoare de impozit pe profit şi TVA, nu au depus nicio declaraţie fiscală până la data controlului. Având în vedere dispoziţiile art. 146 C. fisc., exercitarea dreptului de deducere este condiţionată de către legiuitor de faptul că persoana care livrează bunurile trebuie să fie persoană impozabilă în accepţiunea dispoziţiilor art. 127 şi art. 153 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

- instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor legale în sensul că a considerat fără temei că sumele aferente facturilor emise de către societăţile B. S.R.L. şi C. S.R.L. ar avea caracter de cheltuieli deductibile, iar TVA aferent facturilor este TVA deductibil, deşi aşa cum a precizat aceste facturi nu îndeplinesc condiţiile legale, nefiind emise de persoane impozabile din punct de vedere al TVA, aşa cum stabileşte art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2008 privind C. fisc. Consideră că jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, reţinută de către instanţa de fond în soluţionarea cauzei nu are aplicabilitate în cauză întrucât nu are legătură cu situaţia de fapt reţinută de către inspecţia fiscală în raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza realizării impunerii suplimentare.

- cu privire la accesoriile obligaţiilor bugetare stabilite prin decizia de impunere a cărei anulare parţială a fost dispusă, din dispoziţiile art. 119, 120<SUP>1</SUP> alin. (1), (2) şi (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.&nbsp; rezultă că nu este condiţionată impunerea fiscală de săvârşirea faptei cu vinovăţie, în speţa de faţă data scadentă a obligaţiei principale fiind stabilită de legea fiscală şi nerespectată de către societatea reclamantă.

- cum cheltuielile de judecată organizate de prezentul proces nu au fost făcute din culpa exclusivă a instituţiei, se apreciază că nu trebuie suportate, cuantumul acestora fiind exagerat în raport cu probele administrate în cauză.

6. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că:

- pe cale de excepţie s-a invocat nulitatea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

- în definiţia dată de legiuitor noţiunii de "persoană impozabilă" la art. 127 alin. (1) C. fisc. nu sunt reţinute condiţiile invocate de pârâtă pentru ca furnizorii să fie consideraţi persoane impozabile, respectiv să funcţioneze la sediul social declarat şi să depună declaraţii fiscale.

- organul fiscal nu a demonstrat, pe baza unor elemente obiective, că la data desfăşurării tranzacţiilor S.C. A. S.R.L. a ştiut de eventualele nereguli ale celor doi furnizori ai săi.

- organul fiscal nu a precizat care dintre prevederile art. 155 nu au fost respectate şi care au fost elementele cu care nu au fost completate facturile emise de cei trei furnizori ai S.C. A. S.R.L.

- achiziţiile de zahăr au fost efectuate în scopul realizării propriilor operaţiuni taxabile ale societăţii, în sensul că zahărul a fost livrat clienţilor S.C. A. S.R.L., livrări care au reprezentat operaţiuni taxabile supuse TVA în baza facturilor emise clienţilor săi pentru livrările de zahăr efectuate, livrări care au generat venituri impozabile şi TVA colectat care au fost recunoscute de organul fiscal, dar fără a se verifica care au fost cheltuielile care au stat la baza acestor venituri impozabile şi TVA deductibilă aferentă.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a dispoziţiilor legale ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată pe cale de întâmpinare, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, în vreme ce, potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz menţiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Intimata susţine că recurenta nu a încadrat criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., însă în art. 3041 din C. proc. civ. se precizează că recursul declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele. În cazul acestui recurs, controlul judiciar vizează "orice nemulţumire", criticile formulate de partea interesată împotriva procedurii urmate în prima instanţă şi a hotărârii atacate, prin cererea de recurs, putând fi examinate de instanţă sub toate aspectele, fie de legalitate, fie de temeinicie, astfel încât excepţia va fi respinsă.

Pe fondul cauzei, se constată că intimata-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., debitele fiscale în cuantum total de 1.569.435 RON din care 1.241.553 RON taxă pe valoarea adăugată, 141.650 RON dobânzi şi 186.232 RON penalităţi de întârziere stabilite prin decizia de impunere nr. F-DJ 308 din 31 mai 2012 şi menţinute în procedura administrativă de constatare prin Decizia nr. 189 din 14 august 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj.

Soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii, de anulare în parte a deciziei de impunere este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt fiscală rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Din cuprinsul cererii de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., rezultă că se pune accent pe condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se beneficia de deductibilitate, apreciindu-se că în mod greşit instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia probatoriul pus la dispoziţie de pârâtă nu este de natură a face dovada caracterului fictiv al operaţiunilor desfăşurate între reclamanta S.C. A. S.R.L. şi furnizorii săi. Aceasta a fost apărarea făcută în faţa instanţei de fond, iar în recurs nu sunt aduse argumente cu care să se combată ceea ce instanţa a reţinut pentru pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii. Aşa cum se observă din considerentele sentinţei aflate în control judiciar prima instanţă a procedat la o analiză pertinentă a probelor administrate, respectiv a documentelor pe care organul de inspecţie fiscală s-a bazat în emiterea deciziei de impunere.

A rezultat că bunurile cuprinse în cele 27 facturi au fost cumpărate de la societăţi care la data transferului dreptului de proprietate nu erau în insolvenţă, faliment, inactivitate temporară sau alte situaţii de natură să îi creeze cumpărătorului suspiciunea existenţei unor nereguli, bunurile au fost livrate în baza unor avize de expediţie care consemnează datele privind identificarea transporturilor, respectiv data, mijlocul de transport, delegat, cantitate, materialele au fost recepţionate conform facturilor întocmite, facturile au fost achitate către furnizori prin instrumente de plată bancare, iar bunurile achiziţionate au fost utilizate de către societate, astfel că nu se poate reţine vreo culpă a reclamantei-intimate.

La darea în consum a produselor s-au întocmit bonuri de consum pe care este menţionat locul de consum al acestora, iar evidenţa s-a ţinut cantitativ valoric, au fost deschise fişe de magazie şi au fost consemnate în fişele de magazie toate operaţiunile de intrare şi dare în consum.

Toate operaţiunile de intrare, dare în consum ale bunurilor cumpărate de la S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. au fost înregistrate în contabilitatea S.C. A. S.R.L. şi au contribuit la realizarea veniturilor societăţii. Aceste facturi au fost înregistrate în jurnalele de vânzări şi înscrise în deconturile de TVA, iar veniturile au fost înregistrate în registrul jurnal şi în balanţele de verificare corespunzătoare perioadelor respective.

Având în vedere dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 21 C. fisc. s-a reţinut în mod corect că dreptul reclamantei de a deduce TVA precum şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile este condiţionat de caracterul real al operaţiunilor economice în legătură cu care au fost emise cele 27 de facturi.

Conform interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dreptului Uniunii în materie de TVA, îi revine administraţiei fiscale să dovedească eventuala implicare a clienţilor în operaţiunile frauduloase realizate de furnizorii lor, iar în lipsa dovezilor în acest sens, administraţia fiscală nu poate refuza clienţilor dreptul de deducere al TVA-ului facturat de către furnizori în astfel de condiţii.

În acest context se are în vedere Hotărârea CJUE din 21 iunie 2012 în cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11 în care s-a statuat că:

"Art. 167, art. 168 lit. (a), art. 178 lit. (a), art. 220 pct. 1 şi art. 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârşit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul menţionat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii.

Art. 167, art. 168 lit. (a), art. 178 lit. (a) şi art. 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi că a îndeplinit obligaţiile privind declararea plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus faţă de factura menţionată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menţionate sunt întrunite, deşi condiţiile de fond şi de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenţei unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menţionat. "

Faţă de cele arătate s-a reţinut, în mod judicios, că nu se poate imputa societăţii reclamante comportamentul culpabil al furnizorilor săi, S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., neexistând indicii privind reaua credinţă a reclamantei legată de faptul că aceste societăţi nu au depus bilanţul contabil şi declaraţii fiscale către ANAF sau că nu au declarat un punct de lucru.

Întrucât obligaţiile fiscale suplimentare (TVA-ul şi accesoriile aferente) ce au fost stabilite în sarcina societăţii reclamante s-au întemeiat exclusiv pe constatarea faptului că s-au înregistrat în contabilitatea acesteia operaţiuni nereale, iar analiza instanţei, atât din perspectiva probatoriului cât şi a normelor legale incidente, infirmă o asemenea constatare, în mod corect s-a dispus anularea actelor administrativ fiscale contestate în cadrul litigiului de faţă.

Cu privire la critica vizând acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că în faţa instanţei de fond, intimata reclamantă a făcut cheltuieli de judecată, conform dovezilor de la dosar, în cuantum total de 4.499 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat, iar prima instanţă a acordat integral aceste cheltuieli de judecată.

În materia cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Aşadar, la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată - temeiul juridic al restituirii acestor cheltuieli - se află culpa procesuală aspect dedus din sintagma "partea care cade în pretenţii". Pentru ca o parte să fie considerată că a pierdut procesul nu este obligatoriu ca ea să fi investit instanţa cu o cerere care să fie respinsă. În egală măsură, "pierde procesul" şi acela care a păstrat o atitudine procesuală pasivă, dar care a fost obligat la o anumită prestaţie, ca efect al admiterii cererii celeilalte părţi.

Neîndoielnic că societatea a beneficiat, pe tot parcursul procesului, de asistenţă juridică calificată, complexă sub aspectul pregătirii apărării, avocatul depunând toate diligenţele în scopul realizării unei apărări bine documentate, în vederea unei corecte aprecieri asupra drepturilor deduse judecăţii. La fel de adevărat este şi că onorariul de avocat fixat de comun acord de client şi avocat, corespunde pe deplin exigenţelor exercitării profesiei de avocat, însă cheltuielile acordate s-au raportat la munca îndeplinită de avocat şi mai cu seamă la caracterul lor rezonabil.

Contractul de asistenţă juridică este guvernat de Legea nr. 51/1995, pe când art. 274 alin. (3) C. proc. civ. reglementează un aspect al raportului de drept procesual civil dintre părţile în litigiu. Textul în cauză are incidenţă asupra modului de stabilire a sumelor datorate cu titlul de cheltuieli de judecată de către partea care a căzut în pretenţii şi este aplicabil prin prisma obligaţiei instanţei de a decide în legătură cu reducerea onorariului avocatului atunci când constată că este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Criteriu esenţial îl reprezintă munca depusă de avocat, iar cu privire la litigiile neevaluabile în bani se reţine că subzistă chestiunea aprecierii asupra cheltuielilor de judecată şi în acest caz, motiv pentru care instanţa se poate pronunţa referitor la reducerea sumei ce reprezintă onorariul avocatului.

În speţa de faţă se constată că onorariul avocatului nu poate fi apreciat ca nepotrivit de mare, faţă de complexitatea cauzei şi de faptul că dosarul a parcurs două cicluri procesuale.

7. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei nr. 542 din 12 decembrie 2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei nr. 542 din 12 decembrie 2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2017.