Emissions trading penalty: non-surrender of certificates by April 30 deadline and inapplicability of force majeure for lack of liquidity or technical transfer delays

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.09.2014, reclamanta S.C. A. S.A. în insolvenţă, prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. Transilvania - Filiala Bihor SPRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei nr. 24/2014 privind respingerea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 şi anularea Deciziei de impunere nr. x/2014 privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, şi, pe cale de consecinţă, exonerarea reclamantei de plata sumei de 144.786.012,99 RON, reprezentând valoarea penalităţii impuse pentru nerestituirea la termen a 334.866 de certificate de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor generate în anul 2012.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 48 din 16 martie 2015, Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că societatea reclamantă, fără a nega nerestituirea în anul 2013 a unui număr de 334.866 certificate aferente emisiilor de CO2 generate în anul 2012, invocă elemente circumstanţiale, care nu pot fi reţinute ca forţă majoră sau alte elemente externe ce ar putea fi considerate exoneratoare de răspundere de la nerespectarea prevederilor legale.

3. Calea de atac exercitată

3.1. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Primul motiv de recurs vizează nemotivarea soluţiei în raport de toate circumstanţele cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond nu a valorificat elementele esenţiale pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi anume:

- societatea a întreprins toate demersurile posibile pentru îndeplinirea obligaţiei de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, din momentul în care lichidităţile disponibile i-au permis;

- reclamanta a reuşit să acopere până la 30 aprilie 2013 cantitatea totală de emisii generate în anul 2012, de unde rezultă că la această dată nu s-a înregistrat un exces de emisii;

- numai înregistrarea restituirii unui număr de 334.866 certificate (din totalul de 939.802) nu s-a putut realiza din punct de vedere tehnic, la 30.04.2013.

Instanţa de fond avea obligaţia să stabilească dacă fapta imputată constituie obiectul normei legale incidente, în spiritul în care legiuitorul a instituit-o, deoarece disp. art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE presupune doar existenţa nerestituirii unui număr de certificate echivalent cantităţii totale de emisii verificate a instalaţiei în anul precedent la 30 aprilie a anului următor.

Dispoziţiile legale cu îndeplinirea şi a altor două condiţii, respectiv să existe un veritabil exces de emisii şi nerestituirea să subziste la data aplicării amenzii pentru depăşirea emisiilor, iar judecătorul fondului nu a motivat de ce s-ar putea statua că în situaţia în care cele două condiţii nu au fost îndeplinite, s-ar impune să fie aplicată sancţiunea.

Un alt motiv de casare priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal, aceasta a dat o interpretare proprie dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE, apreciind că amenda este legal aplicată în condiţiile inexistenţei unui exces de emisii şi în condiţiile în care restituirea certificatelor a fost totuşi efectuată până la momentul aplicării sancţiunii.

Directiva 2003/87/CE, susţine recurenta-reclamantă califică sancţiunea ca fiind aplicabilă în caz de "depăşire a emisiilor", exces de emisii.

Noţiunea de exces de emisii înseamnă emisii care nu sunt acoperite de certificate alocate şi deţinute sau asupra cărora operatorul deţine un drept care garantează restituirea acestora.

Recurenta-reclamantă arată că scopul Directivei 2003/87/CE este să se asigure că "cuantumul [amenzii] este suficient de ridicat pentru ca singura soluţie raţională pentru un operator să fie cea de a achiziţiona de pe piaţă cote suficiente pentru a reglementa emisiile efective ale instalaţiei sale", iar sancţionarea sa, deşi nu depăşise cotele de emisii de gaze un efect de seră alocate, deţinea un număr de certificate suficient pentru acoperirea emisiilor efective, dar pe care nu le-a putut transfera din motive strict formale, la data de 30 aprilie, este o măsură contrară scopului Directivei.

Recurenta-reclamantă mai susţine că o interpretare extensivă, în sensul că penalitatea se poate aplica oricând, este contrară legii, iar dacă legiuitorul ar fi dorit ca sancţiunea să se aplice chiar dacă între timp certificatele au fost restituite, ar fi trebuit să prevadă acest lucru expres.

Faptul că penalitatea se poate aplica numai dacă certificatele nu au fost restituite între timp, rezultă şi din interpretarea sistematică a art. 18 şi 28 din H.G. nr. 780/2006, conform cărora plata sumelor aplicate în cazul nerespectării obligaţiei de returnare a unui număr de certificate nu exonerează operatorul în cauză de obligaţia de a restitui certificatele şi că această restituire trebuie să se realizeze până la data la care se restituie certificatele corespunzătoare emisiilor din următorul an calendaristic.

Un alt argument invocat în susţinerea criticii formulate este utilitatea efectuării unei expertize tehnice, prin care să se dovedească că societatea a fost în imposibilitate de a restitui formal cele 334.866 certificate, proba fiind însă respinsă cu uşurinţă de către judecătorul fondului.

În fine, recurenta-reclamantă susţine nerespectarea dreptului european, a Hotărârilor CJUE din cauzele Nordzucker C-184/14 şi Billerud C-203/12, conform cărora penalitatea prevăzută de art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE nu se aplică automat şi nu poate fi disproporţionată faţă de elementele de fapt, iar exonerarea pe baza unor cauze exterioare care au făcut imposibile din punct de vedere obiectiv respectarea obligaţiilor şi care depăşesc o simplă disfuncţionalitate internă, este posibilă.

Instanţa de fond a aplicat în mod greşit disp. art. 43 şi 213 C. proc. civ., omiţând să reţină încălcarea garanţiilor de legalitate instituite de legiuitor.

Recurenta-reclamantă critică soluţia Curţii de Apel Oradea şi prin prisma aplicării greşite a normelor specifice de drept fiscal cu privire la condiţiile de formă ale actului administrativ-fiscal şi cu privire la posibilitatea contribuabilului de a fi audiat şi de a formula apărări, instanţa de fond urmând să constate nelegalitatea actelor administrative contestate, fiind incidentă o cauză de nulitate relativă.

Recurenta-reclamantă susţine că nu a invocat o nulitate expresă, cum în mod greşit a reţinut judecătorul fondului, ci nulitatea relativă condiţionată de vătămarea contribuabilului.

3.2. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 3 noiembrie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 2 martie 2017, Completul de filtru, apreciind incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

1. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Textul invocat are în vedere ipoteza în care hotărârea criticată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

În cuprinsul argumentelor subsumate acestui motiv, recurenta-reclamantă este nemulţumită de faptul că prin hotărârea primei instanţe nu au fost valorificate toate susţinerile acesteia sau, unele dintre ele, au fost analizate sumar.

Înalta Curte reţine că motivul de casare este nefondat, întrucât ipoteza are în vedere, în primul rând lipsa totală a motivării sentinţei de fond şi nu faptul că judecătorul nu a răspuns sau a răspuns într-un mod în care nemulţumeşte partea, la toate susţinerile din dosar.

În speţă, hotărârea recurată cuprinde considerentele apreciate de judecător a fi esenţiale pentru soluţionarea dosarului, de unde rezultă că nu sunt întrunite motivele de casare analizate.

În plus, în cadrul aceloraşi critici, recurenta-reclamantă face referiri şi la modul de interpretare a disp. art. 16 alin. (4) din Directiva 2003/87/CE, aspecte ce vor fi încadrate la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

2. Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 16 alin. (3) şi alin. (4) teza finală din Directiva 2003/87/CE, statele membre garantează că orice operator care nu restituie până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-şi reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depăşirea emisiilor. Amenda pentru depăşirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalaţia respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depăşirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligaţia de a restitui un număr de cote egal cu depăşirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic.

Directiva 2003/87/CE a fost transpusă în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 196/2003 privind Fondul de mediu şi prin H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care la art. 18 alin. (2) prevede că operatorul fiecărei instalaţii are obligaţia de a restitui până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior, potrivit disp. art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior.

De asemenea, disp. art. 28 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 780/2006, reiau prevederile art. 16 alin. (3) din Directivă cu privire la penalitatea de 100 euro în echivalent în RON şi faptul că plata sumelor nu exonerează operatorul de la obligaţia de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră.

Recurenta-reclamantă susţine că noţiunea de "depăşire a emisiilor" prevăzută atât în Directivă cât şi în H.G. nr. 780/2006 înseamnă emisii care nu sunt acoperite de certificate alocate şi deţinute sau asupra cărora operatorul deţine un drept care garantează restituirea acestora.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că în situaţia nedepăşirii cotelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate şi în situaţia în care deţinea un număr de certificate suficient pentru acoperirea emisiilor efective dar pe care nu le-a putut transfera din motive strict formale, la data de 30 aprilie, sancţionarea sa este contrară scopului Directivei 2003/87/CE.

Din interpretarea prevederilor incidente ale H.G. nr. 780/2006 reiese împrejurarea că termenul de 30 aprilie este imperativ, după această dată se aplică amenda stabilită pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalaţia respectivă.

Cu alte cuvinte, depăşirea emisiilor are loc chiar în momentul neconformării operatorului şi depăşirii termenului de 30 aprilie al fiecărui an.

Ţinând seama de faptul că interpretarea dreptului european este realizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte urmează să analizeze incidenţa hotărârilor pronunţate în cauzele C-148/14 şi C-203/12.

Hotărârea CJUE în cauza C-148/14 Nordzucker AG din data de 29.04.2015 a interpretat art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE modificată prin Directiva 2004/10/CE în sensul că "nu se aplică unui operator care restituie un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră care corespunde emisiilor din anul anterior, astfel cum au fost raportate şi verificate, în cazul în care se dovedeşte în urma unei verificări suplimentare efectuate de autoritatea naţională competentă după expirarea termenului de restituire, că s-a raportat o cantitate mai mică a acestor emisii, astfel încât numărul cotelor restituite este insuficient".

Ipoteza nu este incidentă prezentei cauze, deoarece prin intermediul întrebării preliminare, instanţa de trimitere a urmărit să afle dacă disp. art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE impune ca amenda forfetară să fie aplicată unui operator şi în cazul în care o autoritate naţională constată ea însăşi, prin propriile verificări şi după expirarea termenului de restituire o neregulă (par. 36).

Principiul proporţionalităţii sancţiunii se aplică într-un asemenea caz şi dacă se constată că operatorul a fost de bună-credinţă (par. 43).

Amenda forfetară prevăzută la art. 16 alin. (3) din Directivă se aplică operatorilor care nu se conformează obligaţiilor, fie că nu restituie nicio cotă, fie că numărul de cote restituite este inferior emisiilor indicate în raportul de emisii (par. 35).

Prin Hotărârea CJUE în cauza C-203/12 Billerud, Curtea a decis că art. 16 alin. (3) şi (4) din Directivă trebuie interpretat în sensul că "se opune excluderii de la aplicarea amenzii pentru depăşirea emisiilor pe care o prevede, a operatorului care nu a restituit până la 30 aprilie a anului în curs, cotele de dioxid de carbon echivalent care corespunde emisiilor pe care corespund emisiilor sale din anul precedent, deşi dispune la această dată de un număr suficient de cote şi că cuantumul amenzii forfetare prevăzut de această dispoziţie nu poate fi adaptat de instanţa naţională în temeiul principiul proporţionalităţii.

Întrebările preliminare adresate CJUE au urmărit să lămurească dacă, în primul rând, art. 16 alin. (3) şi (4) trebuie interpretat în sensul că permite o anumită toleranţă în aplicarea amenzii pentru depăşirea emisiilor în cazul operatorilor care, deşi nu au restituit cotele lor de dioxid de carbon echivalent pentru anul precedent indicate de data de 30 aprilie a anului în curs, ar dispune totuşi la această dată de un număr de cote suficiente şi, în al doilea rând, dacă acelaşi text trebuie interpretat în sensul că cuantumul amenzii prevăzute poate fi adoptat de instanţa naţională în temeiul principiului proporţionalităţii.

CJUE a arătat că obligaţia impusă de Directiva 2003/87/CE trebuie privită nu ca o simplă obligaţie de deţinere a cotelor care acoperă emisiile anului precedent la data de 30 aprilie a anului în curs, ci ca o obligaţie de restituire a cotelor respective cel mai târziu la data de 30 aprilie, pentru ca acestea să fie anulare în registrul comunitar destinat să asigure o contabilizare precisă a cotelor (par. 30).

Totuşi, arată CJUE, recunoaşterea unui caz de forţă majoră este posibilă atunci când o cauză exterioară invocată de subiectele de drept are consecinţe invincibile şi inevitabile până la a face imposibilă din punct de vedere obiectiv pentru persoanele în cauză, respectarea obligaţiilor lor.

Curtea permite ca operatorii, în pofida tuturor diligenţelor pe care le-ar fi putut depune în scopul respectării termenelor prevăzute, să poată invoca în faţa instanţei naţionale împrejurări străine lor, neobişnuite şi neprevăzute, care depăşesc o simplă disfuncţionalitate internă (par. 31, teza finală).

Recurenta-reclamantă susţine inexistenţa obiectivă a lichidităţilor necesare pentru achiziţionarea certificatelor la o dată anterioară şi blocarea procedurii de restituire a certificatelor în termenul legal datorat existenţei perioadei de cerificare de 26 ore prevăzută de Regulamentul UE nr. 920/2010.

Ceea ce susţine recurenta-reclamantă nu se circumscrie însă noţiunii cazului de forţă majoră, aceasta cunoştea prevederile Regulamentului UE nr. 920/2010 şi faptul că, în ipoteza în care s-ar fi accesat sistemul chiar în ultima zi, 30 aprilie 2013, exista perioada de verificare de 26 ore, astfel încât se depăşea termenul impus de legislaţia europeană şi naţională.

De asemenea, nici lipsa lichidităţilor nu constituie un caz de forţă majoră, împrejurarea ţinând de modul de desfăşurare a activităţii sale.

Faţă de acestea, se constată că prima instanţă a respins în mod corect proba cu expertiză tehnică de specialitate, având ca obiective stabilirea dacă termenul de verificare de 26 ore se aplică tuturor tranzacţiilor, dacă există tranzacţii exceptate sau posibilitatea exceptării de la termenul de verificare, dacă termenul de 26 ore este o insuficienţă a softului Registrului Unic şi este o disfuncţionalitate care depăşeşte sfera de control a societăţii.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a disp. art. 43 şi 213 Cod procedură fiscală, urmează să se respingă argumentele recurentei-reclamante, avându-se în vedere că instanţa de fond a arătat în mod corect lipsa incidenţei unei cauze de nulitate absolută şi, într-adevăr, nulitatea invocată este relativă şi condiţionată de existenţa unei vătămări care nu a fost identificată şi dovedită de aceasta.

În concluzie, în drept, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C. Transilvania - Filiala Bihor SPRL împotriva sentinţei nr. 48 din 16 martie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2017.