Compensation for expropriated properties: necessity of voluntary partition declaration for payment title issuance and suspension of prescription by legislative suspension of payment procedure

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, şi înregistrată sub nr. x/32/2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la emiterea titlurilor de plată, cu recuperarea sumelor stabilite de la data de 01.01.2014.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 107 din 24 iunie 2015, pronunţată în dosar nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile privind tardivitatea şi prescrierea dreptului la acţiune şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietarilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., precum şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin recursul declarat de către reclamanţi se critică soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, aceştia solicitând şi sesizarea Curţii Constituţionale, cu privire la constituţionalitatea Procedurii de Emitere a Titlului de Plată de către ANRP.

În motivarea acestui recurs se arată că hotărârea recurată este contradictorie faţă de prevederile Legii nr. 165 din 14 februarie 2015 şi a C. civ. şi nu au fost motivate toate cererile acţiunii, arătând că au solicitat emiterea titlurilor de plată cu recuperare de la data de 01.01.2014 şi că dosar nr. x/2393/FF din 15.05.2010 şi 7593 din 29 ianuarie 2010 sunt anterioare Legii nr. 165/2013, care prevede că dacă până la valorificarea titlurilor de despăgubire emise pe numele mai multor persoane se stabilesc cotele cuvenite fiecăruia, fiecare are posibilitatea de a valorifica în condiţiile aplicabile titlului individual de despăgubire. De asemenea, H.G. nr. 401/2013 prevede că în cazul în care decizia de compensare a fost emisă pe numele mai multor persoane, fără a se stabili cotele cuvenite fiecăreia, se emite un singur titlu de plată.

Recurenţii-reclamanţi arată că sentinţa atacată nu a analizat situaţia creată prin neaplicarea C. civ. referitor la faptul că fiii şi nepoţii moştenesc cote egale şi că nu există vreo prevedere legală care să oblige la emiterea titlului de plată arătând cota cuvenită fiecăruia. Mai arată că titlul de plată trebuia emis şi că a solicitat acest lucru, dar prima instanţă nu a analizat cererea sa, deşi art. 41 din Legea nr. 165/2013 prevede că plata despăgubirilor aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a acestei legi şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, se face începând cu 1 ianuarie 2014, fără partaj voluntar sau declaraţii notariale.

Se mai arată că dacă nu sunt stabilite cotele fiecărei persoane, titlul de plată se emite pe numele tuturor persoanelor. Astfel, consideră că adresa din 16 septembrie 2014 a ANRP este nelegală şi abuzivă, fiindu-i adus la cunoştinţă că dacă nu vor completa dosarul cu declaraţiile de partaj voluntar, dosarul de opţiune nu va fi procesat, deşi Legea nr. 165/2013 nu prevede acest lucru şi nici instanţa de fond nu a analizat acest aspect. S-au emis deciziile nr. x/FF din 18.05.2010 şi nr. 7593 din 29 ianuarie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi trebuiau transmise deciziile de despăgubiri conducerii ANRP pentru emiterea titlului de plată, culpa neemiterii acestuia aparţinând celor două entităţi şi nu reclamanţilor, în opinia acestora din urmă.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi arată că faţă de solicitarea ANRP pentru a completa dosarul de opţiune cu declaraţia de partaj voluntar, solicită instanţei sesizarea Curţii Constituţionale, cu privire la neconstituţionalitatea procedurii de emitere a titlului de plată de către ANRP.

În drept se invocă art. 485 alin. (6) C. proc. civ., C. civ., Legea nr. 247/2005, Legea nr. 165/2013.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a formulat recurs şi autoritatea publică pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală şi solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei civile recurate în sensul admiterii excepţiei tardivităţii şi a prescrierii dreptului la acţiune.

În motivarea recursului se arată că în mod greşit prima instanţă a respins excepţiile tardivităţii şi a prescrierii dreptului la acţiune, invocate de către pârâtă, având în vedere că potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la 30.06.2010, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII, iar prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012 şi pentru modificarea art. III din O.U.G. nr. 62/2010, s-a stabilit prelungirea perioadei de suspendare a emiterii titlurilor de plată până la data de 15.05.2013, motiv pentru care în opinia pârâtei, dreptul reclamanţilor de a opta pentru o modalitate de valorificare a titlurilor de despăgubire nu a fost suspendat sau întrerupt, nefiind afectat de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010 sau a Legii nr. 117/2012, întrucât aceştia puteau să îşi manifeste expres opţiunea, chiar dacă emiterea titlurilor a fost suspendată.

Recurenta-pârâtă mai arată că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a soluţionat dosarele de opţiune constituite în termen legal, iar Ministerul Finanţelor Publice a efectuat deja plata pentru aceste titluri de plată, iar dacă reclamanţii şi-ar fi constituit în termen legal un dosar de opţiune în temeiul deciziei Comisiei, ar fi beneficiat de un titlu de plată emis şi achitat în mod efectiv de către Ministerul Finanţelor Publice. În acest sens sunt şi statuările Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 1242 din 22 septembrie 2011 a apreciat că prevederile art. III din O.U.G. nr. 62/2010 nu aduc atingere existenţei dreptului de proprietate, în speţă nefiind afectat nici dreptul de opţiune al reclamanţilor.

Astfel, recurenta-pârâtă solicită admiterea excepţiei tardivităţii şi prescrierea dreptului la acţiune al reclamanţilor.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză au fost formulate întâmpinări faţă de cererile de recurs de către reclamantul A. şi de către instituţia pârâtă.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul A. critică aspectele invocate prin motivele de recurs ale pârâtei, arătând în esenţă, că de fapt, Curtea Constituţională nu s-a referit la dreptul de opţiune, ci la proprietate şi că opţiunea nu este supusă suspendării.

De asemenea, recurentul-reclamant susţine că în speţă, casa a fost naţionalizată în 1950 şi demolată în 1960, recurentul criticând faptul că pentru o casă demolată în 1960 s-a calculat uzura până în 2009. Se solicită să se dispună plata sumelor de 25.000 RON şi 64.000 RON cu recuperare de la data de 01.01.2014.

În drept, recurentul-reclamant a invocat Legea nr. 165/2013.

Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinarea formulată solicită respingerea recursului reclamanţilor şi pe fond, respingerea acţiunii acestora ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă arată că prin admiterea cererii de chemare în judecată s-ar institui un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudenţială, ceea ce nu poate fi primit şi, întrucât reclamanţii nu au urmat procedura administrativă privind valorificarea deciziei emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a putut emite un titlu de plată aferent acestei decizii, decât ulterior formării unui dosar de opţiune.

Se mai arată că nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a reclama apărarea unui drept, cu atât mai mult cu cât în deciziile emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la art. 4 şi 5 se precizează modalităţile de valorificare ale deciziei, dar cu toate acestea, reclamanţii au stat în pasivitate mai mult de 3 ani de la data emiterii titlului de despăgubire, astfel că nu se poate reţine culpa ANRP cu privire la emiterea titlului de plată. Mai arată că obligarea ANRP la emiterea unui titlu de plată în condiţiile în care reclamanţii nu au parcurs procedura administrativă ar stabili o obligaţie imposibil de realizat şi ar afecta principiul egalităţii de tratament, recunoscut pe plan intern şi european. Astfel, în practica CEDO s-a reţinut că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege, instanţa neputând că completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind un "legiuitor pozitiv".

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor cu privire la emiterea titlului de plată aferent Deciziei CCSD nr. x/FF/18.05.2010, arată că în acest caz, reclamanţii au urmat procedura administrativă, dar nu au depus declaraţia de partaj voluntar în original sau în copie legalizată, deşi pârâta i-a solicitat completarea dosarului de opţiune în acest sens, prin adresa din 16 septembrie 2014, dat fiind faptul că în opinia sa, legiuitorul a prevăzut în mod clar modalitatea de valorificare şi obligaţia stabilită în sarcina titularilor deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel că şi cu privire la acest aspect, reclamanţii se prevalează de propria culpă.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare, reiterând susţinerile din motivele de recurs şi din întâmpinare şi arătând totodată, că Decizia nr. 7593 le-a fost comunicată la 28.04.2010, iar la data de 17.02.2013 s-a publicat Legea nr. 165/2013, care a anulat art. 18 alin. (4) Cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ce prevede un termen de 3 ani pentru emiterea titlului de plată.

Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat răspuns la întâmpinare, în care relevă şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 116/CA din 28.01.2015, definitivă conform noului C. proc. civ., pronunţată în dosar nr. x/2014, s-a reţinut că pretenţiile reclamantei ar fi fost justificate doar în situaţia în care ar fi formulat cererea de opţiune anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, caz în care titlul de plată s-ar fi emis cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarului de opţiune sau în situaţia în care acesta ar fi urmat procedura Legii nr. 165/2013.

Pe de altă parte, se mai arată că în perioada în care procedura de emitere a titlurilor de despăgubire şi a titlurilor de plată a fost suspendată, procedura privind valorificarea deciziei CCSD nu a fost suspendată. Astfel, potrivit alin. (2) şi (3) ale art. III din O.U.G. nr. 62/2010, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face în perioada de suspendare doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea (cu respectarea limitărilor art. 3 lit. h). De asemenea, persoanele care, până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, iar persoanele care nu optează pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare prevăzute la alin. (1).

5. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

Având în vedere dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., republicat, în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului de faţă, prin care s-a concluzionat că recursul promovat de recurenţii - reclamanţi nu a fost încadrat în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. şi că cererea de recurs formulată şi în numele reclamanţilor F., G., H. şi I. nu este semnată de către aceştia, astfel că nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, respectiv cele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.

Cât priveşte recursul promovat de recurenta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, s-a apreciat că este admisibil, nefiind vădit nefondat, astfel că raportul a fost înaintat spre analiză, completului de filtru.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.03.2016, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului cu menţiunea că poate fi formulat, în scris, un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Drept urmare, recurentul-reclamant A. a formulat un punct de vedere cu privire la acest raport, arătând că motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul său sunt date de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi aducând argumente în sprijinul ideii că în cauză nu este necesară depunerea unui partaj voluntar, de vreme ce Legea nr. 165/2013 nu face vorbire despre acest act. Mai susţine că acţiunea nu este prescrisă, întrucât la data de 17.02.2013, Legea nr. 165/2013 a anulat art. 181 şi art. 7 din Legea nr. 247/2005 care prevedea emiterea titlului de plată în termen de 3 ani.

Tot un punct de vedere pe raportul asupra admisibilităţii recursului a fost depus şi de către recurentul-reclamant B., reiterând o serie de aspecte privitoare la fondul cauzei.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13.10.2016, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii B., A., C., D., E. şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, reţinând că recurenţii-reclamanţi F., G., H. şi I. nu au semnat recursul formulat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi F., G., H. şi I., se constată că recursul declarat de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/32/2014 la data de 03.07.2015, recursul fiind semnat doar de către recurenţii A. şi D.

Ulterior, la data de 09.07.2015, recurenţii-reclamanţi au depus un al doilea exemplar al motivelor de recurs, semnat de data aceasta de către recurenţii A., B., C. şi E.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului de faţă, s-a arătat că cererea de recurs formulată şi în numele reclamanţilor F., G., H. şi I. nu este semnată de către aceştia, astfel că nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, respectiv cele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat inclusiv recurenţilor F., G., H. şi I., conform proceselor-verbale de înmânare aflate la filele 136, 137, 139 şi 140 (coroborate cu conceptele de citare ataşate la filele 129-132 din dosarul de recurs), fără ca aceştia să se conformeze şi să complinească lipsa semnăturii de pe cererile de recurs aflate la dosar, conform celor reţinute prin raportul pe admisibilitatea recursului.

La termenul de judecată de astăzi, 25 aprilie 2017, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la excepţia nulităţii recursului declarat de către F., G., H. şi I., în temeiul art. 248 alin. (1) aplicabil în virtutea normei de trimitere de la art. 494 din C. proc. civ., conform cărora "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură […] care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Potrivit art. 486 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (…) e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte observă că în speţă, niciunul dintre exemplarele motivelor de recurs depuse la filele 2-4 şi respectiv, la filele 8-10 dosar, nu cuprinde semnătura reclamanţilor F., G., H. şi I. şi că deşi aceştia au fost încunoştinţaţi cu privire la această lipsă, nu au complinit-o până la acest termen, ceea ce în raport de prevederile legale anterior citate, este ne natură a atrage nulitatea recursului astfel formulat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reţine că este întemeiată excepţia nulităţii recursului invocată de către instanţă din oficiu, astfel că, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) şi art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de F., G., H. şi I. împotriva Sentinţei nr. 107 din 18 iunie 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa semnăturii.

2. Referitor la recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E., analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de către recurenţii-reclamanţi, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor-reclamanţi, formulată prin motivele de recurs, referitoare la sesizarea Curţii Constituţionale, cu privire la constituţionalitatea procedurii de emitere a titlului de plată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte constată că potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992:

"(2) Dacă, în cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, sau una dintre părţi invocă neconstituţionalitatea unei prevederi dintr-o lege sau ordonanţă, de care depinde judecarea cauzei, excepţia ridicată se trimite Curţii Constituţionale, spre a se pronunţa asupra constituţionalităţii acelei prevederi."

Cu toate acestea, în speţă recurenţii-reclamanţi au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, cu privire la constituţionalitatea procedurii de emitere a titlului de plată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fără a invoca în concret dispoziţiile din lege sau ordonanţă ce contravin, în opinia acestora, dispoziţiilor legii fundamentale şi fără a indica prevederile constituţionale ce se presupun a fi fost încălcate, astfel că cererea recurenţilor nu este de natură să conducă la sesizarea instanţei de contencios constituţional, câtă vreme nu s-au respectat cerinţele necesare pentru ca o astfel de sesizare să poată fi făcută.

De asemenea, Înalta Curte constată că faţă de modul în care această solicitare a fost formulată şi în raport de argumentele aduse de către reclamanţi, reiese că aceasta are natura unei veritabile apărări de fond a pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamanţi.

Pe fondul recursului declarat de către reclamanţi, Înalta Curte constată că în esenţă, aceştia critică hotărârea primei instanţe, considerând că în cauză nu era necesară completarea dosarului de opţiune cu declaraţia de partaj voluntar, de vreme ce Legea nr. 165/2013 nu face vorbire despre un asemenea act, astfel că pârâta ar fi refuzat în mod nejustificat, în opinia recurenţilor, să emită titlurile de plată şi să acorde efectiv sumele stabilite prin cele două titluri de despăgubire.

Înalta Curte constată că sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi ale H.G. nr. 401 din 19 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a acestei legi, acte normative ce se coroborează cu Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Astfel, în acord cu cele statuate de către prima instanţă, se reţine că pentru emiterea titlului de plată era necesar ca solicitantul care efectuează aceste demersuri în numele celorlalţi moştenitori cu care apare pe titlul de despăgubire, să depună: titlul de despăgubire în original, copii acte identitate, împuternicire, procură prin care toţi beneficiarii împuternicesc pe unul din ei să realizeze opţiunea pentru titlu de plată/conversie şi să încaseze sumele stabilite sau acte notariale ori emise de instanţă cu privire la cotele în care vor fi împărţite despăgubirile între beneficiari.

Înalta Curte constată că reclamanţii au urmat procedura administrativă, dar nu au depus declaraţia de partaj voluntar în original sau în copie legalizată, necesară pentru emiterea titlului de plată aferent Deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deşi pârâta i-a solicitat completarea dosarului de opţiune cu acest înscris, prin adresa din 16 septembrie 2014. Astfel, în dosar nr. x/7216 din 13 septembrie 2013, prin adresa nr. x/SSET din 16.05.2014, pârâta a pus în vedere solicitantului A. că pentru procesarea cererii sale este necesară declaraţia de partaj voluntar, aceeaşi solicitare fiind făcută şi în dosarul de opţiune nr. x din 04 iulie 2013, dar acesta nu s-a conformat cererii instituţiei emitente, motiv pentru care aceasta în mod corect a procedat la refuzul emiterii titlurilor de plată din litigiu.

În aceste condiţii, în lipsa declaraţiei de partaj voluntar, instituţia pârâtă s-a aflat în imposibilitate de a emite titlurile de plată, de vreme ce atribuţiile sale nu prevăd dreptul de a dispune cu privire la cotele ce revin mai multor beneficiari menţionaţi pe acelaşi titlu de despăgubire.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 40/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosar nr. x/2016 s-a statuat că dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile persoanelor îndreptăţite sau autorilor acestora care au obţinut titluri de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi nu au urmat procedura administrativă prevăzută în capitolul V1 secţiunea 1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, nerespectând termenele privind valorificarea acestor titluri.

În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul declarat de către reclamanţii A., B., C., D. şi E., ca nefondat.

3. În ceea ce priveşte recursul declarat de către de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte analizând sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, constată că şi acest recurs este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta-pârâtă critică soluţia dată de către prima instanţă excepţiilor de tardivitate şi prescriere a acţiunii în ce priveşte Decizia nr. x/FF din 18.05.2010, excepţii pe care această pârâtă le-a ridicat în faţa instanţei de fond.

Înalta Curte constată că prima instanţă a dat o dezlegare corectă acestor excepţii, având în vedere faptul că Decizia reprezentând titlu de despăgubire a fost emisă la data de 18.05.2010, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii 247/2005, moment la care art. 18 1 din lege prevedea că titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune şi că dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 RON, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acţiuni, parte în numerar, iar dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 RON, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa:

a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau

b) să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 1

De asemenea, potrivit alin. (4) al articolului mai sus evocat, în forma avută la data de 18.05.2010, prevedea că titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea".

Ulterior, prin art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, s-a prevăzut că pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, stabilindu-se că persoanele care nu au optat pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" vor primi titluri de plată după expirarea acestei perioade de suspendare.

Prin art. III din O.U.G. nr. 4/2014, s-a prevăzut că se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, până la data de 15 mai 2013, iar persoanele care nu au optat pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" vor primi titluri de plată după expirarea acestei perioade de suspendare.

Potrivit art. 6 alin. (4) din noul C. civ., prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, astfel că în raport de aceste dispoziţii legale, se constată că în ceea ce priveşte prescripţia, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, care la art. 13 lit. a), prevede că se suspendă cursul prescripţiei cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, iar după încetarea suspendării, conform art. 15 din acelaşi act normativ, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul curs înainte de suspendare. Cu toate acestea, prescripţia nu se va împlini înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat excepţiile invocate pe dispoziţiile art. 181 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, astfel cum acest articol a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 şi care în forma avută în vedere de către pârâtă prevedea că titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea".

Înalta Curte constată că faţă de suspendarea legală a procedurii de emitere a titlurilor de plată în perioada 2010 - 15 mai 2013, pârâta nu-şi poate întemeia excepţiile invocate, privind tardivitatea şi prescrierea dreptului la acţiune pe acest text de lege, având în vedere că termenul de 3 ani la care s-a făcut referire, a fost suspendat până la data de 15 mai 2013.

De asemenea, se constată că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, art. 181 din Legea nr. 247/2005 a fost abrogat, dispoziţiile respective fiind înlocuite cu o nouă procedură pentru efectuarea plăţilor restante.

Astfel fiind, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul declarat de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Sentinţei nr. 107 din 18 iunie 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de F., G., H. şi I. împotriva Sentinţei nr. 107 din 18 iunie 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa semnăturii.

Respinge recursurile declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Sentinţei nr. 107 din 18 iunie 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2017.