Extradition refusal grounds and dual criminality verification under the European Arrest Warrant framework

Asupra contestaţiei de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin Sentinţa penală nr. 324/PI din data de 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală în baza art. 107 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

S-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de către Tribunalul Penal 24 din Barcelona - Spania, în dosarul - Proceduri de executare nr. x/2014, pe numele persoanei solicitate A., precum şi predarea acestuia către autorităţile judiciare din Spania.

S-a constatat că persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa autorităţilor judiciare din Spania şi nu a renunţat la beneficiul regulii specialităţii.

În baza art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 modificată, s-a menţinut starea de arest a persoanei solicitate A., dispusă prin mandatul de arestare nr. x/PI/ME din 29 aprilie 2018, pe o perioadă de 30 zile începând cu data de 8 mai 2018, până la data de 6 iunie 2018, inclusiv, în vederea predării către autorităţile judiciare din Spania.

S-a reţinut că prin cererea formulată de autorităţile judiciare din Spania, comunicată prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 29 aprilie 2018 sub număr de Dosar x/2018, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Penal 24 din Barcelona - Spania, în dosarul - Proceduri de executare nr. x/2014, pe numele persoanei solicitate A. în vederea executării unei pedepse de 1 an şi 7 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea unor infracţiuni contra proprietăţii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 aprilie 2018, în temeiul art. 101 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004 s-a dispus admiterea propunerii formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi arestarea provizorie a persoanei solicitate A. pe o durată de 15 zile, începând cu data de 29 aprilie 2018, până la data de 13 mai 2018 inclusiv, cauza fiind amânată în vederea depunerii de către parchet a traducerii mandatului european de arestare în limba română.

De asemenea, s-a reţinut că la data de 7 mai 2018, a fost depusă la dosar traducerea în limba română a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Penal 24 din Barcelona - Spania, în dosarul - Proceduri de executare nr. x/2014, pe numele persoanei solicitate A.

Din cuprinsul mandatului european de arestare s-a reţinut că numitul A. la data de 30 iunie 2013, împreună cu numitul B., în timp ce se aflau pe strada Roger De Lluria din Barcelona, s-a prezentat în faţa numitei C. ca fiind poliţist, fiind îmbrăcat cu haine similare cu uniformele forţelor de poliţie.

La rândul său, numitul B. era îmbrăcat în haine turistice şi a solicitat victimei informaţii despre Sagrada Familia.

Numitul A., pentru a convinge victima că este poliţist, i-a arătat un portofel, pe care l-a deschis şi l-a închis rapid, după care i-a cerut documentele de identificare. Totodată, numitul A. a procedat la inspectarea poşetei numitei C., încercând să sustragă un telefon, pe care nu l-a luat întrucât a fost avertizat de către complice că poliţia se află în apropiere.

S-a apreciat că faptele astfel descrise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de uzurpare a unei calităţi oficiale prev. de art. 402 C. pen. spaniol şi furt prev. de art. 234 C. pen. spaniol.

S-a arătat că în şedinţa publică din 8 mai 2018, persoanei solicitate A. i s-a adus la cunoştinţă conţinutul mandatului european de arestare, iar din declaraţia dată în faţa instanţei la termenul de judecată din aceeaşi dată, se reţine că persoana solicitată a arătat că nu doreşte să fie predată autorităţilor judiciare din Spania şi că nu renunţă la beneficiul regulii specialităţii.

Analizând sesizarea formulată şi actele depuse, s-a constatat că sunt respectate dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 302/2004 referitoare la conţinutul şi forma mandatului european de arestare.

Astfel, faptele reţinute în sarcina persoanei solicitate şi prevăzute de C. pen. spaniol sunt prevăzute şi de legea penală română în dispoziţiile art. 258 C. pen. şi art. 228 C. pen.

De asemenea, durata pedepsei ce urmează a fi executată este mai mare de 1 an închisoare (1 an şi 7 luni închisoare), nefiind formulate nici un fel de obiecţii privind identitatea.

Totodată, termenul de prescripţie a executării pedepsei nu este împlinit.

Instanţa a reţinut că persoana solicitată nu şi-a dat consimţământul pentru a fi predată organelor judiciare spaniole, situaţie în care s-a analizat existenţa unor motive de refuz al executării.

Raportându-se la dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că nu există niciun motiv obligatoriu de refuz al executării mandatului european de arestare emis de autorităţile spaniole.

De asemenea, s-a constatat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile referitoare la motivele opţionale de refuz al executării mandatului european de arestare emis de autorităţile spaniole. Numitul A. a invocat, pentru a justifica lipsa consimţământului de predare, faptul că este bătrân, bolnav, iar familia sa se află în România, neavând posibilitatea să-l viziteze în Spania.

Instanţa a mai constatat că, într-adevăr, numitul A. este cetăţean român, însă, raportându-se la fişa de cazier judiciar a acestuia, observă împrejurarea că în perioada cuprinsă între anii 2013 - 2017 persoana solicitată a suferit multiple condamnări în străinătate, fiind condamnat la pedepse cu închisoarea de către autorităţile judiciare din Spania, Italia şi Germania. Aceste pedepse au fost executate în statele emitente, fără ca numitul A. să fi solicitat transferul executării în România.

Mai mult decât atât, chiar persoana în cauză a precizat că a plecat din România de mai mulţi ani, reîntorcându-se abia în luna noiembrie 2017, după ce a executat o pedeapsă privativă de libertate în Germania.

În acest context, legăturile personale ale numitului A. cu statul român şi cu familia sa nu par a fi atât de puternice încât să justifice refuzul executării unui mandat european de arestare, ţinând seama şi de principiul statuat de art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2007 privind necesitatea executării mandatului european de arestare.

Ca atare, instanţa a apreciat că în prezenta cauză nu este incident niciunul din motivele opţionale de refuz al executării.

S-a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată în orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, predarea persoanei solicitate va fi acordată dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa.

Însă, în ceea ce îl priveşte pe numitul A., după cum rezultă din informaţiile comunicate de către autorităţile spaniole, acesta a fost citat personal la data de 1 iulie 2013, şi-a angajat un avocat care l-a reprezentat în timpul procesului şi a primit personal hotărârea de condamnare la data de 6 mai 2014.

În acest context, instanţa a considerat că predarea persoanei urmărite nu se impune a fi supusă condiţiei cuprinsă în dispoziţiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Împotriva acestei încheieri, a formulat contestaţie persoana solicitată A.

A solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, întrucât instanţa de fond trebuia să solicite hotărârea de condamnare din Spania şi, pe cale incidentală, să fi recunoscut această hotărârea străină şi apoi să procedeze la analizarea măsurilor opţionale sau obligatorii de executare a pedepsei în România.

Totodată, persoana solicitată A. a arătat că este nevinovat, are familia în România şi o vârstă înaintată.

Înalta Curte, examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că aceasta este nefondată pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Prealabil, se apreciază că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, întrucât nu s-a solicitat recunoaşterea hotărârii penale străine decât, pe cale incidentală.

Potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicitată arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Alin.(2) al acelui text statuează că "mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. x din 1 din 18 iulie 2002."

Din economia dispoziţiilor legale cuprinse în legea specială, art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004 care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz ale predării pe care aceasta le invocă.

Cât priveşte conţinutul şi forma mandatului european de arestare, acestea sunt prevăzute în art. 86 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare trebuind să conţină, pe lângă celelalte elemente stipulate în mod expres, şi indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 88 şi art. 96 din prezenta lege.

Analizând actele şi lucrările cauzei, se constată că sunt îndeplinite cerinţele legii privind conţinutul şi forma mandatului european de arestare, dat fiind faptul că autorităţile judiciare spaniole au menţionat că solicitarea adresată autorităţilor judiciare române se bazează pe mandatul european de arestare emis emis de Tribunalul Penal 24 din Barcelona - Spania, în dosarul - Proceduri de executare nr. x/2014, faţă de cetăţeanul român A.

Totodată, se constată că nu a fost identificată vreuna din situaţiile prevăzute de art. 98 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 302/2004 republicată care să constituie motiv obligatoriu sau opţional de refuz de executare, iar persoana solicitată nu a formulat obiecţiuni cu privire la identitate.

Cu privire la critica contestatorului persoană solicitată sub aspectul reţinerii de către instanţa de fond a inexistenţei unor motive opţionale de refuz prev. de art. 98 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 - republicată, s-a arătat că are o vârstă înaintată, este bolnav iar familia sa se află în România Înalta Curte constată că persoana solicitată este într-adevăr cetăţean român dar nu se justifică refuzul executării mandatului european de arestare emis de autorităţile spaniole în condiţiile în care acesta a fost plecat din România în perioada 2013 - 2017, fiind condamnat în străinătate la pedepse cu închisoarea de autorităţile judiciare din Spania, Italia şi Germania, fără ca persoana solicitată să fi solicitat transferul executării în România, context în care nu se poate reţine că are legături apropiate cu familia.

Faţă de natura infracţiunilor menţionate în mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. (uzurpare a unei calităţi oficiale prev. de art. 402 C. pen. spaniol şi furt prev. de art. 234 C. pen. spaniol, reţinându-se că - numitul A. la data de 30 iunie 2013, împreună cu numitul B., în timp ce se aflau pe strada Roger De Lluria din Barcelona, s-a prezentat în faţa numitei C. ca fiind poliţist, fiind îmbrăcat cu haine similare cu uniformele forţelor de poliţie; la rândul său, numitul B. era îmbrăcat în haine turistice şi a solicitat victimei informaţii despre Sagrada Familia; numitul A., pentru a convinge victima că este poliţist, i-a arătat un portofel, pe care l-a deschis şi l-a închis rapid, după care i-a cerut documentele de identificare; totodată, numitul A. a procedat la inspectarea poşetei numitei C., încercând să sustragă un telefon, pe care nu l-a luat întrucât a fost avertizat de către complice că poliţia se află în apropiere -, Înalta Curte apreciază că măsura instanţei de fond de a dispune punerea în executare a mandatului european de arestare cu consecinţa menţinerii arestării preventive şi predării persoanei solicitate către autorităţile judiciare spaniole este întemeiată.

Totodată, se constată că faptele reţinute în sarcina persoanei solicitate au echivalent în C. pen. român, respectiv dispoziţiile art. 258 şi art. 228 C. pen.

Prin urmare, instanţa de control judiciar, în acord cu judecătorul primei instanţei, constată că mandatul european de arestare conţine informaţiile prevăzute de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, precum şi că nu există în cauză niciun motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2014.

Referitor la susţinerile persoanei solicitate conform cărora este nevinovat sunt aspecte care nu pot constitui motiv de refuz la predare, întrucât nu se regăsesc printre cazurile limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, întrucât în cadrul procedurii punerii în executare a mandatului european de arestare, instanţa de judecată nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate vizând fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competenţa să se pronunţe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

S-a arătat că în acelaşi sens Curtea Constituţională (Decizia nr. 1.290 din 14 octombrie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 749 din 10 noiembrie 2010) a statuat că autoritatea judecătorească română chemată să execute un mandat european de arestare poate hotărî asupra predării, dar nu poate să se pronunţe cu privire la temeinicia măsurii preventive sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în statul solicitant. Contestarea temeiniciei acesteia, deci a hotărârii judecătoreşti pronunţate într-un stat membru al Uniunii Europene, se va face în statul în care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana solicitată va beneficia de toate garanţiile procesuale existente.

Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanţia că infractorii nu se pot sustrage justiţiei, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului emitent, pentru instrumentarea procedurilor penale.

În cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanţa de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competenţa să se pronunţe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte, asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, la existenţa dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situaţii ce se constituie în motive de refuz. A proceda altfel ar însemna să se încalce principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 5, paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5, paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

De asemenea, nu s-a depăşit durata rezonabilă a măsurii arestării provizorii având în vedere că a fost dispusă la data de 8 mai 2018, în raport de dispoziţiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora durata totală a arestării provizorii este de maxim 180 de zile.

Susţinerea persoanei solicitate în sensul că s-au încălcat dispoziţiile privitoare la caracterul echitabil al procesului, nu poate fi reţinută în speţă, întrucât prima instanţă a făcut o analiză corectă a cauzei, atât a normei interne, cât şi a normelor europene şi a jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că încheierea atacată este legală şi temeinică, în baza art. 4251alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 324/PI din data de 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 105 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 324/PI din data de 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 105 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2018.

Procesat de GGC MM