Financial lease termination validity and independence of user's payment obligation from delayed equipment delivery

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 20.04.2011 sub nr. x/97/2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta SC B. SA, pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că nu erau întrunite condiţiile legale şi contractuale care să-i permită pârâtei să procedeze la rezilierea, începând cu data de 07.02.2011, a contractului de leasing financiar nr. x încheiat între reclamantă şi pârâtă la data de 21.04.2008; pe cale de consecinţă să constate că acest contract de leasing nr. x este încă în vigoare; să se dispună rezilierea contractului de leasing financiar nr. x/21.04.2008 din culpa pârâtei SC B. SA; să dispună obligarea pârâtei să îi restituie în RON, la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 70.000 euro, echivalentul sumei de 300.055,54 RON, reprezentând avans achitat de reclamantă pârâtei, în temeiul contractului de leasing descris mai sus; să dispună obligarea pârâtei la restituirea în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 7.000 euro, echivalentul a 29.960,51 RON reprezentând "taxă analiză" dosar; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa nr. 2242/CA/2011 din 23 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2011, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Hunedoara, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/3/2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 6301 din 10 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, a fost respinsă excepţia netimbrării acţiunii; a fost admisă excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, acesta fiind respins ca inadmisibil şi au fost respinse ca neîntemeiate celelalte cereri formulate de reclamanta SC A. SA.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia nr. 36 din 8 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. x/2011, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinţei nr. 6301 din 10 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a anulat-o, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub acelaşi număr de dosar, respectiv nr. x/2011.

În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1102 din 11 martie 2014, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes, cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamanta SC A. SA, precum şi cererea pârâtei SC B. SA privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile rezilierii convenţionale ale contractului de leasing financiar din 21 aprilie 2008, încheiat între reclamanta SC A. SA - în calitate de utilizator - şi pârâta SC B. SA (fostă SC C. SA) - în calitate de finanţator -, în temeiul clauzei prevăzute la art. 8 raportat la art. 7 pct. 1 din contract, la iniţiativa pârâtei, conform declaraţiei de reziliere din 7 februarie 2011, pentru neîndeplinirea culpabilă de către reclamantă a obligaţiei contractuale de plată a ratelor de leasing.

Astfel, prima instanţă a constatat că, clauzele inserate la art. 3.4, art. 3.5 şi art. 3.6 din contractul de leasing sunt neîndoielnice, stabilind fără echivoc obligaţia reclamantei de a achita către pârâtă ratele de leasing, indiferent dacă bunul a fost livrat sau nu, scadenţa ratelor fiind cea menţionată în Anexa 2 la contract, conform art. 1.1 din acesta.

Obligaţia de plată a utilizatorului, născută din contractul de leasing, nu este afectată decât de termenele suspensive prevăzute în Anexa 2 la contract, iar nu de un alt termen sau condiţie reprezentată de plata de către pârâtă - finanţator - a utilajului către furnizor.

Totodată, s-a mai reţinut că obligaţia de plată a bunului, concomitentă sau anterioară livrării, a fost asumată de pârâta-cumpărător faţă de furnizorul SC D. SRL, într-un alt contract sinalagmatic decât contractul de leasing încheiat între reclamantă şi pârâtă, iar obligaţia esenţială a pârâtei-finanţator, asumată prin contractul de leasing faţă de reclamantă, nu este aceea de plată a utilajului, ci de a ceda dreptul de folosinţă a bunului (art. 1.1), iar împrejurarea că, în concret, reclamanta nu a folosit bunul nu poate fi imputată pârâtei.

Prima instanţă a mai reţinut că reclamanta nu se poate prevala de clauza de la art. 3.3 din contractul de leasing pentru a susţine că obligaţia sa de plată a ratelor de leasing devenea scadentă numai după livrarea completă şi în stare funcţională a staţiei de concasare şi sortare, întrucât din interpretarea clauzei nu rezultă faptul că plata ratelor este amânată până la momentul livrării.

S-a mai constatat că în cauză a avut loc. o livrare, iar potrivit contractului de leasing pârâta-finanţator este exonerată de orice răspundere în ceea ce priveşte livrarea parţială sau necorespunzătoare a bunului, reclamanta-utilizator având acţiune împotriva furnizorului pentru orice pretenţie în legătură cu acest aspect, în raport cu dispoziţiile art. 12 din O.G. nr. 51/1997 republicată, astfel că reclamanta nu poate opune pârâtei neconformitatea livrării pentru a refuza plata ratelor de leasing până la data efectuării unei livrări corespunzătoare.

Neîndeplinirea obligaţiei pârâtei de a achita furnizorului integral, la livrare, preţul utilajului, nu poate fi invocată de către reclamanta-utilizator pentru a obţine constatarea ca nelegală sau contrară prevederilor contractuale a aplicării de către pârâtă a pactului comisoriu stipulat în contractul de leasing, desfiinţarea declaraţiei de reziliere a acestui contract emisă de pârâtă şi încetarea acestui contract prin reziliere din culpa exclusivă a pârâtei.

Apelul declarat de reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar E. împotriva Sentinţei nr. 1102 din 11 martie 2014 a Tribunalului Bucureşti a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1846 din 10 noiembrie 2015.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut în esenţă că sunt distincte cele două acte juridice, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 8 mai 2008 şi contractul de leasing financiar din 21 aprilie 2008, acestea având obiecte proprii ce produc efecte specifice, context în care dreptul intimatei-pârâte de a declara rezilierea contractului de leasing pentru neîndeplinirea de către apelanta-reclamantă a obligaţiilor ce îi revin din acesta nu depinde în niciun fel de modul în care intimata-pârâtă şi-a executat propriile obligaţii, dar izvorâte dintr-un contract distinct, respectiv cel de vânzare-cumpărare.

S-a mai reţinut că apelanta reclamantă nu a fost în măsură să indice care au fost obligaţiile încălcate de intimata-pârâtă asumate prin contractul de leasing, astfel încât o eventuală încălcare a acestora să atragă nevalabilitatea declaraţiei de reziliere din 7 februarie 2011, având în vedere că posibilitatea de a declara rezilierea convenţiei aparţine doar creditorului care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute obligaţiile derivând din acel anume contract, nu şi cele asumate prin alte acte juridice - cum ar fi, în speţă, cel de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamanta, cu încălcarea obligaţiilor contractuale, nu a procedat la plata ratelor de leasing restante, date fiind prevederile art. 8 şi 7.1 din contractul de leasing, precum şi cele de la art. 3.6 care dispun că utilizatorul este ţinut de executarea obligaţiilor sale indiferent dacă a intrat în posesia bunului sau nu, instanţa de apel a înlăturat susţinerile referitoare la faptul că pârâta în mod abuziv a procedat la rezilierea contractului din culpa A. SA.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar E. a declarat recurs.

Prin Decizia nr. 1712 din 18 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar E. împotriva Deciziei civile nr. 1846 din 10 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; s-a casat decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că instanţa de apel în analizarea cauzei a plecat de la o greşită evaluare a clauzelor contractuale, respectiv a conţinutului obligaţiilor finanţatorului în contractul de leasing.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 13 februarie 2017 sub nr. x/2/2015*.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 816 din 4 mai 2017 a admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar E. împotriva Sentinţei civile nr. 1102 din 11 martie 2014, pronunţată de secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. x/2011; a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că a desfiinţat declaraţia de reziliere din 7 februarie 2011; a dispus rezilierea contractului de leasing financiar din 21 aprilie 2008 din culpa pârâtei SC B. SA; a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 70.000 EURO + TVA echivalent în RON la data plăţii reprezentând avans achitat în temeiul contractului de leasing şi suma de 7.000 EURO + TVA echivalent în RON la data plăţii reprezentând taxă analiză dosar şi la plata către reclamantă a sumei de 38.288,5 RON cheltuieli de judecată; s-a luat act că apelanta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că intimatei-pârâte îi revine culpa în derularea convenţiei dintre părţi, iar ca urmare a reţinerii culpei intimatei-pârâte în executarea propriilor obligaţii asumate prin contractul de leasing financiar, s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1021 C. civ. de la 1864, motiv pentru care a dispus rezilierea contractului de leasing financiar din 21 aprilie 2008 din culpa pârâtei SC B. SA.

Împotriva acestei decizii pârâta SC B. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că raţionamentul instanţei este contradictoriu, în sensul că, la momentul la care analizează posibilitatea pârâtei de a rezilia contractul, are în vedere pretinsul fapt că pârâta nu şi-a executat o obligaţie contractuală, însă, la momentul la care analizează posibilitatea reclamantei SC A. SA de a obţine rezilierea contractului, nu are în vedere faptul că intimata nu şi-a executat obligaţia de a plăti ratele de leasing.

De asemenea, susţine recurenta-pârâtă, instanţa nu a motivat care este ordinea executării prestaţiilor în cadrul contractului de leasing, limitându-se doar la a susţine în mod nejustificat faptul că intimata urma să-şi execute obligaţiile doar ulterior îndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor asumate contractual, fără a analiza inclusiv faptul că instanţele naţionale au reţinut în mod definitiv că este îndeplinită obligaţia de livrare de către furnizor.

Mai mult, arată recurenta-pârâtă, instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri, însă nu analizează în ce măsură sunt sau nu îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale pentru a se putea dispune o astfel de măsură şi tot în acest sens, instanţa nu a motivat în nici un mod soluţia de acordare a unui cuantum ridicat de cheltuieli de judecată, respectiv suma de 38.288,5 RON.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa a apreciat că o pretinsă neexecutare corespunzătoare a obligaţiei de livrare justifică conduita intimatei de a refuza plata ratelor de leasing, iar această interpretare a instanţei denaturează înţelesul prevederilor clare din contract, prevederi din care reiese că executarea debitelor generate de contractul de leasing nu este condiţionată de livrarea corespunzătoare a bunului.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a denaturat prevederile contractuale prin aceea că a instituit o ordine de executare a obligaţiilor care nu îşi găseşte temeiul în prevederile contractuale, deşi din contract reiese faptul că scadenţa ratelor de leasing nu este condiţionată de livrarea bunului şi că, prin urmare, aceste debite sunt scadente anterior livrării şi deci trebuie achitate.

De asemenea, susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel a denaturat prevederile contractuale prin aceea că a stabilit că se impune atragerea răspunderii pârâtei, deşi în cadrul contractului este prevăzut în mod expres faptul că pârâta nu răspunde pentru neîndeplinirea conformă a obligaţiei de livrare, fiind încălcate şi prevederile art. 3.3 din condiţiile generale ale contractului.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1020, art. 1021, art. 969, art. 970, art. 998, art. 1082 C. civ. şi a prevederilor O.G. nr. 51/1991 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.

În opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1021 C. civ., atât în ceea ce priveşte constatarea că sunt îndeplinite condiţiile pentru a dispune rezilierea din culpa pârâtei, cât şi în ceea ce priveşte constatarea că nu au fost îndeplinite condiţiile rezilierii convenţionale generate de neexecutarea din partea SC A. SA.

Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiului forţei obligatorii a contractului, denaturând, sub pretextul interpretării, efectele generate de contract şi ignorând prevederile contractuale, nefiind motivate condiţiile antrenării răspunderii contractuale.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 întrucât deşi în speţă a avut loc livrarea bunului, instanţa de apel a imputat pârâtei neconformitatea bunului livrat, iar concluzia instanţei de apel în sensul că pârâta nu era îndreptăţită să obţină rezilierea contractului contravine şi prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta SC A. SA, inclusiv în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata SC A. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în tot a Deciziei civile nr. 816 din 4 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate constată că prezentul recurs este fondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile recurentei, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la faptul că raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu şi că aceasta nu a motivat care este ordinea executării prestaţiilor în cadrul contractului de leasing, vor fi înlăturate.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din perspectiva acestui motiv recurenta consideră că există contradicţie între considerentele de la pagina 10 şi reţinerile de la pagina 11 în sensul că la momentul la care instanţa de apel analizează posibilitatea pârâtei de a rezilia contractul, are în vedere pretinsul fapt că pârâta nu şi-a executat o obligaţie contractuală însă, la momentul la care analizează posibilitatea SC A. SA de a obţine rezilierea contractului, nu are în vedere faptul că intimata nu şi-a executat obligaţia de a plăti ratele de leasing.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raţionamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a considerat necesar să prezinte aspecte ale situaţiei de fapt raportat la dispoziţiile contractuale, sens în care a expus, într-un mod sistematic şi deloc contradictoriu, concluziile analizei făcute.

De altfel, recurenta a înţeles să extragă fragmente din contextul analizei făcute de instanţa de apel, prezentând trunchiat presupusele contradictorialităţi a deciziei recurate, fără însă a convinge că instanţa de apel, prin considerentele prezentate a încălcat exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este mulţumită de aceste argumente şi de soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Criticile recurentei-pârâte încadrate în motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., sunt fondate şi vor fi analizate în mod unitar.

Prin contractul de leasing financiar din 21 aprilie 2008 reclamanta SC A. SA în calitate de utilizator şi SC B. SA în calitate de finanţator au convenit cedarea dreptului de folosinţă asupra bunului denumit staţie completă de concasare şi sortare (SH 2006) pe o perioadă determinată, contra plăţii periodice a ratei de leasing în conformitate cu contractul şi prevederile O.G. nr. 51/1997.

Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing. Dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 prevăd faptul că dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Potrivit art. 3 din contract părţile au convenit livrarea bunului şi descărcarea finanţatorului de răspundere privind livrarea şi garanţia.

Conform art. 3 pct. 4 utilizatorul a luat act prin contract ca finanţatorul nu răspunde pentru livrarea, obţinerea documentelor necesare utilizării şi de calitatea tehnică a bunului şi se obligă să onoreze către furnizor debitele generate prin contractul de leasing. La art. 3.5 teza a II-a se prevede, de asemenea, că finanţatorul nu are nicio obligaţie în ceea ce priveşte livrarea bunului de către furnizor, iar utilizatorul renunţă în totalitate la orice pretenţie prezentă şi viitoare faţă de finanţator privind pierderi, daune, riscuri, cheltuieli sau alte prejudicii cauzate de nelivrarea, livrarea parţială sau cu întârziere a bunului.

Potrivit art. 3.6 din contract utilizatorul este ţinut de executarea obligaţiilor prevăzute în contract de la data încheierii acestuia, indiferent dacă a intrat în posesia bunului sau nu.

Conform art. 7 pct. 1, constituie caz de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale neplata unei rate de leasing timp de două luni consecutive.

Potrivit art. 8 din contract, în cazul producerii vreunuia dintre cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale prevăzute la art. 7, precum şi în cazul în care utilizatorul nu îşi îndeplineşte vreuna dintre obligaţiile asumate prin contract, finanţatorul are, printre altele, dreptul să considere contractul desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără nicio altă formalitate prealabilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ., invocat de către recurentă în susţinerea cererii de recurs, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Astfel fiind, se constată că instanţa de apel, făcând o interpretare lacunară a prevederilor contractului de leasing, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic şi a reţinut în mod eronat că intimatei-pârâte îi aparţine culpa în derularea convenţiei dintre părţi.

Instanţa de apel, prin interpretarea clauzelor prevăzute de contractul de leasing, nu poate trece peste voinţa comună exprimată de părţi în cuprinsul contractului.

Între părţi forţa obligatorie a contractului constă în aceea că părţile sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile asumate, iar obligaţiile contractuale trebuie executate întotdeauna cu bună-credinţă.

Actul juridic încheiat între părţi, respectiv contractul de leasing financiar din 21 aprilie 2008, este un contract sinalagmatic, fiecare parte având dublă calitate, de creditor şi debitor. Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice este caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţi.

Ca urmare, posibilitatea de a declara rezilierea convenţională (sau de a cere instanţei pe cale judiciară să dispună această măsură), aparţine doar creditorului care şi-a executat sau se declară gata să îşi execute obligaţiile.

Or, în cauză, partea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile inserate la art. 3.4, art. 3.5 şi art. 3.6 din contractul de leasing este reclamanta care nu a achitat către pârâtă ratele de leasing, scadenţa ratelor fiind cea menţionată în anexa 2 la contract, conform art. 1.1 din acesta.

Analizând modul în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale şi legătura contractului de leasing cu contractul de vânzare-cumpărare prin care finanţatorul a dobândit bunul ce face obiectul contractului de leasing, conform îndrumărilor obligatorii ale instanţei de recurs din ciclul procesual anterior, Curtea reţine că finanţatorul şi-a îndeplinit obligaţia esenţială de asigurare a folosinţei bunului de către utilizator, este adevărat cu întârziere, şi în consecinţă utilizatorului îi revenea obligaţia de a achita ratele de leasing.

Deşi prin contract finanţatorul şi-a rezervat dreptul de a nu răspunde de livrarea bunului acordând utilizatorului acţiunea directă împotriva celui care trebuia să facă livrarea, D. SRL, Curtea reţine că livrarea la scadenţă nu a avut loc prin culpa finanţatorului care nu a achitat preţul bunului conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008.

Cu toate acestea, ca urmare a litigiului purtat între D. SRL şi finanţator, finalizat cu Sentinţa nr. 222 din 12 ianuarie 2010, echipamentul a fost livrat integral la 2 noiembrie 2009, încât de la această dată staţia de concasare a putut fi pusă în funcţiune.

De la acest moment (2 noiembrie 2009) finanţatorul şi-a îndeplinit obligaţia de asigurare a folosinţei bunului ce face obiectul contractului de leasing încât utilizatorul nu mai avea nicio justificare pentru neplata ratelor de leasing.

Ca urmare, declaraţia de reziliere unilaterală a contractului de leasing făcută de finanţator la 7 februarie 2011, la peste un an de la predarea bunului este valabilă, respectă clauzele contractului de leasing şi îşi produce efectele.

Astfel fiind, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile rezilierii convenţionale ale contractului de leasing financiar din 21 aprilie 2008, încheiat între reclamanta SC A. SA şi pârâta SC B. SA, în temeiul clauzei prevăzute la art. 8 raportat la art. 7 pct. 1 din contract, la iniţiativa pârâtei, conform declaraţiei de reziliere din 7 februarie 2011, pentru neîndeplinirea culpabilă de către reclamantă a obligaţiei contractuale de plată a ratelor de leasing, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile legale incidente.

Având în vedere aceste considerente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 816 din 4 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul declarat reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar E. împotriva Sentinţei nr. 1102 din 11 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul x/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 816 din 4 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că:

Respinge apelul declarat reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar E. împotriva Sentinţei nr. 1102 din 11 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2018.

Procesat de GGC - CL