Price-difference claim for land re-designation time-barred by three-year statute of limitations running from council approval

Prin cererea înregistrată la 11 decembrie 20!4 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar au chemat în judecată pe pârâţii A., B., C., S.C. D. S.A. şi E., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 8.573.541,17 RON + TVA (total pretenţii 10.631.191,05 RON) reprezentând diferenţă de preţ pentru schimbarea destinaţiei imobilelor constând în terenuri primite în compensare de către pârâţi potrivit dispoziţiilor Primarului Municipiului Constanţa din 19 martie 2004 şi din 31 mai 2004. în temeiul art. 453 C. proc. civ. reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces constând în onorariu avocat şi expertize.

Instanţa, prin sentinţa nr. 624 din 26 martie 2015, a respins excepţia Hpsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâtul C., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii A., S.C. D. S.A. şi B., a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de această din urmă pârâtă şi a respins acţiunea reclamanţilor, ca prescrisă.

În cadrul deciziei nr. 5C din data de 13 ianuarie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţi şi de pârâta B. împotriva sentinţei nr. 624 din 26 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa.

împotriva acestei decizii, reclamanţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar au formulat recurs, iniţial, recursul a fost înregistrat pe rolul secţiei a U-a civile a instanţei supreme, care, prin încheierea din 17 ianuarie 2017, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre competentă soluţionare secţiei I civile,

rin întâmpinarea formulată, intimaţii A. şi S.C. D. S.A. au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, prin încheierea din data de 24 octombrie 2017, a încuviinţat admisibilitatea în principiu a recursului promovat de reclamanţi împotriva deciziei atacate, fiind fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Totodată, prin această încheiere, a dispus cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimaţii A. şi S.C. D. S.A., prin întâmpinare, stabilind că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs formulate putând fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut şi prin raportul întocmit cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele.

I. Hotărârile pronunţate de instanţele de fond au un caracter nelegal întrucât în mod greşit s-a apreciat cu privire la intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune.

În ceea ce priveşte încadrarea în drept a recursului, sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material care reglementează prescripţia dreptului la acţiune.

Astfel, potrivit hotărârii primei instanţe ce a fost menţinută în apel, s-a apreciat ca momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este reprezentat de momentul la care, pe cale administrativă, prin adoptarea unei hotărâri de Consiliu Local, s-a procedat la schimbarea de destinaţie a terenurilor.

Această argumentaţie este eronată, întrucât actele administrative adoptate de reclamanţi, prin care s-a procedat la schimbarea de destinaţie a terenurilor, doar creează premisele pentru a se putea proceda în viitor la schimbarea destinaţiei terenurilor. Schimbarea efectivă de destinaţie a terenurilor nu are loc decât la momentul ia care în mod efectiv este realizată pe teren construcţia pentru care au fost aprobaţi indicatorii urbanistici prin actele administrative indicate anterior.

În speţă, discuţia comportă asupra a două chestiuni: ce reprezintă schimbarea de destinaţie şi care este momentul la care se poate considera legai că ar fi intervenit o schimbare de destinaţie a imobilelor.

Schimbarea de destinaţie este deopotrivă, un act juridic şi un fapt juridic, cele două putând coexista sau nu, simultan. în cazul de faţă, instanţele de fond au considerat că aceasta nu poate avea decât caracterul unui act juridic, ignorându-se însăşi elementul material, faptul juridic.

Cele două elemente care definesc schimbarea de destinaţie, actul juridic şi făptui material sunt inseparabile întrucât ceea ce s-a urmărit prin convenţia afectată de condiţia suspensivă potestativă (cum în parte corect s-a reţinut de către instanţa de apel) nu a fost reglementarea unei situaţii ipotetice, ci s-a avut în vedere tocmai situaţia premisă în care proprietarul terenului dobândit de la municipiul Constanţa procedează în mod efectiv la schimbarea de destinaţie a terenului, dându-i o nouă destinaţie. Această concluzie se desprinde din chiar temeiul de drept care a stat la baza emiterii adreselor către beneficiarii terenurilor primite în compensare, şi anume prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 453/2001, conform cărora terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate ori închiriate prin licitaţie publică, potrivit legii, în condiţiile respectării prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii, în vederea realizării de către titular a construcţiei.

Astfel, operaţiunea schimbării în mod efectiv a destinaţiei se prezintă sub doua aspecte, obţinerea autorizărilor legale pentru a se proceda la schimbarea de destinaţie şi realizarea noului obiectiv care reprezintă noua destinaţie. Doar urmare a finalizării investiţiei cu caracter de destinaţie nouă se poate considera că a intervenit schimbarea de destinaţie.

Până la momentul la care investiţia propusă şi care schimbă destinaţia iniţială nu este finalizată nu se poate discuta despre o schimbare de destinaţie

a terenului, ci doar, eventual, despre o schimbare de destinaţie în curs. În cazul de faţă, dată fiind nefinalizarea construcţiilor prin proces-verbal de recepţie finală, se apreciază că nu este împiinit termenul de prescripţie, cât schimbarea de destinaţie nu a avut lor efectiv prin finalizarea investiţiei reprezentând noua destinaţie.

Această concluzie se impune întrucât este posibil ca obiectivul reprezentând noua destinaţie a terenului nu numai să nu fie finalizat, dar chiar să se renunţe la realizarea acestuia, renunţare care poate îmbrăca forma atât a neefectuârii nîciimui demers pentru începerea construcţiei sau chiar a începerii construcţiei, sistării lucrărilor şi ulterior a demolării acesteia, terenul fiind astfel adus în situaţia anterioară.

Mai mult decât atât, chiar analizând una dintre ipotezele prezentate de către instanţe, aceea că momentul schimbării de destinaţie trebuie raportat la data emiterii autorizaţiei de construire, este de observat că autorizaţia de construire, ca act administrativ, produce efecte definitive abia la momentul semnării proces ului-verbal de recepţie definitivă.

Aşadar, nu se poate susţine cu temei că prin emiterea autorizaţiei a avut loc schimbarea de destinaţie, cât timp lucrările autorizate nu au fost finalizate.

S-ar putea discuta, în acest caz, cel mult despre existenţa unei schimbări de destinaţie în curs, dar nicidecum despre o schimbare definitivă a destinaţiei. Schimbarea de destinaţie dobândeşte caracter definitiv la momentul semnării procesui-verbal de recepţie definitivă a lucrărilor autorizate conform autorizaţiei de construire.

Opinia potrivit căreia trebuie să se aprecieze că schimbarea de destinaţie intervine ia momentul adoptării unei noi reglementări urbanistice pentru terenul în discuţie, un PUD, un PUZ sau un PUG, nu poate fi reţinută atât timp cât prin noua reglementare urbanistică nu se produce şi în fapt schimbarea de destinaţie, ci doar se creează premisele pentru a se putea proceda la o schimbare de destinaţie.

Schimbarea de destinaţie, faţă de natura acesteia şi de intenţiile părţilor, nu se poate rezuma doar la o singură operaţiune juridică, act juridic sau fapt material întrucât reprezintă un cumul de condiţii şi împrejurări ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că a operat. în vederea schimbării de destinaţie, este necesară obţinerea autorizărilor legale, iar schimbarea efectivă de destinaţie operează prin aceea că terenului în discuţie i se dă în mod definitiv o nouă destinaţie.

Raportat la cazul de faţă, cât timp imobilele ce au făcut obiectul schimbării de destinaţie nu au fost finalizate, neexistând procese-verbale de recepţie fmală, nu se poate considera că termenul de prescripţie a fost împlinit.

II. Se impune deopotrivă a se reţine şi faptul că termenul de prescripţie nu este împlinit, întrucât între părţi nu a intervenit o convenţie pe calea căreia să se stabilească suma reprezentând schimbarea de destinaţie. Această teză urmează a fi analizată pentru ipoteza în care instanţa de recurs va trece peste considerentele prezentate anterior ia pct. 1.

Pârâţilor le-au fost acordate în compensare suprafeţele de teren pentru care s-a solicitat obligarea la plata diferenţei de preţ ea urmare a schimbării destinaţiei acestora prin dispoziţiile primarului din 19.03.2004 şi din 31.05.2004, aducându-se totodată la cunoştinţă, prin adresele din 25.03.2004 şi din 04.06.2004, emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 că, în ceea ce priveşte respectivele terenuri, nu se poate proceda la schimbarea de destinaţie decât cu acordul primăriei şi cu obligativitatea plăţii eventualelor diferenţe de preţ rezultate din reevaluarea făcută în raport cu noua destinaţie solicitată. Plata reevaluării va fi suportată de către proprietari.

Prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 dispun:

"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită. Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul."

În opinia recurenţilor, diferenţa de preţ ce urma a fi achitată dobândea un caracter cert, lichid şi exigibil abia la momentul la care se proceda efectiv la cuantificarea acesteia, potrivit unui raport de evaluare care să ţină cont de noile destinaţii ale terenurilor.

Astfel, beneficiarii dispoziţiilor din 19 martie 2004 şi nr. x/2004 au fost de-acord să primească în compensare respectivele suprafeţe de teren având regimul juridic astfel determinat, în raport de care s-a şi făcut evaluarea la nivelul anului 2004, urmând ca, potrivit adreselordin 25 martie 2004 şi din 04 iunie 2004 ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru situaţia în care va fi solicitată o schimbare a destinaţiei iniţiale a terenurilor, să se stabilească printr-un nou raport de evaluare diferenţa de preţ faţă de noua destinaţie, pentru care există obligaţia de plată în sarcina beneficiarilor dispoziţiilor de acordare a bunurilor în compensare.

Aşa fiind, doar existenţa şi întinderea creanţei viitoare şi eventuale se va stabili în urma unei negocieri ce se va purta între reprezentanţii Primăriei Municipiului Constanţa şi beneficiarii dispoziţiilor Primarului prin care au fost atribuite bunurile în compensare, prin adresele din 25 martie 2004 şi din 04 iunie 2004 ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, stabilindu-se aşadar numai cadrul general care dă posibilitatea părţilor de a reevalua unele dintre terenurile acordate în compensare prin dispoziţiile nr. x/2004 şi nr. x/2004, urmare a schimbării destinaţiei acestora.

Pentru determinarea creanţei s-a demarat procedura de renegocîere prin convocarea părţilor la mediere. în raport de părţile care au dat curs invitaţiei de mediere şt faţă de acordurile de mediere încheiate cu acestea (S.C. D. S.A. şi A.) din care rezultă faptul că sunt de-acord atât cu plata sumei de bani reprezentând diferenţa de preţ rezultată din reevaluarea terenurilor cât şi cu efectuarea unui raport de evaluare a diferenţelor de preţ, s-a procedat la întocmirea rapoartelor de evaluare faţă de noua destinaţie, fiind astfel stabilită diferenţa de preţ ce trebuie achitată de către intimaţii-pârâţi pentru noua destinaţie a terenurilor.

Cât timp nu a mai fost încheiată o convenţie prin care să se stabilească ca urmare a negocierilor diferenţele de preţ ce trebuie achitate de către pârâţi, solicită a se observa că nu există un raport juridic obligaţional care să consacre dreptul de a obţine realizarea creanţei solicitată prin cererea de chemare în judecată şi obligaţia aferentă pârâţilor de plată a acestor sume, caz în care nu poate începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Sunt de menţionat în acest sens şi dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, or, în prezenta cauză prescripţia nu doar că nu este împlinită, ea nici măcar nu a început să curgă, deoarece cuantumul creanţei datorate de pârâţi şi stabilit prin rapoartele de evaluare nu a fost consacrat printr-o convenţie încheiată între părţi urmare a negocierilor purtate în faţa comisiei de negociere, neexistând încă un titlu definitiv de creanţă.

În concluzie, se solicita admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe în vederea soluţionării fondului cauzei.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos

Prin criticile formulate recurenţii pun în discuţie aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material care reglementează prescripţia dreptului la acţiune, din perspectiva momentului de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă.

Astfel, susţin reclamanţii că este eronat raţionamentul curţii de apel care a considerat că momentul de îa care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru plata diferenţei de preţ solicitată ca urmare a schimbării destinaţiei imobilelor-terenuri primite în compensare de către pârâţi potrivit dispoziţiilor din 19.03.2004 şi din 31.05.2004, este reprezentat de data la care s-a procedat la schimbarea destinaţiei respectivelor terenuri, prin adoptarea hotărârilor emise de Consiliul Local al Municipiului Constanţa.

Aşa cum se conturează prin motivele expuse în cadrul pct. I din cererea de recurs, schimbarea de destinaţie a terenurilor nu s-ar putea realiza pe cale administrativă, prin emiterea unor acte ale autorităţii locale, în speţă hotărâri de Consiliu Local, ci doar la momentul ridicării pe teren a construcţiei pentru care au fost probaţi indicatorii urbanistici prin actul administrativ menţionat anterior.

Analizând incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune prin care reclamanţii din prezenta cauză au pretins despăgubiri constând în diferenţa de preţ pentru schimbarea destinaţiei imobilelor-terenuri primite în compensare de către pârâţi în temeiul dispoziţiilor din 19 martie 2004 şi din 31 mai 2004, emise de primarul Municipiului Constanţa în baza Legii nr. 10/2001, instanţele de fond au constatat că aceasta este întemeiată, în cauză fiind aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv de art. 2500 şi art. 2517 din Noul C. civ.

În legătură cu determinarea momentului curgerii termenului în discuţie, s-a stabilit că dreptul reclamanţilor de a obţine creanţa solicitată s-a născut la data când a intervenit schimbarea destinaţiei pentru terenurile atribuite în compensare, prin aprobarea noilor planuri urbanistice de detaliu.

Cât priveşte momentul de la care s-a considerat că a operat schimbarea de destinaţie a terenurilor, în mod întemeiat au reţinut instanţele de fond că acesta a avut loc prin adoptarea hotărârilor de Consiliu Local al Municipiului Constanţa, prin care au fost aprobate planurile urbanistice de detaliu şi zonale în perioada 2005-2001, pentru fiecare imobil în parte.

În acest sens, curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului şi ale Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, din care rezultă fiară echivoc că prerogativa de stabilire a modului de utilizare a terenurilor, prin elaborarea documentaţiei de urbanism constând în planurile urbanistice generale, zonale şi de detaliu, şi, deci şi schimbarea de destinaţie a acestora cade în competenţa Consiliului Local.

Potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 350/2001, Consiliul Local coordonează şi răspunde de întreaga activitate de urbanism desfăşurată pe teritoriul unităţii adminîstrativ-teritoriale şi asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, pentru realizarea programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor componente ale comunei sau oraşului.

În exercitarea atribuţiilor sale, în conformitate cu art. 36 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, consiliul local avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor, iar art. 45 alin. (2) lit. e) din aceeaşi lege stipulează:

"Consiliul local adoptă hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului". Documentaţiile de urbanism sunt cele prevăzute la art. 45 din Legea nr. 350/2001: planul urbanistic general, planul urbanistic zonal şi planul urbanistic de detaliu.

În speţă, Înalta Curte reţine că prin hotărârile nr. 167 din 07.04.2005, nr. 492 din 26.10.2007, nr. 267 din 31.10.2011, nr. 35 din 29.01.2005, nr. 39 din 29.01.2009, nr. 575 din 13.12.2006, nr. 611 din 24.10.2005 şi nr. 302 din 28.05.2005, autoritatea locală a aprobat planurile urbanistice de detaliu de schimbare a destinaţiei terenurilor din litigiu din spaţiu verde în spaţiu pentru amplasarea construcţiilor ce au fost menţionate în respectivele hotărâri.

Aşadar, în condiţiile în care schimbarea modului de utilizare a terenurilor a avut loc, în condiţiile stabilite de lege, prin acte administrative care intră în competenţa autorităţii locale, după cum s-a arătat mai sus, nu poate fi primita teza recurenţilor potrivit căreia schimbarea de destinaţie s-ar realiza la un moment ulterior emiterii hotărârilor, în speţă, la momentul finalizării investiţiei ce reprezintă noua destinaţie a terenului

De altfel, aşa cum a observat şi curtea de apel, chiar reclamanţii, prin acţiunea introductivă de instanţă, au identificat momentul schimbării destinaţiei terenurilor ca fiind acela al adoptării actelor administrative de către consiliul local:

"Cu privire la suprafeţele de teren indicate anterior, s-a procedat la schimbarea destinaţiei iniţiale a acestora, terenurile dobândind o nouă funcţiune, potrivit actelor administrative prin care a fost aprobată noua funcţiune. (H.C.L.M., A.C.)."

De asemenea, cele opt hotărâri prin care au fost aprobate planurile urbanistice de detaliu pentru edificarea construcţiilor indicate în aceste hotărâri au fost luate în dezbaterea Consiliului Local, la propunerea Primarului, ce are calitatea de reclamant în prezenta cauză. Prin urmare, ambii reclamanţi au cunoscut data la care s-a realizat schimbarea destinaţiei terenurilor şi de la acest moment s-a născut dreptul de a pretinde diferenţa de preţ, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond.

Prin cererea de recurs se mai susţine că instanţa de apel s-a raportat în aprecierea momentului schimbării de destinaţie a terenurilor şi la data emiterii autorizaţiei de construire, or, din lecturarea considerentelor deciziei atacate, acest aspect nu se verifică în cauză. Analizând criticile de nelegalitate invocate de reclamanţi în apei în legătură cu determinarea momentului schimbăi'ii de destinaţie, curtea de apel a statuat că schimbarea destinaţiei unui teren se realizează în cadrul unei proceduri stabilite de lege, de competenţa Consiliului Local, neputând opera la un moment incert, care poate începe cu emiterea hotărârii de consiliu, dar continuă cu emiterea autorizaţiei de construire şi, eventual, cu edificarea construcţiei.

Pe calea unei critici subsidiare, recurenţii invocă faptul că în speţă prescripţia nu a început să curgă întrucât între părţile din litigiu nu s-a încheiat o convenţie prin care să se stabilească diferenţa de preţ ce trebuie achitată de pârâţi.

Cuantificarea creanţei nu are influenţă asupra cursului prescripţiei dreptului la acţiune, din perspectiva dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, susţinute de recurenţi, putând valora cel mult un act de executare a obligaţiilor născute între părţi.

Pe de altă parte, instanţa de apel a dedus existenţa unei convenţii afectate de modalităţi, de o condiţie suspensivă potestativă, între părţile din litigiu, care îşi are izvorul în menţiunea din adresele din 25 martie 2004 şi din 04 iunie 2004 ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care li s-a adm la cunoştinţă pârâţilor că în ceea ce priveşte unele dintre terenurile acordate în compensare, nu se poate proceda la schimbarea destinaţiei terenurilor decât cu acordul primăriei şi cu obligativitatea plăţii eventualelor diferenţe de preţ rezultate din reevaluarea făcută în raport de noua destinaţie solicitată, plata reevaluării urmând a fi suportată de către beneficiari. Astfel, naşterea obligaţiei de plată a proprietarilor pentru diferenţa de valoare depinde de un eveniment viitor şi nesigur, schimbarea în viitor a destinaţiei pe care terenurile au avut-o ia momentul atribuirii prin dispoziţie în anul 2004. Fiind îndeplinită această condiţie deoarece s-a procedat la schimbarea destinaţiei iniţiale a terenurilor, s-a născut şi dreptul reclamanţilor de a solicita diferenţa de preţ pentru terenurile atribuite în compensare. Curtea de apel a apreciat în mod întemeiat că de la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, şi nu de îa un moment ulterior, la care s-ar fi încheiat o altă convenţie, motivul în discuţie neputând fi reţinut.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a fâcut o aplicare corectă a dispoziţiilor ce guvernează prescripţia dreptului material la acţiune, la situaţia de fapt şi ia probatoriul administrat în cauză, stabilind că reclamanţii nu şi-au valorificat dreptul de a solicita plata sumelor de bani în termenul legal de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă de la data când a avut ioc schimbarea de destinaţie a terenurilor, prin emiterea actelor administrative de către autoritatea locală. Prin iînnare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul exercitat în cauză.

Întrucât prezentul demersul judiciar a fost respins, instanţa va dispune, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.570 RON, cu titlu de onorariu de avocat, în favoarea intimaţilor A. şi S.C. D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin primar împotriva deciziei nr. 5/C din data de 13 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 3.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor A. şi S.C. D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2017.