Employer's constitutionality referral quashed as wrongly rejected; case remanded for admissibility review.

Prin sentinţa civilă nr. 3616 din 6 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta să-l reintegreze pe reclamant începând cu data pronunţării hotărârii - 06 aprilie 2016, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 258.

400 RON, reprezentând prejudiciu, precum şi de obligare Ia plata sumei de 20-000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şî pârâta, cereri înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/3/2015.

La termenul de judecată din data de 22 decembrie 2017, apelanta-pârâtă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a interpretării date unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, dispoziţiilor art. 253 alin. (1) din C. muncii şi art. 1083 din C. civ. de la 1864 în temeiul art. 519-521 din C. proc. civ., în raport de prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 15 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 126 alin. (3), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României. A invocat, de asemenea, încălcarea prevederilor constituţionale prin art. 521 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. raportat la decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea din data de 29 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâta, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/3/2015, la data de 30.01.2017.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A susţinut că încheierea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, reguli reprezentate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că prevederile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Totodată, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât a fost încălcat principiul respectării dreptului la un proces echitabil, dar şi dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile în care, prin aceeaşi încheiere prin care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la art. 253 din C. muncii» instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea acestei norme legale în soluţionarea litigiului.

A învederat că instanţa de apel, în mod neiegal, nu a observat modalitatea în care dispoziţiile art. 253 din C. muncii urmează să fie aplicate în prezentul litigiu după pronunţarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2016. A arătat că există o strânsă legătură între art. 253 din C. muncii şi decizia menţionată în ceea ce priveşte izvorul dreptului salariatului de a obţine despăgubiri.

În concret, prin încheierea atacată, curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale motivat de faptul că dispoziţiile pretins incompatibile cu Constituţia, în modalitatea în care sunt contestate (în raport cu interpretarea dată acestora de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Instanţa de apel a concluzionat în sensul că decizia nr. 19/2016 nu cuprinde nicio dezlegare de drept dată dispoziţiilor art. 253 din C. muncii.

Or, acest considerent este nelegal şi se bazează exclusiv pe analizarea pur formală, restrictivă şi iară a fi avut în vedere ansamblul deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016 şi a consecinţelor pe care aceasta Ie generează în ordinea de drept; de asemenea, este nelegal, deoarece nu ţine cont de prevederile art. 253 din C. muncii. Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, în primul rând, constituie temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi a apelului formulat de către intimatul-reclamant (în ceea ce priveşte daunele morale) şi, în al doilea rând, chiar instanţa de apel a reţinut că această normă legală este aplicabilă în litigiul dedus judecăţii în apel, arătând că "poate să analizele modalitatea în care prima instanţă a aplicat în speţă aceste dispoziţii legale [s.n, art. 253 din C. muncii], pronunţându-se în sensul menţinerii sau schimbării soluţiei primei instanţe".

În concluzie, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este nelegală.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a menţionat că izvorul dreptului salariatului de a pretinde despăgubiri îl constituie art. 253 din C. muncii, astfel încât există o strânsă legătură între această normă legală şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 13 iunie 2016

De altfel, motivarea instanţei de apel nu poate fi primită, întrucât, ca efect ai înlăturării aplicării art. 52 alin. (2) din C. muncii (prin decizia sus indicată), art. 253 din C. muncii reprezintă singurul temei al dreptului de creanţă ai salariatului la despăgubiri echivalente cu remuneraţia cuvenită pe durata suspendării.

Prin urmare, potrivit deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016, salariatul trebuie să formuleze o acţiune în justiţie prin care să solicite instanţei să-i acorde despăgubiri, acţiune care trebuie să fie întemeiată în drept. Or, temeiul de drept al cererii salariatului nu poate fi reprezentat de art. 52 alin. (2) din C. muncii, cât timp s-a decis că dreptul de creanţă al salariatului nu se va mai întemeia pe acest text de lege

De altfel, dreptul de creanţă al salariatului nu izvorăşte din lege, ci trebuie stabilit pe cale judiciară, conform normelor în vigoare la momentul judecării cauzei, adică prin aplicarea unei instituţii de drept specială dreptului muncii (dreptul de creanţă este izvorât dintr-un raport de muncă) sau, daca o asemenea instituţie nu există, prin aplicarea dreptului civil - drept comun şi pentru dreptul muncii, potrivit principiului specialia generalihus derogant.

Or, în dreptul muncii există o instituţie specială în acest sens, reglementată de prevederile art. 253 din C. muncii - răspunderea angajatorului.

Astfel, după pronunţarea deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016, cererea salariatului referitoare la daunele morale se va întemeia pe prevederile art. 253 din C. muncii, instanţa urmând să verifice îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale în sarcina angajatorului.

Aşadar, dispoziţiile art. 253 din C. muncii sunt incidente în cauză, iar modalitatea în care au fost aplicate de către prima instanţă urmează să facă obiectul analizei instanţei de apel, potrivit chiar încheierii de şedinţă atacate

Recurenta-pârâtă a mai arătat eă prin încheierea din data de 29 decembrie 2016 a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, prin punerea părţii în imposibilitate să sesizeze Curtea Constituţională cu o excepţie vizând o normă legală incidenţă în cauză şi de care depinde soluţionarea litigiului. Nerespectarea acestei reguli de procedură atrage sancţiunea nulităţii absolute a încheierii recurate, deoarece prevederea legală încălcată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public

Recurenta-pârâtă a precizat că, în cauză, sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 175 din C. proc. civ., încheierea contestată fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură referitoare la condiţiile sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstîtuţionalitate, producând acesteia o vătămare, constând în imposibilitatea valorificării dreptului de acces la justiţie, şi care nu poate fi înlăturată decât prin anularea încheierii şi trimiterea excepţiei de neconstîtuţionalitate spre legală judecată în faţa Curţii Constituţionale.

În aceste condiţii, sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care atrag casarea încheierii recurate şi, în conformitate cu art. 497 din C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei de apel.

Potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la fila 25 în dosar, cererea de recurs a fost comunicată mtimatului-reclamant la data de 23 februarie 2011.

Prin întâmpinarea depusă în termen legal, comunicată recurentei-pârâte la data de 4 aprilie 2017, intimatui-reclamant a solicitat respingerea recursului.

În esenţă, a învederat că, din maniera în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionaîitate, rezultă că recurenta-pârâtă s-a referit, în principal, la o pretinsă neconstituţionaîitate a unor texte de lege ce nu au legătură cu soluţionarea cauzei în apel şi că, în subsidiar, a criticat dispoziţiile art. 253 din C. muncii cu referire la decizia nr. 19/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ce priveşte aceste din urmă dispoziţii, a arătat că temeiul de drept al acţiunii îi reprezintă, printre altele, şi art. 253 din C. muncii, alături de art. 14 şi 15 din C. civ., însă recurenta-pârâtă nu a susţinut şi nici nu a arătat că dispoziţiile art. 253 din C. muncii ar contraveni drepturilor fundamentale din Constituţie, ci s-a raportat în permanenţă la eventualele efecte pe care le-ar avea decizia nr. 19/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în apel.

Cum recurenta-pârâtă nu a criticat în mod direct art. 253 din C. muncii că ar fi neconstituţional» iar decizia nr. 19/2016 nu se referă ia dezlegarea unei probleme de drept în raport de dispoziţiile menţionate, în cauza nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

S-a depus răspuns la întâmpinare la data de 13 aprilie 2017.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosar nr. x/2015.

În opinia raportorului, recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.

Conform rezoluţiei din 12 iunie 2017, s~a dispus comunicarea raportului; ulterior, părţile nu şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport.

La data de 27 octombrie 2017, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul-reclamant prin întâmpinare, constatând că motivele de recurs se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, a admis, în principiu, recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr.35918/3/2015,

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate în raport de considerentele încheierii recuraie, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionaHtatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale ".

Din conţinutul acestei norme legale rezultă condiţiile de admisibilitate necesar a fi îndeplinite pentru a fi admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu analiza corespondenţei textului de lege invocat ca fiind contrai- legii fundamentale cu prevederile constituţionale. Pentru aceasta, excepţia de neconstituţionalitate: trebuie ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; poate viza o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă; trebuie să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; să nu aibă ca obiect o prevedere constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În speţă, în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a interpretării date, în temeiul art. 519-521 din C. proc. civ., unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, dispoziţiilor art. 253 alin. (1) din C. muncii, Înalta Curte constată ca în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins-o, considerând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv legătura cu soluţionarea cauzei.

Prioritar, raportat la sesizarea formulată în legătură cu dispoziţiile art. 253 din C. muncii, trebuie reţinut că obiectul recursului pendinte, în limitele criticilor invocate, este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Prin urmare, din această perspectivă urmează a se verifica, prin prisma acestor condiţii, legalitatea respingerii cererii formulate în apel de către recurenta-pârâtă.

De asemenea, trebuie observat că, referitor la critica unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, Curtea Constituţională a statuat, de principiu, în jurisprudenţa sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii.

Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprîmire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Faţă de cele mai sus reţinute, înalta Curte observă că, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la această materie, în care se poate include şi situaţia hotărârilor prealabile pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pot fi identificate două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii/hotărâre prealabilă, excepţia are caracter inadmisibil şi, respectiv, în a doua situaţie, dacăexcepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejui soluţionării unui recurs în interesul legii/hotărâre prealabilă, Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei.

În situaţia de faţă, obiectul criticii de neconstituţionalitate invocat de către recurenta-pârâtă îl constituie modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 253 din C. muncii în lumina celor statuate prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunţată, în temeiul art. 519-521 dîn C. proc. civ., de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

În acest context, având în vedere şi considerentele reţinute de instanţa de apel în sensul analizării condiţiilor de admisibilitate din perspectiva art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte poate concluziona că instanţa de contencios constituţional are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei invocate.

Mai trebuie reţinut că, deşi recurenta-pârâtă a arătat, în apel, cu privire la obiectul excepţiei, că înţelege să solicite Curţii Constituţionale să constate caracterul incompatibil cu Constituţia României al prevederilor art. 521 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. raportat la decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au fost utilizate de instanţa supremă pentru a impune tuturor instanţelor judecătoreşti o interpretare vădit neconstituţională cu privire la efectele pe care le produc deciziile pronunţate de Curtea Constituţională, cerere analizată de către instanţa de apel, prin prezentul recurs această parte nu a contestat soluţia adoptată de către Curtea de Apel Bucureşti prin încheierea recurată. Aceeaşi observaţie trebuie făcută şi în legătură cu dispoziţiile art. 1083 din C. civ. de la 1864.

Analizând, în continuare, criticile formulate, Înalta Curte constată că, ia data de 7 octombrie 2015, reclamantul a solicitat instanţei de judecată să fie obligată pârâta la reintegrarea sa în muncă de la data pronunţării hotărârii, precum şi la plata prejudiciului cauzat pentru exercitarea abuzivă a dreptului consacrat de art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii, cu reterire la suspendarea contractului individual de muncă.

Acesta a invocat ca temei de drept al acţiunii dispoziţiile art. 253 din C. muncii şi a învederat că, pentru justa soluţionare a cererii de chemare în judecată, relevante sunt considerentele deciziei nr. 279 din 23 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii (publicată în M.Of. al României, Partea 1, nr. 431 din 17 iunie 2015).

Prin sentinţa civilă nr. 3616 din 6 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a analizat petitul principal al acţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii şi la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, iar cererea privind plata prejudiciului creat prin prisma prevederilor art. 253 din C. muncii, constatând că nu s-a tăcut dovada existenţei unei legături de cauzalitate între conduita culpabilă a angajatorului şi prejudiciul moral reclamat de către contestator în temeiul acestei dispoziţii legale. Prima instanţă a mai reţinut că cererea este neîntemeiată în condiţiile în care pârâta nu a săvârşit nicio faptă ilicită, iar salariatul beneficiază de protecţie adecvată în condiţiile art. 52 alin. (2) din C. muncii.

În apel, reclamantul a contestat soluţia referitoare la respingerea capătului de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 253 din C. muncii, susţinând că prima instanţă a analizat acordarea despăgubirilor prin raportare la art. 52, deşi cererea formulată a fost întemeiată pe art. 253 din C. muncii.

Prin încheierea din data de 29 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a reţinut că, prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, s-a stabilit că, "drept urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii nu îşi mai produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor, pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I". Or, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost învestit cu interpretarea dispoziţiilor art. 253 alin. (1) din C. muncii şi nici nu a realizat o astfel de interpretare în considerentele deciziei. Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care reprezintă motivul determinant pentru care apelanta-pârâtă a invocat excepţia de neconstituţionalitate, nu cuprinde nicio dezlegare de drept dată dispoziţiilor art. 253 din C. muncii, prin urmare nu se poate reţine cerinţa legăturii cu modul de soluţionare a cauzei.

Pe de altă parte, curtea de apel a constatat că, prin cererea de apel formulată împotriva soluţiei date capătului de cerere având ca obiect despăgubirile materiale şi morale, apelantul-reclamant a susţinut că prima instanţă a analizat acest capăt de cerere prin raportare ia art. 52 alin. (2) din C. muncii, în condiţiile în care, atât prin cererea de chemare în judecată, prin răspunsul la întâmpinare, cât şi prin precizările ulterioare orale, acesta a arătat că temeiul de drept al despăgubirilor solicitate îl reprezintă dispoziţiile art. 253 din C. muncii şi art. 14 şi 15 din C. civ., iar nu dispoziţiile analizate de prima instanţă.

Prin urmare, a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel este ţinută sa analizeze, în apelul reclamantului, dacă prima instanţă a respectat limitele învestirii, sub aspectul cauzei juridice a acţiunii introductive, situaţie în care curtea fie poate să reţină incidenţa dispoziţiilor art. 480 alin. (2) din C. proc. civ. -referitoare la anularea (parţială) a sentinţei şi trimiterea cauzei, în ceea ce priveşte acest capăt de cerere, spre rejudecare primei instanţe, tară a mai evoca fondul, respectiv fără a mai analiza aplicabilitatea în speţă a art. 253 din C. muncii, având în vedere solicitarea expresa a apelantului-reclamant formulată prin cererea de apel, fie, în măsura în care ar aprecia acest motiv ca nefondat şi ar considera că instanţa a analizat cererea formulată prin prisma temeiurilor de drept invocate de reclamant, poate să analizeze modalitatea în care prima instanţă a aplicat în speţă aceste dispoziţii legale, pronunţându-se în sensul menţinerii sau schimbării soluţiei primei instanţe.

Prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/99/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că, urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispoziţiile art. 52 alin. (1) pctb teza I din C. muncii nu îşi mai produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor, pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a arătat că, în urma declarării neconstituţionalităţii lor, "dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit.

b) teza I din C. muncii nu îşi mai produc efectul, ceea ce înseamnă că, în cazul unui proces pendinte, deciziile emise de angajator în temeiul textului de lege menţionat nu mai pot produce efecte juridice. Efectul declarării neconstituţionalităţii este cel al neaplicabilităţii textului legal în discuţie, pentru o situaţie juridică în curs de constituire, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea litigiului fiind obligată să ţină seama de acest aspect, fie chiar şi într-o cale de atac de reformare, fără ca, prin aceasta, să fie afectată regula neretroactivităţii deciziei de neconstituţionalitate. Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a determinat, aşadar, ineficienta normei de drept ce permitea angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia s-a formulat o plângere penală; drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit.

b) teza 1 din C. muncii, se naşte dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic. Trebuie subliniat că lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit.

b) teza I din C. muncii, ca urmare a deciziei pronunţate de Curtea Constituţională, este distinctă de problema acordării despăgubirii băneşti salariatului pe perioada suspendării contractului de muncă. Consecinţa directă a lipsirii de efecte a textului în discuţie duce la ineficienta actului juridic emis în temeiul normei de drept declarate neconstituţionale şi la reactivarea raporturilor de muncă, pentru procesele pendinte. Aşadar, ca efect al reactivării raporturilor de muncă ia naştere un drept de creanţă, pentru salariat, a cărui existenţă trebuie, însă, confirmată pe cale judecătorească în acest caz, dreptul de a obţine reparaţia bănească de către salariat este supus evaluării jurisdicţionale, ceea ce înseamnă că dreptul nu s-a născut în patrimoniul reclamantului, acesta luând naştere numai ca urmare a acordării de către instanţă, conform normelor în vigoare la momentul judecării cauzei".

În acest context, Înalta Curte apreciază că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 253 din C. muncii, text de lege a cărui aplicabilitate a fost invocată şi prin motivele de apel (normă specială, derogatorie de fa dreptul comun, care reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului în situaţia în care salariatul a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul) şi date fiind considerentele deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care statuează în sensul că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii nu îşi produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă pentru prejudiciul creat pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional nr. 279 din 23 aprilie 2015, drept care, în opinia reclamantului nu poate fi determinat decât prin prisma art. 253 din C. muncii, reglementarea invocată a fi neconstituţională are legătura cu soluţionarea cauzei în apel. Excepţia de neconstituţîonalitate a interpretării date dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 13 iunie 2016 urmează a fi analizată, în fond, de Curtea (constituţională, soluţie în raport de care se va aprecia asupra legalei învestiri a instanţei de judecată în fond.

Chiar dacă, în fapt, decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 nu cuprinde referiri, în concret, la art. 253 din C. muncii, prin aceasta s-a recunoscut dreptul salariatului pentru recuperarea prejudiciului pe perioada suspendării neiegale a contractului de muncă, drept de creanţă a cărui existenţă trebuie, însă, confirmată pe cale judecătorească; or, în situaţia pendinte, reclamantul şi-a fundamentat dreptul pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) din C. muncii, norma juridică la care face trimitere, implicit, decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, chestiune care urmează a fi dezlegată, din perspectiva excepţiei invocate, de către Curtea Constituţională în raport de prevederile constituţionale indicate în cererea de sesizare.

De altfel, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a apreciat asupra incidenţei în cauză a textului legal contestat, considerând că, în limitele învestirii, urmează a aprecia în ce măsură sunt aplicabile, în speţă, prevederile art. 253 din C. muncii "sub aspectul cauzei juridice a acţiunii introductive".

Înalta Curte mai reţine că, prin încheierea din data de 29 decembrie 2016, a fost încălcat dreptul recurentei-pârâte la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C. proc. civ., aplicaţie a dispoziţiei înscrise în art. 21 alin. (3) din Constituţia României, şi, respectiv, de art. 6 par. I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin punerea părţii în imposibilitate să sesizeze Curtea Constituţională cu o excepţie vizând o normă legală incidenţă în cauză şi de care depinde soluţionarea litigiului

Or, elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în dreptul fiecărei părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia în proces.

Nerespectarea acestui principiu de drept atrage nulitatea încheierii recuraîe, prevederea legală încălcată de către instanţa de apel fiind instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public (normele referitoare la jurisdicţia Curţii Constituţionale, inclusiv cele referitoare la sesizarea instanţei de contencios constituţional, sunt de ordine publică, întrucât se circumscriu dreptului de acces la justiţie, ocrotit de art. 21 alin. (3) din Constituţia României), astfel cum în mod corect susţine recurenta-pârâtă.

În aceste condiţii, sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În consecinţă, înalta Curte observă, relativ la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, că instanţa de apel, Hmitându-se la soluţia adoptată, nu a procedat şi la verificarea celorlalte condiţii de admisibilitate deduse din dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr.47/1992, sens în care se impune, pentru a fi continuată analiza tuturor acestor cerinţe legale şi faţă de incidenţa art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din 29 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şî asigurări sociale, în dosar nr. x/2015, casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentui-petent B. împotriva încheierii de şedinţă din 29 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarui nr. x/3/2015.

Casează încheierea atacată şi uimite cauza Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2017.