Revendication prevails: bad-faith builder ordered to surrender land and demolish encroaching building; neighbouring co-defendant awarded costs.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 19.01.2011, formulată de reclamanta A. - continuată, după decesul acesteia, de către succesorii legali C. şi D. - s-a solicitat obligarea pârâţilor E., F. şi H. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - teren situat în mun. Constanţa, str. Patriei, lot. 37, jud. Constanţa, în suprafaţă de 261,38 m.p.; să se stabilească linia de hotar între imobilul proprietatea reclamantei şi imobilul proprietatea pârâţilor; desfiinţarea, pe cheltuiala pârâţilor, a construcţiei edificate abuziv pe terenul proprietatea reclamantei sau, în subsidiar, achitarea de către pârâţi a contravalorii terenului de 261,38 m.p. pentru lipsirea reclamantei de atributele dreptului de proprietate, ca urmare a menţinerii construcţiei abuzive pe terenul acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 405 din 25 februarie 2014, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi H. şi, în consecinţă, a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii C. şi D. împotriva pârâtei E. şi în consecinţă: a obligat pe pârâta E. să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de teren de 257 m.p. din str. Patriei, Constanţa, jud. Constanţa, lot 37-lot 2, identificat şi delimitat potrivit anexei nr. 6 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de experţii I., J. şi K. prin punctele 1, 4, 3, 2, 1; a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanţilor situat în str. Patriei, Constanţa, jud. Constanţa, lot 37-lot 2 şi terenul proprietatea pârâtei situat în str. Patriei, Constanţa, jud. Constanţa, lot 37-lot 1, pe aliniamentul punctelor 2-3 din anexa 4 la raportul de expertiză tehnică egectuat de experţii I., J. şi K.; a respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de reclamanţi privind obligarea pârâtei la demolarea construcţiei şi la plata contravalorii terenului de 261,38 m.p.; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 6.322,45 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că potrivit sentinţei civile nr. 11452 din 2 octombrie 1996 pronunţate de Judecătoria Constanţa, Consiliul Local Constanţa a fost obligat să lase reclamantei A., în deplină proprietate şi posesie, lotul 37 în suprafaţă de 261,38 m.p., situat în Constanţa, str. Patriei; potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1997, pârâta E. deţine în proprietate suprafaţa de teren de 261 m.p., teren situat în Constanţa, str. Patriei.

Evaluarea limitelor celor două proprietăţi s-a realizat conform raportului de expertiză întocmit de experţii tehnici judiciari I., J., K., realizat prin verificarea datelor tehnice şi extraselor de carte funciară la arhiva OCPI Constanţa şi prin măsurarea întregului cvartal.

Tribunalul a înlăturat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 10762/1998 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă prin decizia civilă nr. 613/2001 a Tribunalului Constanţa (pentru capetele 1 şi 2 din cererea introductivă), întrucât titlul executoriu menţionat a pierdut puterea executorie, nefiind valorificat înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 405 alin. (1) C. proc. civ. Pentru a respinge excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată, tribunalul s-a raportat şi la sentinţa civilă nr. 13875/1999 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă la data de 4.11.1999, prin neapelare (pentru capetele 3 şi 4 din acţiune) şi a constatat că nu poate reţine autoritatea de lucru judecat în condiţiile în care nu poate verifica identitatea de obiect şi cauză în lipsa considerentelor hotărârii menţionate şi a altor dovezi.

Pentru a reţine excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi H., instanţa de fond a avut în vedere că aceştia nu sunt titularii vreunui drept asupra terenului revendicat şi asupra construcţiei edificate pe acesta, conform înscrisurilor depuse la dosar, respectiv sentinţa civilă nr. 11452 din 0 octombrie 1996, certificatul de urbanism nr. x/1998, autorizaţia de construcţie, procesul-verbal de contravenţie nr. x/1998, răspunsurile pârâţilor la interogator.

Pentru a admite acţiunea în revendicare faţă de pârâta E., tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ., reţinându-se că părţile nu îşi contestă în nici un fel titlurile de proprietate sau suprafaţa totală de teren deţinută prin actele de proprietate, ci doar faptul că o suprafaţă de 261,38 m.p. aparţinând reclamanţilor a fost ocupată de pârâta E.; reclamanţii nu stăpânesc în fapt imobilul pe care îl deţin cu acte de proprietate, pârâta E. ocupând, potrivit concluziilor raportului de expertiză, întregul lot 37, anexa 6, în care se identifică şi suprafaţa de teren de 261 m.p. care le revine reclamanţilor, din care suprafaţa de 257 m.p. este ocupată abuziv.

În mod corelativ, relativ la soluţia în cererea de grăniţuire a imobilelor deţinute de părţi, linia de hotar a fost trasată în conformitate cu art. 584 C. civ., pe baza datelor din raportul de expertiză judiciară realizată de experţii tehnici judiciari I., J. şi K., pe aliniamentul punctelor 2 - 3 din anexa 4 la raportul de expertiză.

Pentru a respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei E. să ridice construcţiile edificate pe terenul identificat, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 494 C. civ. şi împrejurarea că pârâta E. a edificat pe terenul proprietatea reclamanţilor o construcţie P+1, identificată prin expertiza efectuată în cauză de experţi tehnici judiciari I., J. şi K., iar la momentul edificării construcţiei, pârâta a avut convingerea fermă, dar eronată, că acel teren se află în proprietatea sa, faţă de faptul că a cumpărat terenul printr-un act autentic (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1997), reclamanţii nefăcând dovada contrară.

Tribunalul Constanţa a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. privind tratamentul juridic al constructorului de bună credinţă, dispoziţii conform cărora proprietarul terenului nu poate să ceară desfiinţarea sau ridicarea construcţiei, lucrării sau plantaţiei executate, legea recunoscându-i numai dreptul de a înapoia constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti acestuia o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, criticând hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 89/C din 22.10.2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul reclamanţilor C. şi D. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi H. în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând grăniţuirea şi demolarea imobilului.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a aceloraşi pârâţi în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând revendicarea şi plata unor despăgubiri.

A respins cererile formulate împotriva pârâţilor F. şi H. vizând grăniţuirea şi demolarea imobilului ca fiind introduse împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor E., F. şi H., pe care i-a obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 257 m.p. din str. Patriei, Constanţa, jud. Constanţa, lot 37-lot 2, identificată şi delimitată prin punctele 1-4-3-2-1 potrivit anexei nr. 6 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de experţii I., J. şi K.

A admis capătul de cerere formulat împotriva pârâtei E. vizând grăniţuirea şi a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanţilor situat în str. Patriei, Constanţa, jud. Constanţa, LOT 37-lot 2 şi terenul proprietatea pârâtei din str. Patriei, Constanţa, jud. Constanţa, LOT 37-lot 1 pe aliniamentul punctelor 2-3 din anexa 4 la acelaşi raport de expertixă judiciară.

A admis capătul de cerere vizând demolarea construcţiei P+1 proprietatea pârâtei E. situată în str. Patriei, Constanţa, jud. Constanţa, pe lotul 37-lot 2 proprietatea reclamanţilor şi a obligat această pârâtă, pe cheltuiala ei, la desfiinţarea construcţiei edificate pe terenul reclamanţilor, iar în situaţia neîndeplinirii acestei obligaţii a autorizat reclamanţii să demoleze această construcţie pe cheltuiala pârâtei E.

A respins cererea formulată de reclamanţi privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 261,38 m.p., ca neîntemeiată.

A obligat pe pârâţii E., F. şi H. la plata către reclamanţi a sumei de 10.694,9 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, referitoare la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi la respingerea cererii pârâţilor F. şi H. privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

A respins apelul pârâţilor E., F. şi H. declarat împotriva aceleiaşi sentinţe.

A obligat pe apelanţii-pârâţi la plata către intimaţii-reclamanţi a sumei de 4.848 RON cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a avut în vedere că, în speţă, nu se poate reţine buna-credinţă a pârâtei E.

În motivare, curtea de apel a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 februarie 1938 la Grefa Tribunalului Constanţa, numita L. i-a vândut lui M. suprafaţa de 261,38 m.p. reprezentând ½ din locul de casă al înstrăinătoarei în suprafaţă totală de 522,75 m.p. parcelarea Cimbru, Cartier Tataia; terenul astfel vândut a fost descris ca având o latură pe str. Patriei de 10,2 m.p. care pleacă din jumătatea reţinută de vânzătoare până la "strada care trece peste fostul lot 38 formând cu acesta un colţ" pe o lungime de 25,5 m., pe o latură, cu lotul 42 pe o lungime de 10,2 m. "şi care pleacă din stradelă către locul care îmi rămâne", iar pe o altă latură "restul lotului meu vânzătoarea", de care se desparte printr-o latură de o lungime de 25,5 m.

Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 16.06.1938 şi autentificat la Grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 2129 din 16 iunie 1938, acelaşi L. i-a vândut lui X. o suprafaţă de 261,38 m.p. făcând parte din lotul nr. 37 din parcelarea N. având ca vecinătăţi: la Sud pe de o parte str. Patriei pe o lungime de 10,25; la Nord, lotul 42 iar pe o lungime de 10,25, la Est proprietatea lui M. pe o lungime de 25,5 şi la Vest lotul nr. 36 pe o lungime de 25,5 m.

Instanţa a reţinut că A. a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma defunctului proprietar, pentru suprafaţa de 261,38 m.p., care face parte din lotul nr. 37, str. Patriei nr. 27 Constanţa, pentru care ulterior a fost admisă acţiunea sa în revendicare şi a fost obligat pârâtul Consiliul Local Constanţa să lase în deplină proprietate - printre altele - şi terenul în suprafaţă de 261,38 m.p., lotul 37 din parcelarea "Gh. Cimbru" situat în Constanţa, str. Patriei, cum reiese din sentinţa civilă nr. 11452/1996, definitivă prin decizia civilă nr. 505/1997 a Tribunalului Constanţa.

Pârâta E. a cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1997 la B.N.P. O., de la P. şi Y., terenul în suprafaţă de 261 m.p. situat în Constanţa, str. Patriei, cu vecinătăţile descrise în respectivul act, teren pentru care a solicitat autorizaţie de construcţie de la Primăria Municipiului Constanţa.

Urmare a procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. x din 14 decembrie 1998, prin care s-a stabilit că numita E. a încălcat prevederile autorizaţiei de construire nr. 250 din 09 martie 1998, Primarul Municipiului Constanţa a depus la Judecătoria Constanţa, în contradictoriu cu E., o cerere înregistrată sub nr. x/2000 ce avea ca obiect desfiinţarea construcţiilor nelegal efectuate, argumentând că autorizaţia de construire a fost eliberată pentru o construcţie ce trebuia să aibă o suprafaţă la nivelul solului de 114,92 m.p., în timp ce suprafaţa îngrădită de pârâţi este de 670,24 m.p.

Cererea Primarului Municipiului Constanţa - în care A. a formulat o cerere de intervenţie accesorie - a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 7117 din 04 iunie 2001, definitivă prin decizia civilă nr. 2331 din 29 noiembrie 2001 a Tribunalului Constanţa; în recurs, prin decizia civilă nr. 258 din 11 martie 2002, Curtea de Apel Constanţa a desfiinţat cele două hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Constanţa în vederea administrării probei cu expertiză tehnică imobiliară.

În rejudecare, s-a efectuat un raport de expertiză tehnică judiciară de către expertul Q., care a constatat că atât E. cât şi A. sunt proprietarele unor suprafeţe de 261,38 m.p., ce formează lotul 37 din Parcelarea "Ghe. Cimbru", str. Patriei, terenul reclamantei situându-se în partea stângă a lotului, dinspre str. Patriei, în timp ce terenul pârâtei se situează în partea dreaptă a lotului 37, cum priveşti dinspre str. Patriei; expertul a mai constatat că construcţia edificată de pârâţi ocupă parţial suprafaţa de teren pentru care reclamanta deţine titlu de proprietate.

Prin sentinţa civilă nr. 2019 din 12 februarie 2003, rămasă irevocabilă, Judecătoria Constanţa a admis cererea Primarului Municipiului Constanţa şi a dispus readucerea construcţiei situată în Constanţa, str. Patriei în parametrii stabiliţi prin autorizaţia de construire din 09 martie 1998, cu consecinţa desfiinţării parţiale a construcţiei edificată peste limitele autorizate, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Expertizele efectuate în cauză au concluzionat că pârâţii stăpânesc o suprafaţă totală de 691 m.p. (întregul lot 37 plus părţi din loturile 36 şi 39), în str. Patriei, teren pe care este edificată o construcţie P+1 având o amprentă la sol de 234 m.p., cu 119 m.p. mai mult decât suprafaţa aprobată prin autorizaţia de construcţie, concluzionându-se că reclamanţii nu stăpânesc imobilul pe care îl au în proprietate.

Curtea de apel a reţinut că a doua expertiză administrată de tribunal (cea realizată de trei experţi) a relevat că cei trei pârâţi stăpânesc o suprafaţă de 691 m.p. dar au un drept de proprietate doar asupra unei suprafeţe de 261,38 m.p.; în plus, calitatea de posesori a fraţilor G. este indiscutabilă, A. recunoscând la interogatoriu că are domiciliul şi locuieşte efectiv în imobil din str. Patriei, iar la realizarea celor două expertize aceasta a fost mereu găsită în locuinţă şi a pus la dispoziţia specialiştilor diferite înscrisuri; în plus, deşi pretind că nu au nicio calitate în prezenta cauză, pârâţii G. au suportat 2/3 din cheltuieli în faţa instanţei.

De asemenea, s-a arătat că această concluzie conduce la constatarea că, în soluţionarea cererii în revendicare a terenului, instanţa s-a găsit în faţa situaţiei în care doar reclamanţii au produs un titlu de proprietate, iar pârâţii nu şi-au dovedit proprietatea lor asupra lotului 37, parcela 2, identificată şi delimitată prin punctele 1-4-3-2-1 potrivit anexei nr. 6 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată de experţi I., J. şi K., fiind fără relevanţă că lipsa titlului rezultă din inexistenţa oricărui drept asupra vreunei suprafeţe (cazul pârâţilor G.) sau existenţa dreptului de proprietate, dar asupra unei altei parcele (cazul pârâtei E.).

Curtea de apel a concluzionat că soluţia dată de prima instanţă asupra lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor G. pe capătul de cerere privind revendicarea terenului este greşită.

A reţinut că pârâţii G. nu au însă calitate procesuală în cererile vizând grăniţuirea celor două terenuri şi demolarea construcţiei proprietatea pârâtei E., deoarece obligaţia de stabilire a limitelor proprietăţii şi de eliberare a terenului de construcţiile edificate cu rea-credinţă revin exclusiv proprietarului terenului şi respectiv celui care are calitatea de constructor.

Instanţa de apel a reţinut, din analiza prevederilor art. 584 C. civ., că părţile dintr-un litigiu de grăniţuire nu pot hotărnici decât terenurile limitrofe, în limitele hotarelor indicate în actele juridice care constituie temeiul dreptului lor de proprietate, fiind deci fără relevanţă înscrierea în actul de înstrăinare a unei suprafeţe mai mari decât cea reală sau, invers, constatarea că înstrăinătorul stăpânea o suprafaţă mai mare decât cea rezultată din actul încheiat cu autorul său.

Faptul că, în cazul concret de faţă, ambele părţi stăpânesc suprafeţe mai întinse decât cele rezultând din titlurile de proprietate impune revenirea la distincţia acţiunii în grăniţuire/acţiune posesorie, calitatea procesuală activă/pasivă în acţiunea în grăniţuire şi caracterul de judicium duplex al cererii în hotărnicie.

Or, legând posibilitatea de a acţiona/figura în justiţie ca pârât de calitatea de proprietar (nu întâmplător legiuitorul foloseşte de două ori conceptul de proprietate în art. 584 C. civ.), este evident că hotărnicia nu poate dispune în afara menţiunilor din titlurile de proprietate ale vecinilor în litigiu.

Curtea de apel a subliniat că solicitarea de grăniţuire putea fi admisă doar în contradictoriu cu pârâta E., deoarece pârâţii F. şi H. nu au calitate procesuală pasivă în acest capăt de cerere, iar linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanţilor situat în str. Patriei, Constanţa, jud. Constanţa, LOT 37-lot 2 şi terenul proprietatea pârâtei din str. Patriei, Constanţa, jud. Constanţa, LOT 37-lot 1, trebuia stabilită pe aliniamentul punctelor 2 - 3 din anexa 4, aflată la fila 119, dosar tribunal, vol. II, la raportul de expertiză judiciară.

Cu privire la solicitarea de demolare a construcţiei P+1, edificată de pârâta E. pe terenul reclamanţilor, care a fost respinsă de prima instanţă prin aplicarea art. 494 C. civ., instanţa de apel a reţinut reaua credinţă a pârâtei, faţă de interpretarea contrarie a prevederilor art. 1898 alin. (2) C. civ.: constructorul posedă un teren despre care ştie că este în proprietatea altei persoane, teren faţă de care înţelege să se comporte însă ca un adevărat proprietar.

Astfel, încă de la dobândirea parcelei estice (dinspre mare) a lotului 37, E. avea cunoştinţă de faptul că stăpâneşte cu mult mai mult decât a dobândit (chiar dacă în schiţa anexată contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 - fila 26, vol. I, dos. Trib. - pare a fi desenat un teren de 261 m.p.); aceasta, în condiţiile în care terenul preluat avea o suprafaţă de trei ori mai mare (aprox. 690 m.p.), iar deschiderea la str. Patriei era de 26,75 m, iar nu de 10,2 m, conform actului.

Instanţa a reţinut şi că pârâţii ştiau că nu au nici un drept asupra întregului teren, încât de aceea, faptul că au fost în eroare asupra celui uzurpat în proprietatea sa nu îi face să fie altfel decât de rea-credinţă. În plus, circumstanţele edificării construcţiei pentru care s-a emis autorizaţia din 09 martie 1998 impun concluzia că pârâta E. a cunoscut permanent că încalcă legea şi şi-a asumat consecinţele acestui comportament ilicit.

A mai arătat instanţa de apel că simpla constatare că pârâta E. a dobândit terenul printr-un act autentic (dar asupra altui imobil decât cel descris în act) nu poate niciodată să facă dovada bunei-credinţe a constructorului, în speţă neputând fi vorba despre convingerea fermă, dar eronată, că terenul se află în proprietatea sa.

În plus, pe lângă stăpânirea unei suprafeţe de trei ori mai mare decât în actul de proprietate, surplus ce exclude greşeli de măsurare, pârâta E. a depăşit şi autorizaţia de construire, edificând nu doar o construcţie măsurând dublul suprafeţei autorizate, dar şi construcţii necuprinse în autorizaţie - garaj şi piscină.

De aceea, construcţia P+1 care ocupă aproape în întregime lotul revendicat de reclamanţi (mai puţin garajul) se impune a fi desfiinţată de pârâtă pe cheltuiala acesteia sau, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, vor fi autorizaţi reclamanţii să demoleze acest imobil pe cheltuiala pârâtei E.

Cu privire la apelul pârâţilor, curtea a reţinut că este neîntemeiat întrucât niciuna dintre critici - soluţionarea excepţiilor netimbrării acţiunii, a prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţiei autorităţii de lucru judecat - nu poate fi primită.

Astfel, cu privire la soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei netimbrării, a reţinut că este lipsit de relevanţă faptul că succesorii reclamantei iniţiale au beneficiat de măsura de ajutor public judiciar privind plata taxei judiciare de timbru ce fusese acordată în considerarea situaţiei materiale a acelei persoane, din moment ce la data examinării în apel, problema achitării taxelor datorate pentru înregistrarea acţiunii nu se mai poate pune, după momentul 28.10.2013 (când se plătiseră 6.222 RON), taxa datorată de 8.744,9 RON fiind plătită în întregime.

În plus, motivarea primei instanţe este judicioasă, căci ceea ce interesează este determinarea raportului fiscal privind stabilirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, iar nu plata efectivă a acesteia; de aceea, moartea beneficiarului ajutorului public judiciar nu va însemna renaşterea obligaţiei în sarcina moştenitorilor acesteia care, preluând patrimoniul autoarei lor au dobândit şi obligaţia stabilită în sarcina părţii decedate, de plată a unor sume în favoarea bugetului local; aceasta şi pentru că este fără relevanţă natura iniţială a acestei sarcini fiscale de plată eşalonată a taxei judiciare de timbru.

Referitor la excepţia prescrierii dreptului la acţiune (respinsă de prima instanţă prin încheierea din 03.12.2013) privind capetele 3 şi 4 din cerere, referitoare la obligaţia de demolare a construcţiilor şi plata contravalorii terenului în situaţia respingerii acţiunii în revendicare, curtea de apel a constatat că prevederile art. 8 din Decretului nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, conform acestui text, în cazul răspunderii pentru paguba cauzată prin fapta ilicită (şi în cazurile asimilate), prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască (ori putea) atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea sau la expirarea termenului prevăzut de lege.

După cum rezultă indubitabil din analiza textului, domeniul de aplicare a art. 8 din Decretului nr. 167/1958 se referă la răspunderea civilă delictuală sau contractuală.

Principalul domeniu al prescripţiei extinctive din categoria drepturilor patrimoniale îl formează drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor, pe când categoria drepturilor reale principale este considerată imprescriptibilă extinctiv.

Or, speţa de faţă nu vizează repararea unui prejudiciu produs printr-un delict civil (ar fi putut fi aici spre exemplu o cerere de plata contravalorii lipsei de folosinţă), ci este o cerere de recunoaştere a dreptului de proprietate şi de obligare a pârâţilor la respectarea tuturor prerogativelor acestuia, deci o acţiune reală imprescriptibilă extinctiv, indiferent de faptul că, subsidiar revendicării, se formulează solicitări care - dacă ar fi fost formulate separat - ar fi fost supuse prescripţiei extinctive.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat reiterată cu privire la soluţiile pronunţate în dosar nr. x/1998 şi nr. x/1999 de Judecătoria Constanţa, curtea de apel a reţinut că nu este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză cerută de art. 1203 C. civ.

Astfel, prin acţiunea înregistrată sub nr. x/1998 pe rolul Judecătoriei Constanţa, numita A. i-a chemat în judecată pe Z. şi P. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună stabilirea limitelor de hotar dintre proprietăţile lor, restituirea fâşiilor de teren ocupate de proprietar şi suspendarea lucrărilor de construcţie începute pe proprietatea ei.

La termenul din 27.04.1998, reclamanta a învederat că ceea ce solicită este exclusiv grăniţuirea, iar la termenul din 08.06.1998, reclamanta şi-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză a doi noi pârâţi, numiţii R. şi S., renunţând la judecată în contradictoriu cu Z.

Prin sentinţa civilă nr. 10762 din 15 iulie 1998, definitivă prin perimarea apelului pârâtului P. (care a învederat că nu mai este proprietarul terenului), s-a dispus grăniţuirea lotului reclamantei A. de proprietăţile R., S. şi P., pârâţi care au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 227 m.p.

După cum rezultă din lucrările dosarului, acţiunea a fost înregistrată la 23.03.1998 şi soluţionată în primă instanţă la 15.07.1998, în condiţiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 august 1997, deci cu mai bine de 7 luni înainte de declanşarea procesului, P. şi Y. vânduseră terenul pârâtei E.

De aceea, indiferent de conţinutul sentinţei civile nr. 10762 din 15 iulie 1998, deoarece a fost pronunţată în contradictoriu cu un neproprietar, revendicarea şi grăniţuirea dispuse nu puteau crea drepturi şi stabili obligaţii în sarcina pârâtei E. care, neparticipând la judecată şi devenind proprietar înaintea formulării acţiunii, nici nu are calitatea de succesor cu titlu particular în privinţa dosar nr. x/1998 al lui P.

Cu privire la dosar nr. x/1999, Curtea a constatat că la dosarul cauzei există copia sentinţei civile nr. 13875 din 06 septembrie 1999 dar din cuprinsul acesteia nu rezultă informaţii care să permită decelarea elementelor în funcţie de care se analizează autoritatea de lucru judecat.

Astfel, sentinţa civilă nr. 13875/1999 nu are considerente (în aplicarea dispoziţiilor procedurale ale epocii, conform cărora se motivau doar hotărârile împotriva cărora se declarau căi de atac), aşa încât din cercetarea copiei de la dosar se pot stabili doar părţile - reclamanta A. şi pârâta E. - şi tipul obiectului - "obligaţie de a face"; de aceea, soluţia de respingere a acţiunii nu poate fi impusă în cauza de faţă cu titlu de autoritate de lucru judecat, pentru că nu se poate stabili care a fost acest obiect judecat şi nici cauza invocată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii F., H. şi E., în cuprinsul căruia au formulat critici de nelegalitate, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cuprinsul punctelor 1, 2 şi 3 din motivele de recurs, se susţine greşita soluţionare a excepţiei de netimbrare a acţiunii, sens în care se arată că prima instanţă de judecată a acordat cinci termene pentru ca reclamanţii să îşi complinească această obligaţie legală, fără însă a lua o măsură legală. Reclamanta a formulat şi cerere de ajutor public judiciar, care a privit exclusiv capătul de cerere privind revendicarea. Mai mult, cuantumul taxei judiciare de timbru a fost stabilit de reclamantă, raportându-se la o valoare mult prea mică a imobilului şi la un curs euro/leu valabil cu peste şase luni anterior înregistrării acţiunii pe rolul instanţelor de judecată.

Se susţine şi că la data de 29 septembrie 2011, când s-a soluţionat cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de reclamantă, aceasta a decedat şi respectiva încheiere nu a mai fost comunicată organelor competente să verifice executarea obligaţiei de plată. În plus, la dosar au fost depuse dovezi de plată a taxei judiciare de timbru, în rate, pe numele persoanei decedate, fiind încălcat art. 10 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit căruia dreptul la ajutor public judiciar se stinge la moartea părţii.

Aceste susţineri au fost invocate şi pe calea apelului, dar instanţa de apel le-a respins, în mod nelegal.

Se arată în cuprinsul punctului 4 din motivele de recurs, că în mod nelegal şi vădit netemeinic, a stabilit instanţa de apel că pârâţii H. şi F. au calitate procesuală pasivă, dar numai în legătură cu capătul de cerere privind revendicarea. În realitate, a fost greşit reţinută situaţia de fapt, respectiv pârâta H. nu mai locuieşte în imobil, deci nu mai are posesia imobilului, cum s-a reţinut, de altfel, şi în rapoartele de expertiză, că bunul este în posesia unui terţ.

Au mai arătat pârâţii că instanţa de apel a ignorat excepţia autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor în raport de sentinţa civilă nr. 2049/2010 a Tribunalului Constanţa.

Prin această hotărâre judecătorească s-a stabilit irevocabil că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă într-o cauză identică. Ignorarea acestei excepţii de către instanţa de apel a dus la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nelegale.

Printr-o altă critică de recurs (punctul 5), pârâţii au susţinut şi că probele administrate în cauză au fost greşit interpretate, ceea ce a dus în final la concluzia că recurenta E. a fost de rea credinţă când a edificat construcţia pe terenul în litigiu.

La punctul 6 din motivele de recurs se arată că expertiza topografică a fost nelegal încuviinţată şi administrată. Instanţa de apel a încuviinţat, cu încălcarea art. 210 - 212 C. proc. civ., la insistenţele reclamanţilor, efectuarea unei alte expertize topo şi nu a unei contraexpertize, care să fi fost efectuată cu un număr de trei experţi. Deşi concluziile expertizei nou întocmite au intrat în contradicţie cu restul de alte cinci expertize întocmite în cauză, totuşi instanţa şi-a fundamentat hotărârea pe concluziile acesteia.

S-a mai arătat că au fost greşit soluţionate atât excepţia autorităţii de lucru judecat cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (punctul 7 din motivele de recurs).

Prin decizia nr. 2118 din 08 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâţii F., H., E. împotriva deciziei civile nr. 89 C din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, decizie care a fost casată, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Relativ la criticile referitoare la soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei de netimbrare a acţiunii şi la împrejurarea că reclamanta a decedat ulterior încuviinţării cererii de ajutor public judiciar, cererea şi respectiva încheiere nemaifiind comunicate organelor competente să verifice executarea obligaţiei de plată, ce formează obiectul punctelor 1, 2 şi 3 din motivele de recurs, Înalta Curte a apreciat că aceste critici nu sunt fondate.

Din analiza actelor dosarului, instanţa supremă a constat că excepţia netimbării acţiunii a fost invocată la termenul de judecată din 1 octombrie 2013, reţinându-se în cuprinsul încheierii tribunalului că a fost încuviinţată cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă în cauză. Ulterior luării acestei măsuri, reclamanta a decedat.

Curtea de apel a reţinut că este lipsit de relevanţă faptul că succesorii reclamantei iniţiale au beneficiat de măsura de ajutor public judiciar privind plata taxei judiciare de timbru ce fusese acordată în considerarea situaţiei materiale a persoanei decedate, din moment ce la data examinării în apel, problema achitării taxelor datorate pentru înregistrarea acţiunii nu se mai poate pune, taxa datorată în sumă de 8.744,9 RON fiind plătită în întregime.

Înalta Curte a reamintit, în acest context, cele statuate prin decizia nr. 7 din 08.12.2014, pronunţată în recurs în interesul legii, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Aşadar, încheierea prin care tribunalul a încuviinţat cererea de ajutor public judiciar ar fi putut fi supusă exclusiv căii de atac a reexaminării, asupra ei neputându-se formula critici prin intermediul căilor de atac ale apelului sau recursului. Faţă şi de împrejurarea că a fost achitată în întregime taxa datorată, astfel cum a fost stabilită de instanţă, Înalta Curte a constat că, în mod corect, curtea de apel a procedat la respingerea acestor critici.

Totodată, s-a apreciat ca nerelevantă împrejurarea că ratele taxei judiciare de timbru au fost plătite de succesorii reclamantei iniţiale, aceasta deoarece, în primul rând, timbrajul datorat cererii de chemare în judecată a fost satisfăcut, plătitorii acesteia fiind succesorii în drepturi ai reclamantei, care preluând patrimoniul autoarei lor au dobândit şi obligaţia stabilită în sarcina părţii decedate, de plată a unor sume în favoarea bugetului local.

S-a avut în vedere că la punctul 5 din motivele de recurs, recurenţii pârâţi critică greşita stabilire a unei situaţii de fapt şi anume că pârâta E. a fost de rea credinţă când a edificat construcţia şi a ocupat terenul reclamantei în mod abuziv, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, soluţia pronunţată fiind netemeinică.

Înalta Curte a apreciat că nu mai poate fi valorificată pe calea recursului o asemenea critică, nemaiconstituind motiv de recurs în reglementarea art. 304 C. proc. civ. cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor administrate.

Recurenţii pârâţi au formulat critici şi asupra modului în care curtea de apel a încuviinţat şi administrat probele în dosar, în special a probei cu expertiză topografică, susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 210 - 212 C. proc. civ., prin aceea că a incuviinţat şi dispus efectuarea unei noi expertize topo şi nu a unei contraexpertize, care să fi fost efectuată cu un număr de trei experţi (punctul 6 din motivele de recurs).

Cu privire la această critică, Înalta Curte a constat că şi în situaţia în care în cauză s-a efectuat o expertiză topo, nu există niciun impediment legal de a se admite o nouă cerere a părţii, formulată în timp util, de a se efectua o altă expertiză, dacă aceasta este necesară pentru stabilirea faptelor, instanţa fiind datoare să o încuviinţeze.

În acest sens, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 212 C. proc. civ., care permite întregirea expertizei sau o nouă expertiză dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, şi nicidecum nu poate fi vorba de încălcarea legii, astfel cum în mod greşit susţin recurenţii pârâţi, nefiind incident motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susţinerea de la punctul 7 al motivelor de recurs, privind modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate, ce privesc fie autoritatea de lucru judecat, fie prescripţia dreptului material la acţiune, este generică şi lacunară, neputând fi încadrată în niciunul din cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ. Nefiind indicat niciun motiv de recurs dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar neexistând nici dezvoltarea acestei susţineri, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat la motivul ce se invocă, sancţiunea care intervine nu poate fi decât aceea a nulităţii acestei critici, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica expusă la punctul 4 al motivelor de recurs, privind soluţia de reţinere a calităţii procesuale pasive a pârâţilor H. şi F. în legătură cu capătul de cerere privind revendicarea, întemeiată pe greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, Înalta Curte constată că se cere aprecierea unei împrejurări de fapt şi anume, posesia imobilului litigios, pe baza recunoaşterii la interogatoriu făcută de către H., a constatărilor din preambulul rapoartelor de expertiză efectuate în cauză şi în raport de suportarea de către cei doi pârâţi G. a 2/3 din cheltuieli în faţa instanţei de fond, ceea ce implică practic reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat. Acesta reprezintă un control de netemeinicie a hotărârii atacate (şi nu de nelegalitate), ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte, însă, susţinerea recurenţilor pârâţi, în sensul că instanţa de apel a ignorat invocarea de către aceştia a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor în raport de sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Din datele dosarului rezultă că în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul tribunalului, pârâţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport de sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă. Pârâţii au invocat, în cuprinsul aceleaşi întâmpinări, aceeaşi excepţie, a autorităţii de lucru judecat, în raportat de sentinţele civile nr. 10762/1998 (pentru capetele 1 şi 2 din cererea introductivă) şi nr. 13875/1999 (pentru capetele 3 şi 4 din acţiune), ambele hotărâri ale Judecătoriei Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 405 din 25 februarie 2014, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi H., din considerentele hotărârii judecătoreşti reieşind că instanţa de fond a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţele civile nr. 10762/1998 şi nr. 13875/1999 ale Judecătoriei Constanţa, nu şi în raport de sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă.

Dosar nr. x/2010, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010, rămasă irevocabilă, a avut aceleaşi părţi, în calitate de reclamantă şi pârâţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză cu dosarul ce face obiectul judecăţii de faţă, fiind în mod cert întrunită tripla identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, irevocabilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor H. şi F.; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii H. şi F., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a luat act de renunţarea la judecata cererii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta E. şi s-a dispus cu privire la restituirea către această pârâtă a unor sume de bani reprezentând onorarii expert şi cu privire la cheltuielile de judecată.

Prin urmare, această hotărâre judecătorească a statuat în mod irevocabil cu privire la acelaşi raport juridic, supus şi judecăţii pendinte, şi a fost depusă la dosar pentru prima dată în recurs.

Un asemenea act are caracterul unui înscris nou, care dacă ar fi fost cunoscut de instanţa de apel, ar fi putut determina o altă soluţie, fapt ce impune automat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În ceea ce priveşte cererea recurenţilor pârâţi privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată şi onorariu de avocat, dată fiind soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, Înalta Curte a apreciat că numai după rejudecarea cauzei se poate şti care este partea care datorează celeilalte cheltuielile de judecată, ca fiind parte căzută în pretenţii în înţelesul art. 274 C. proc. civ., astfel încât s-a reţinut că urmează ca instanţa de trimitere să aibă în vedere şi să aprecieze în privinţa cheltuielilor de judecată.

În rejudecare, prin decizia nr. 94/C din 12 iunie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelurile formulate de apelanţii reclamanţi D. şi C. şi de apelanţii pârâţi E., F. şi H. împotriva sentinţei civile nr. 405 din 25 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelantă în sensul că:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi H. şi a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei E. şi a obligat-o să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 257 mp din strada Patriei, Constanţa, lot. 37-lot 2, identificată şi delimitată prin punctele 1-4-3-2-1 potrivit anexei 6 la raportul de expertiză tehnică judiciară (dosar tribunal vol. II), efectuată de experţi I., J. şi K.

A admis capătul de cerere formulat împotriva pârâtei E. vizând grăniţuirea şi a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanţilor situat în strada Patriei, Constanţa, lot 37-lot 2, pe aliniamentul 2-3 din anexa 4 la acelaşi raport de expertiză judiciară, de terenul proprietatea pârâtei (Lot 37-1).

A admis capătul de cerere vizând demolarea construcţiei P+1 proprietatea pârâtei E. situată în strada Patriei, Constanţa, pe lotul 37- lot 2, proprietatea reclamanţilor şi a obligat această pârâtă, pe cheltuiala ei, la desfiinţarea construcţiei edificate pe terenul reclamanţilor, iar în situaţia neîndeplinirii acestei obligaţii a autorizat reclamanţii să demoleze această construcţie pe cheltuiala pârâtei E.

A respins cererea formulată de reclamanţi, privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 261,38 mp, ca neîntemeiată.

A obligat pe pârâta E. la plata către reclamanţi a sumei de 10.649,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelante referitoare la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi la respingerea cererii pârâţilor F. şi H. privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În pronunţarea acestei soluţii, având în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut, următoarele:

1. Relativ la chestiunea privind calitatea procesuală pasivă a pârâţilor F. şi H. în prezentul litigiu, curtea de apel a reţinut din cuprinsul sentinţei civile nr. 2049 din 09 decembrie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pronunţată în dosar nr. x/2010 şi rămasă irevocabilă, că la data de 03.08.2010 a fost formulată de către aceeaşi reclamantă, A., o acţiune având ca obiect obligarea pârâţilor E., F. şi H. la lăsarea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, a terenului de 261,38 mp din Constanţa, str. Patriei, lot 37, stabilirea liniei de hotar între proprietăţi, obligarea pârâţilor ca, pe propria cheltuială, să demoleze construcţia edificată abuziv pe proprietatea reclamantei şi să fie readus terenul în starea iniţială, anterior ocupării lui abuzive sau autorizarea reclamantei de a face aceste demersuri pe cheltuiala pârâţilor, obligarea pârâţilor la achitarea contravalorii terenului pentru lipsa de folosinţă şi la cheltuieli de judecată.

Soluţia la care s-a oprit instanţa de fond a fost de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi H. cu consecinţa respingerii acţiunii în raport cu persoanele indicate, pentru lipsa calităţii lor procesuale pasive. În privinţa pârâtei E., aceeaşi instanţă a luat act de renunţarea reclamantei la judecată, în condiţiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ. 1865.

Instanţa de rejudecare a arătat că soluţia a intrat în puterea lucrului judecat prin nerecurare, astfel că dispoziţiile sale nu mai pot fi cercetate într-un alt proces în măsura în care ele au statuat irevocabil asupra aceleiaşi situaţii în fapt şi în drept deduse judecăţii. Acceptând soluţia dispusă în legătură cu calitatea procesuală a pârâţilor indicaţi, autoarea apelanţilor reclamanţi a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1201 din vechiul C. civ., statuarea opunându-se avânzilor cauză care i-au preluat reclamantei calitatea procesuală în acest proces.

Aşadar, acţiunea de faţă, având configurarea identică celei precedente, nu mai poate susţine teza calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi H., întrucât hotărârea judecătorească depusă în recurs a tranşat irevocabil această chestiune, pentru toate capetele de cerere formulate în cauza pendinte.

În aceste condiţii, faţă de prevederile art. 296 C. proc. civ., în rejudecare s-a apreciat că se impune menţinerea sentinţei civile apelate sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi H. şi respingerii acţiunii faţă de aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă, pentru toate pretenţiile deduse judecăţii.

2. În ce priveşte chestiunea bunei sau relei credinţe a pârâtei E. şi aplicarea art. 494 C. civ. 1865, instanţa de rejudecare, în scopul clarificării acestui aspect, a apreciat oportună necesitatea de a releva, astfel cum s-a realizat şi în primul ciclu procesual, modalitatea de dobândire - de către fiecare parte - a dreptului de proprietate pentru terenurile în cauză.

Astfel, se reţine că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 453 din 16 februarie 1938 la Tribunalul Constanţa, transcris la grefa aceleiaşi instanţe sub nr. 956 din 16 februarie 1938, numita L. i-a vândut lui M. suprafaţa de 261,38 m.p. reprezentând ½ din locul de casă al înstrăinătoarei, în suprafaţă totală de 522,75 m.p. din planul de parcelare Cimbru, Cartier Tataia, mun. Constanţa; terenul vândut a fost descris ca având deschiderea pe str. Patriei, pe o lungime de 10,20 m care pleacă din jumătatea reţinută de vânzătoare până la stradela care trece peste fostul lot 38 formând cu acesta un colţ; pe o lungime de 25,5 m, adică pe o latură, terenul se mărginea cu stradela fostului lot 38; de lotul 42 se mărginea pe o lungime de 10,25 m şi care pleacă din stradelă către locul care îi rămânea vânzătoarei, iar pe ultima latură terenul înstrăinat se mărginea cu "restul lotului meu vânzătoarea", de care se desparte printr-o latură de o lungime de 25,5 m .

Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 16.06.1938 şi autentificat la Grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 2129 din 16 iunie 1938, L. i-a vândut lui X. o suprafaţă de 261,38 m.p. făcând parte din lotul nr. 37 din parcelarea N., având ca vecinătăţi: la Sud, str. Patriei, pe o lungime de 10,25 m; la Nord, lotul 42 pe o lungime de 10,25 m, la Est proprietatea lui M. pe o lungime de 25,5 m şi la Vest lotul nr. 36 pe o lungime de 25,5 m .

Aceste două acte translative atestă că autorilor părţilor le-au fost înstrăinate încă de la început porţiuni distincte din lotul 37 din fosta parcelare Cimbru, suprafeţele fiind bine delimitate atât ca arie, cât şi ca vecinătăţi, astfel încât aserţiunile pârâtei E., în sensul că ar fi intervenit eroarea cu privire la limitele suprafeţei dobândite, sunt vădit nefondate. De altfel, titlul de proprietate al numitei E., reprezentând contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3202 din 21 august 1997 la BNP O., păstrează reperele vechiului act de proprietate pentru porţiunea înstrăinată la 16.02.1938 lui M., suprafaţa înstrăinată fiind de doar 261 mp, fără ca în act să se indice vânzarea unui întreg lot din vechea parcelare.

A. a făcut dovada transmisiunii dreptului de proprietate de pe urma defunctului proprietar X., moştenit de soţia sa Constantina Bartha, suprafaţa de 261,38 m.p., care face parte din lotul, str. Patriei, Constanţa, fiind obiectul testamentului lăsat de cea din urmă în favoarea nepoatei sale menţionate; această chestiune a stat la baza admiterii cererii în revendicare formulate la Judecătoria Constanţa, în dosar nr. x/1996. Sentinţa civilă nr. 11452 din 2 octombrie 1996, prin care pârâtul Consiliul Local Constanţa a fost obligat să lase în deplină proprietate terenul în suprafaţă de 261,38 m.p., lotul 37 din parcelarea "Gh. Cimbru" situat în Constanţa, str. Patriei, a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 505 din 19 martie 1997 a Tribunalului Constanţa (dosar nr. x/1996).

Prin urmare, curtea de apel a constatat că instanţa de fond a reţinut greşit incidenţa art. 494 alin. (3) C. civ. 1865 şi a extras concluzia bunei credinţe a pârâtei E. din simplul fapt că,, pârâta a avut, la momentul edificării construcţiei, convingerea că a cumpărat terenul printr-un act autentic", de esenţa evaluării bunei sau relei credinţe nefiind existenţa unui titlu valabil, ci reprezentarea obiectivă - indubitabilă în raport de elementele configurate prin propriul titlu - că terenul pe care se ridică edificiul aparţine constructorului.

S-a arătat că nu poate fi reţinută buna credinţă a pârâtei pentru că atât documentaţiile care au însoţit autorizaţia de construire, cât şi conţinutul procesului-verbal de constatare a contravenţiei 1491 din 14 decembrie 1998, încheiat de autorităţile locale, certifică împrejurarea că, până la momentul încheierii procesului-verbal de recepţie din 12.07.1999, apelanta pârâtă E. a cunoscut care erau parametrii de încadrare a acestei lucrări, dar şi faptul că a depăşit, prin construcţia realizată, limitele propriei proprietăţi (şi nu a dorit să o readucă în limitele aprobate nici după sesizarea instanţei de către Primarul Mun. Constanţa, în temeiul art. 28 din Legea nr. 50/1991, în dosar nr. x/2000).

Instanţa de rejudecare a reţinut că, constatând că apelanta pârâtă a avut convingerea sinceră şi obiectivă a construirii pe terenul său, instanţa de fond a încălcat puterea de lucru judecat decurgând din considerentele sentinţei civile nr. 2019 din 12 februarie 2003 a Judecătoriei Constanţa, definitivă conform deciziei 866 din 17 noiembrie 2006 a Tribunalului Constanţa şi irevocabilă conform deciziei 263/C din 14.05.2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, (dosar nr. x/2007), hotărâri care au stabilit, într-un al doilea ciclu procesual - în condiţiile în care A. a fost intervenientă în respectivul proces - că au fost depăşite limitele autorizaţiei de construire 250 din 09 martie 1998 şi că edificiul trebuie readus în parametrii aprobaţi, cu consecinţa desfiinţării parţiale a construcţiei astfel edificate.

Relativ la teza bunei credinţe a constructorului, s-a apreciat de curtea de apel că aceasta era înlăturată de însuşi conţinutul înscrisurilor întocmite de apelanta pârâtă E. pe parcursul judecăţii cu municipalitatea pentru nerespectarea limitelor autorizaţiei de construire. Astfel, la 24.07.2003 se înregistrează la Primăria mun. Constanţa cererea 94316 prin care E. solicită autorităţilor locale să îi permită,, cumpărarea’’ terenului de 263,30 mp situat în str. Patriei, pe motiv că,, datorită topografiei terenului, imobilul casă de locuit a fost amplasat de o asemenea manieră încât a făcut necesară ocuparea unui teren învecinat, în suprafaţă de 422,14 mp, proprietatea Consiliului Local Constanţa". Prin acelaşi înscris se confirmă faptul că apelanta pârâtă cunoştea incontestabil limitele dreptului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, anume doar suprafaţa de 263,30 mp, dar şi că de la momentul iniţierii construcţiei a ocupat şi folosit în mod voluntar - în mod evident, fără vreun titlu, din moment ce solicita cumpărarea - şi suprafaţa de 422,14 mp învecinată . Nu putea fi aşadar reţinută buna-credinţă a apelantei pârâte E., în condiţiile în care în anul 2003, deci la cca. 2 ani de la debutul procesului iniţiat de Primarul mun. Constanţa pe temeiul Legii nr. 50/1991 şi de la formularea cererii de intervenţie în respectivul proces de către adevăratul titular al dreptului real, A. (11.10.2001), uzurpatorul face o cerere de,, cumpărare" a terenului de la autoritatea locală, cu toate elementele mai sus-indicate, tocmai pentru a obstrucţiona demersurile legitime de intrare în legalitate.

Reţinând aceste argumente, curtea de apel a înlăturat solicitările de refacere a expertizei topografice prin realizarea măsurătorilor întregului cvartal, pornind dinspre B-dul Mamaia înspre mare, pentru că această probă nu este utilă justei soluţionări a litigiului; apelanta pârâtă nu a cumpărat nici integral şi nici o parte nedeterminată a fostului lot 37 din parcelarea Cimbru, titlul propriu nefăcând, de altfel, vreo trimitere la fosta parcelare, ci a dobândit o suprafaţă bine delimitată în raport de reperele existente la data dobândirii dreptului, astfel încât susţinerea că lotul ar fi trebuit să fie stabilit topo-cadastral printr-o nouă expertiză, deosebită de cea deja administrată de instanţa de fond, a fost înlăturată în apel.

Curtea de apel a reţinut, în acelaşi context, că autorul apelantei pârâte, P., dobândise la rândul său prin hotărâre judecătorească terenul ulterior înstrăinat, iar raportul de expertiză efectuat în dosar nr. x/1993 (înscrisuri depuse în dosarul ataşat 5385/1998 al Tribunalului Constanţa) confirmă faptul că nu suprafaţa ocupată în prezent de apelanta pârâtă a făcut obiectul respectivului proces, ci suprafaţa identificată ulterior şi de expertiza efectuată de cei trei experţi în cauza de faţă, ca fiind lotul 1, la est de lotul atribuit numitei A.

Expertiza judiciară efectuată de experţii J., I. şi K. relevă faptul că din fostul lot 37, construcţia aparţinând apelantei pârâte E. ocupă întregul lot restituit prin hotărâre judecătorească autoarei apelanţilor reclamanţi. Aşadar, în speţă, prezumţia bunei credinţe a constructorului neproprietar pe terenul în litigiu a fost greşit valorificată în primă instanţă, argumentaţia adusă raportându-se, fără nici o trimitere la probele administrate, la încheierea unui act autentic, omiţându-se să se observe, după cum s-a arătat, că titlul translativ cuprindea suficiente elemente de delimitate a terenului, autorizaţia de construire prevedea suprafaţa deţinută, cât şi obligaţia respectării parametrilor aprobaţi pentru construcţie, iar apelanta pârâtă a fost chemată în judecată de autoritatea locală (autoarea reclamanţilor fiind intervenientă) pentru desfiinţarea casei ridicate cu nesocotirea autorizaţiei.

Instanţa de apel a semnalat şi faptul că apelanta pârâtă nu a evocat printr-o întâmpinare probele care justifică (în combaterea aserţiunilor apelanţilor reclamanţi) teza bunei sale credinţe, criticile formulate în calea de atac raportându-se la impedimente de ordin procedural care ar exclude demolarea, susţinându-se că de la momentul ocupării terenului ar fi trecut 18 ani. Or, în cauză, apelanţii reclamanţi au probat că nu a fost vorba despre pasivitatea manifestată de adevăratul titular al dreptului real, A. acţionând în tot acest timp, mai întâi prin chemarea în instanţă, pentru grăniţuire, faţă de P. (cel care înstrăinase dreptul de proprietate asupra propriului teren lui E.), iar ulterior exercitând mai multe acţiuni judiciare fie separat, fie cu autoritatea locală, spre a i se recunoaşte atributul plenar al dreptului real.

Prezenta acţiune în revendicare pune în discuţie titlurile exhibate pentru bunul în litigiu, nici un înscris neputând proba că apelanta pârâtă a dobândit, cu bună credinţă şi încrezându-se în actele juridice ale antecesorului său, suprafaţa de teren restituită prin hotărâre judecătorească reclamantei B. şi revendicată în acest dosar; dimpotrivă, probele administrate au relevat o manifestare abuzivă a apelantei pârâte încă de la momentul începerii edificării locuinţei din str. Patriei, ocupând cu aceasta terenul învecinat, al reclamantei, depăşind limitele autorizaţiei de construire şi nepunând benevol în aplicare hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în temeiul Legii 50/1991.

Astfel fiind, criticile apelanţilor reclamanţi formulate în acest sens, legate de greşita interpretare adusă probelor şi eronata aplicare la speţă a prevederilor art. 494 alin. (3) C. civ. 1865 se dovedesc a fi fondate, neputând fi vorba despre o eroare a constructorului de bună credinţă. Pe cale de consecinţă, devin pe deplin incidente dispoziţiile corelative referitoare la dreptul de opţiune al adevăratului titular al dreptului, care poate cere ridicarea construcţiei făcute pe terenul său de către terţ cu materialele proprii (art. 494 alin. (1) teza a doua C. civ.).

Aceasta a fost de altfel, opţiunea autoarei reclamanţilor B. încă de la momentul sesizării instanţei de fond, dar şi de la data formulării cererii de intervenţie în anul 2001, în procesul iniţiat de Primarul mun. Constanţa în temeiul Legii 50/2001. Fiind obţinută deja o hotărâre irevocabilă de recunoaştere a caracterului ilegal al edificiului ridicat pe acest teren, fiind probată reaua-credinţă a constructorului şi încălcarea gravă a dreptului de proprietate aparţinând reclamanţilor pe întreaga perioadă de derulare a demersurilor reclamantei A., instanţa de apel a constatat că nu se poate da curs solicitării subsidiare de obligare a apelantei pârâte la acordarea contravalorii terenului ocupat. Această soluţie legislativă, abordată în textul art. 582 din actualul C. civ., nu se aplică situaţiei juridice iniţiate sub imperiul vechiul Cod, chiar dacă pe parcursul procesului a existat acordul de principiu şi o negociere cu caracter general al unei eventuale despăgubiri prin plata valorii de piaţă a imobilului. Acesta a fost de altfel şi motivul pentru care a fost încuviinţată şi administrată o expertiză evaluatorie cu ocazia reluării judecăţii în apel, ale cărei concluzii au confirmat valoarea de piaţă a bunului litigios. Elementele anterior expuse (statuarea cu putere de lucru judecat în privinţa depăşirii limitelor propriului drept de proprietate, demersurile de obstrucţionare în recunoaşterea dreptului reclamantei şi punerea în executare benevolă a hotărârii anterioare) exclud însă abordarea dispoziţiilor art. 494 C. civ. 1865 în cheia dată de art. 582 şi art. 592 alin. (1) din noul C. civ., motiv pentru care soluţia de primă instanţă va fi reformată, în sensul admiterii capătului de cerere vizând demolarea construcţiei P+1 proprietatea pârâtei E. situată în strada Patriei, Constanţa, pe lotul 37- lot 2, proprietatea reclamanţilor şi obligării acestei pârâte ca, pe cheltuiala ei, să procedeze la desfiinţarea construcţiei edificate pe terenul reclamanţilor, iar în situaţia neîndeplinirii acestei obligaţii reclamanţii sunt autorizaţi să demoleze această construcţie, pe cheltuiala pârâtei E.

3. În privinţa soluţionării excepţiilor invocate prin cererea de apel de pârâta E. şi care nu au primit o dezlegare prin decizia de casare, instanţa de rejudecare a reţinut că nu poate fi primită critica apelantei pârâte privitoare la operarea excepţiei autorităţii de lucru judecat pentru capetele 3 şi 4 din cerere (demolarea sau, după caz, plata contravalorii terenului), după cum nici nu se poate pune în discuţie prescripţia dreptului la executare silită în prezentul demers. Judecata operată anterior prin prisma depăşirii limitelor autorizaţiei de construire nu a procedat la compararea titlurilor prezentelor părţi, după cum demolarea unei construcţii edificate cu rea credinţă pe terenul adevăratului titular al acestuia a fost dedusă soluţionării instanţelor abia în acest litigiu, nefiind pronunţată nici o altă hotărâre definitivă şi irevocabilă care să tranşeze în fapt şi în drept asupra acestei chestiuni (în sensul că apelanta pârâtă nu a fost în măsură să prezinte o hotărâre judecătorească motivată, irevocabilă, care să fi avut ca obiect compararea de titluri, stabilirea întinderii dreptului de proprietate şi demolarea acestei construcţii). Cauza de faţă nu ridică ipoteza atragerii răspunderii civile delictuale a apelantei pârâte, cum se pretinde prin apelul său, spre a face incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci pe cea a comparării de titluri în condiţiile art. 480 C. civ. 1865, acţiunea în revendicare fiind imprescriptibilă.

4. În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor privitoare la cheltuielile de judecată, invocate de apelanţii pârâţi, instanţa de rejudecare a avut în vedere faptul că, instanţa de fond, soluţionând cauza, a respins cererea pârâţilor G. şi E. de a fi obligaţi reclamanţii B. la cheltuieli de judecată, cu motivarea că dovada acestor cheltuieli a fost depusă la dosar după închiderea dezbaterilor, astfel că trebuie sancţionat cu neluarea în seamă a acesteia.

În mod evident, soluţia la care s-a oprit tribunalul nu a fost eronată, pentru că legea prevede că dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 C. proc. civ. 1865 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei, cu excepţiile expres prevăzute (art. 138 alin. (1), această reglementare fiind incidentă şi dovezilor privitoare la cheltuielile de judecată, a căror dovadă de plată nu putea fi depusă după închiderea dezbaterilor. În egală măsură, admiterea parţială a acţiunii reclamaţilor nu echivalează cu acordarea corelativă a cheltuielilor efectuate de pârâţi, pentru că aceste din urmă părţi sunt cele,, căzute în pretenţii" în singurul demers dedus judecăţii, cel al reclamantei B.

Instanţa de apel a constat, însă, adiţional acestui aspect, faptul că apelanţii pârâţi G. nu ar fi îndreptăţiţi la cheltuieli de judecată nici în considerarea admiterii excepţiei lipsei calităţii lor procesuale pasive (ca unică soluţie dată în favoarea lor în raport de pretenţiile apelanţilor reclamanţi), în condiţiile în care statuarea dată nu s-a fundamentat pe înscrisuri depuse în faţa instanţelor devolutive, ci direct în recurs (instanţa supremă relevând această situaţie).

Faţă de considerentele reţinute, instanţa de rejudecare a admis ambele apeluri şi a dispus potrivit dispozitivului deciziei pronunţate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele E. şi H., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate, iar, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul admiterii apelului formulat de ele împotriva sentinţei civile nr. 405 din 25 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi respingerii apelului formulat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.

În dezvolarea motivelor de recurs, hotărârea atacată a fost criticată sub aspectul că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul de apel referitor la greşita soluţionare de către prima instanţă a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 10762/1998 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. x/1998 cu privire la primele două capete de cerere vizând revendicarea şi grăniţuirea.

Se arată că, prin sentinţa civilă nr. 10762/1998 pronunţată în dosar nr. x/1998 al Judecătoriei Constanţa s-a admis acţiunea reclamantei A. şi s-a dispus grăniţuirea proprietăţilor, pe liniile de hotar identificate prin expertiza efectuată în cauză de către expertul T. De asemenea, instanţa a dispus obligarea pârâtului P. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei suprafaţa de 227 mp teren identificat sub forma patrulaterului colorat în vedre pe schiţa anexă a raportului întocmit de către expertul T.

Se apreciază că este îndeplinită condiţia triplei identităţi cerută de art. 1201 din C. civ., pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 10762/1998 a Judecătoriei Constanţa. Cererile reclamantei soluţionate prin această hotărâre sunt identice cu cele deduse judecăţii în prezenta cauză, în cuprinsul primelor două capete de cerere revendicare şi grăniţuire. Există şi identitate de cauză, întrucât reclamanta a înţeles să invoce acelaşi fundament al pretenţiei deduse judecăţii, existând îndeplinită şi condiţia identităţii de părţi, chiar dacă această hotărâre nu a fost pronunţată în contradictoriu cu E., aceasta fiind dobânditor cu titlu particular al imobilului litigios.

Arată că deşi soluţia primei instanţe de a înlătura excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 10762/1998 pronunţată de către Judecătoria Constanţa a fost criticată în apel, instanţa de control judiciar în mod greşit, prin soluţia recurată, nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de apel care viza incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Printr-un alt motiv de recurs, s-a criticat inaplicabilitatea dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 de către instanţa de apel, în pronunţarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capetelor de cerere vizând obligarea la demolarea construcţiei şi obligaţia subsidiară de achitare a contravalorii terenului.

Arată că, prin probele administrate în cauză a fost dovedit faptul că reclamanţii cunoşteau despre edificarea construcţiei încă din primăvara anului 1998, iar, prin raportare la dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la 1 ianuarie 1999 şi s-a împlinit la 1 ianuarie 2002, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Nu se poate reţine motivarea potrivit căreia solicitarea de demolare ar fi accesorie acţiunii în revendicare, de vreme ce reclamanţii cunoşteau faptul edificării construcţiei şi, mai mult, făcuseră numeroase demersuri pe lângă autoritatea locală pentru a dispune demolarea acesteia.

Un alt motiv de recurs evocat în cuprinsul cererii de recurs vizează reţinerea greşită a relei credinţe a pârâtei E. în edificarea construcţiei pe terenul reclamanţilor, ceea ce a condus la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. (1) teza a II-a C. civ., în loc de cele înscrise în art. 494 alin. (3) din C. civ. reţinute corect de instanţa de fond.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată că soluţia pronunţată este consecinţa unei interpretări eronate a actelor juridice de dobândire a proprietăţii terenurilor, dar şi a susţinerilor pârâtei E. în legătură cu limitele terenului cumpărat de aceasta.

Se arată că instanţa de apel a interpretat greşit sentinţa civilă nr. 1145 din 2 octombrie 1996 pronunţată în dosar nr. x/1996, prin care Judecătoria Constanţa a dispus obligarea pârâtului Consiliul Local Constanţa să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Constanţa, strada Patriei, lotul nr. 37 din parcelarea N., în suprafaţă de 261,38 mp, astfel cum a fost identificat prin expertiza imobiliară întocmită de expertul U.

Se arată că instanţa de apel a interpretat greşit sentinţa civilă nr. 1145 din 2 octombrie 1996 pronunţată în dosar nr. x/1996, prin care Judecătoria Constanţa a dispus obligarea pârâtului Consiliul Local Constanţa să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Constanţa, strada Patriei, lotul nr. 37 din parcelarea N., în suprafaţă de 261,38 mp, astfel cum a fost identificat prin expertiza imobiliară întocmită de expertul U.

Această expertiză a fost efectuată la 4 noiembrie 1996, deci ulterior expertizei efectuate de către expertul V. în dosar nr. x/1993 care a avut ca obiect acţiunea în revendicare prin care vânzătorul P. a revendicat terenul care coincide cu cel din prezenta cauză. Solicită a se observa că din analiza cele două expertize rezultă că ambii experţi au precizat că între proprietatea soţilor Z., la Vest şi proprietatea E. (fostă Y.), la Est, se află un teren viran despre care expertul V. a afirmat că este folosit de S. fără a deţine acte de proprietate, iar expertul U. a precizat că este terenul revendicat de autoarea reclamanţilor. Niciun expert nu a identificat la acel moment existenţa vreunei alte proprietăţi între proprietatea E. şi proprietatea soţilor Z.

Din analiza acestor expertize rezultă că terenul revendicat de reclamanţi, în prezenta cauză, nu se suprapune peste terenul deţinut de E., ci se suprapune peste terenul deţinut în prezent de familia Pană, teren care este situat la Vest de proprietatea pârâtei şi care se învecinează pe latura de Vest cu proprietatea soţilor Z. Acesta este terenul reclamanţilor, drept dovadă fiind toate hotărârile depuse de-a lungul judecăţii, precum şi actele de proprietate prezentate de părţi în care proprietatea reclamanţilor se învecinează la Vest cu proprietatea Z., iar nu cu cea a familiei Pană sau Staicu.

Astfel, instanţa de apel nu a analizat toate hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei, care sunt opozabile reclamanţilor, şi care statuează fără dubiu că edificarea construcţiei a fost făcută pe terenul cumpărat de la P., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea din 21 august 1997 a notarului public O. din Constanţa. În susţinerea acestui punct de vedere, se arată că:

- la fila 21 a dosar nr. x/1998 al Tribunalului Constanţa este depusă sentinţa civilă nr. 8281 din 26 iunie 1995 pronunţată în dosar nr. x/1993, prin care Judecătoria Constanţa a dispus obligarea pârâtului S. să lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Constanţa, strada Patriei, astfel cum a fost identificat prin expertiza imobiliară întocmită de expertul V.

- la fila 15 a dosar nr. x/1998 al Tribunalului Constanţa este depusă expertiza imobiliară întocmită de expertul V. în dosar nr. x/1993 unde, în anexa 2 a acesteia, expertul identifică terenul cumpărat de către E. de la P., ca fiind cel delimitat de linia roşie, în suprafaţă de 267,75 mp. În această schiţă se observă că între proprietatea E. şi proprietatea lui Z. se mai află un teren, loc viran folosit tot de S., pentru care nu există dovada preluării în proprietatea statului.

- la fila 31 a dosar nr. x/2011* al Curţii de Apel Constanţa, se află sentinţa civilă nr. 5064 din 14 martie 2011, pronunţată în dosar nr. x/2010, prin care Judecătoria Constanţa lămureşte dispozitivul sentinţei civile nr. 2019 din 12 februarie 2003 a Judecătoriei Constanţa, în sensul că readucerea construcţiei la parametrii stabiliţi prin autorizaţia de construire, cu consecinţa desfiinţării parţiale a construcţiei, vizează partea de construcţie în suprafaţă de 8,31 mp, notată cu F-G-21-20 în planul de situaţie întocmit de expertul W.

- încheierea nr. 335 din 03.07.2017 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. x/2014, depusă în faţa primei instanţe în dosar nr. x/2011, stabileşte că nu se poate reţine în sarcina pârâtei E. săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, întrucât suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi nu era delimitată de suprafaţa de teren cumpărată de aceasta, neputând fi reţinută în sarcina sa intenţia de a tulbura posesia terenului vecin.

Se apreciază că toate aceste hotărâri judecătoreşti demonstrează că la data edificării construcţiei pârâta E. a avut ferma convingere că edifică construcţia pe terenul său, context în care consideră că instanţa de apel a reţinut greşit art. 494 alin. (1) teza a II-a C. civ. referitor la reaua credinţă a constructorului.

Printr-un ultim motiv de recurs sunt formulate critici referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor referitoare la plata cheltuielilor de judecată efectuare de către pârâtă H..

Consideră că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor procedurale înscrise în art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ. atunci când a apreciat că pârâta G. nu ar fi îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată nici în considerarea admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, "în condiţiile în care statuarea dată nu s-a fundamentat pe înscrisuri depuse în faţa instanţelor devolutive, ci direct în recurs".

Deoarece acţiunea reclamanţilor a fost respinsă în totalitate faţă de H., apreciază că aceasta este îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât şi instanţa de recurs a apreciat că numai după rejudecarea cauzei se poate şti care este partea care datorează celeilalte cheltuielile de judecată, ca fiind parte căzută în pretenţii în înţelesul art. 274 din C. proc. civ.

Se arată, că pârâta G. a solicitat obligarea apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut în rejudecarea apelurilor, însă instanţa de apel a respins greşit solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în contextul în care apelul acesteia a fost admis, iar acţiunea reclamanţilor a fost respinsă faţă de aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Consideră, aşadar, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ., în temeiul cărora instanţa de apel trebuia să-i oblige pe reclamanţii-apelanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în rejudecarea apelului.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul declarat de pârâta E. este nefondat, iar cel declarat de pârâta H. este întemeiat pentru considerentele ce succed:

Printr-un prim motiv de recurs s-a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat, în rejudecare, asupra motivului de apel referitor la greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 10762/1998 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. x/1998, cu privire la primele două capete de cerere având ca obiect revendicare şi grăniţuire.

Contrar susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că, în cadrul analizei legalităţii hotărârii primei instanţe, instanţa de apel a procedat corect la rejudecarea apelului în limitele deciziei de casare dispusă de către instanţa de recurs din primul ciclu procesual, deoarece din obiectul instanţei de rejudecare sunt excluse problemele de drept care au fost soluţionate irevocabil, drept pentru care nu poate fi primită critica potrivit căreia instanţa de rejudecare ar fi omis să se pronunţe asupra motivului de apel referitor la greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport cu hotărârea evocată.

Sub aspectul limitelor investirii instanţei de rejudecare, se constată că prin decizia nr. 2118 din 08 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual s-a dispus casarea deciziei recurate nr. 89/2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, şi trimiterea cauzei spre rejudecare. În cuprinsul deciziei de casare, instanţa de recurs a reţinut, printre altele, în examinarea criticilor în legătură cu soluţia de respingere a excepţiei autorităţii lucrului judecat în raport de soluţiile pronunţate în dosar nr. x/1998 şi nr. x/1999 de Judecătoria Constanţa, precum şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu privire la capetele 3 şi 4 din acţiune (motivul 7 de recurs) că susţinerea recurenţilor pe acest aspect este formulată într-un mod generic şi lacunar, nefiind evocate aspecte de nelegalitate, drept pentru care nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., context în care criticile astfel formulate au fost constatate nule de către instanţa de recurs.

În acest context, în raport de conţinutul deciziei de casare, instanţa de rejudecare a constatat judicios că, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a menţinut soluţia dispusă de instanţele devolutive relativ la modalitatea de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat faţă de hotărârile pronunţate în dosarele civile nr. x/1998, respectiv sentinţa nr. 10762/1998 a Judecătoriei Constanţa şi nr. x/1999, respectiv sentinţa nr. x/1999 a Judecătoriei Constanţa, context în care în mod corect s-a avut în vedere că rejudecarea apelului în legătură cu reexaminarea excepţiei autorităţii de lucru judecat trebuie circumscrisă analizei numai în raport de sentinţa civilă nr. 2049 din 09 decembrie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Or, faţă de argumentele sus menţionate, se constată că problema referitoare la verificarea modalităţii în care a fost soluţionată excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 10762/1998 pronunţată de Judecătoria Constanţa nu mai putea face obiectul controlului instanţei sesizată după casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, de vreme ce rejudecarea apelului nu viza şi acest aspect. Drept urmare, motivul de recurs referitor la nepronunţarea instanţei de rejudecare asupra motivului de apel vizând greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 10762/1998 pronunţată de Judecătoria Constanţa cu privire la capetele de cerere vizând revendicarea şi grăniţuirea se vădeşte a fi nefondat.

Decizia recurată a mai fost criticată şi din perspectiva modului, eronat, de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei privind prescrierea dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect obligarea la demolarea construcţiei şi obligaţia subsidiară de achitare a contravalorii terenului, susţinându-se reţinerea eronată a inaplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.

Critica formulată nu poate fi primită.

După cum s-a evocat deja în precedent, Înalta Curte are în vedere faptul că modalitatea de soluţionare a excepţiei privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în privinţa capetelor de cerere 3 şi 4 având ca obiect obligarea la demolarea construcţiei şi obligaţia subsidiară de achitare a contravalorii terenului, a fost contestată în cadrul recursului formulat în primul ciclu procesual împotriva deciziei nr. 89 din 22 octombrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Sub acest aspect, în examinarea criticii formulate, instanţa supremă a constatat, prin decizia de casare nr. 2118 din 08 octombrie 2015, nulitatea acestor critici pentru imposibilitatea încadrării acestora în vreunul din cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., context în care se constată că soluţia pronunţată, de instanţele devolutive, în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a intrat în puterea lucrului judecat. Or, prin reiterarea excepţiei referitoare la prescripţia dreptului la acţiune, recurenta ignoră efectele unei judecăţi anterioare în interiorul aceluiaşi proces, prin care s-a statuat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului, drept pentru care critica formulată sub acest aspect nu mai poate fi reexaminată în rejudecare.

Un alt motiv de recurs vizează reţinerea greşită, de către instanţa de apel, a împrejurării conform căreia pârâta E. a fost de rea credinţă, ceea ce a avut, ca urmare, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. (1) teza a II-a C. civ. şi nu ale art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. care se referă la tratamentul constructorului de bună credinţă, cum corect au fost reţinute de către instanţa de fond. Subsumat acestui motiv de recurs au fost formulate susţineri în legătură cu interpretarea greşită a actelor de dobândire a proprietăţii cu privire la limitele terenului achiziţionat de pârâta E., a diverselor expertize efectuate în alte dosare civile şi a hotărârilor judecătoreşti anexate dosarului pendinte, fiind subliniată concluzia ce s-ar desprinde din analiza concretă a acestor înscrisuri, realizată detaliat în cuprinsul cererii de recurs, că terenul ocupat de pârâta E. nu se suprapune cu terenul revendicat de reclamanţi şi că s-a demonstrat buna credinţă a pârâtei în edificarea construcţiei, ceea ce ar conduce la concluzia aplicării greşite a dispoziţiilor art. 494 alin. (1) C. civ.

În examinarea acestui motiv de recurs trebuie subliniat, cu titlu preliminar, că, în cuprinsul susţinerilor formulate, au fost dezvoltate critici care vizează modul de interpretare a materialului probator, cu consecinţa reaprecierii dovezilor administrate şi, implicit, a situaţiei de fapt care ar avea drept consecinţă reţinerea situaţiei juridice de constructor de bună credinţă în sarcina pârâtei E. conform art. 494 alin. (3) C. civ. şi nu a dispoziţiilor art. 494 alin. (1) care reglementează situaţia constructorului de rea credinţă.

Aceste critici referitoare la aprecierea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt constituie o chestiune care ţine de netemeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia, fiind valorificate şi în recursul exercitat în primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut, prin decizia nr. 89/C din 22.10.2014 a Curţii de Apel Constanţa, în examinarea capătului de cerere privind demolarea construcţiei, reaua credinţă a pârâtei E. în edificarea construcţiei pe terenul reclamanţilor. Prin cererea de recurs formulată de pârâţi împotriva acestei decizii s-a contestat, printre altele, şi modul în care a fost soluţionat acest capăt de cerere referitor la desfiinţarea construcţiei edificate pe terenul proprietatea reclamanţilor. Instanţa de recurs, prin decizia nr. 2118 din 08 octombrie 2015, a reţinut că recurenţii-pârâţi au criticat greşita stabilire a situaţiei de fapt şi anume, că pârâta E. a fost de rea credinţă când a edificat construcţia şi a ocupat abuziv terenul reclamanţilor, apreciind că aceste critici nu pot fi valorificate pe calea recursului, deoarece vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii, privind interpretarea eronată a probatoriului administrat, care nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.

În atare context, rezultă că toate argumentele instanţei de apel din primul ciclu procesual în legătură cu evaluarea materialului probator în raport de distincţia, făcută de art. 494 C. civ., dintre buna sau reaua credinţă a constructorului au intrat în puterea lucrului judecat, ceea ce denotă concluzia că susţinerile legate de stabilirea bunei credinţe sau a relei credinţe în sarcina pârâtei E. nu mai pot face obiect de reexaminare în prezentul recurs, criticile în acest sens neputând fi astfel primite.

Faţă de considerentele prezentate în precedent, recursul declarat de pârâta E. apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Critica de nelegalitate a recurentei-pârâte H., referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind plata cheltuielilor de judecată efectuate de către aceasta, se vădeşte a fi fondată în limitele celor ce urmează:

Relativ la modalitatea de soluţionare a cererii pârâţilor G. privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a fondului, se constată că soluţia de respingere a cererii este corectă. Astfel, deşi soluţia dată acţiunii reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii G. a fost una favorabilă celor din urmă, în mod corect s-a reţinut că cererea acestora privind acordarea cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, devreme ce dovada cheltuielilor legate de plata apărătorului ales nu a fost depusă până la închiderea dezbaterilor în fond, aspect ce trebuie sancţionat cu neluarea în seamă a acesteia.

Astfel, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale referitoare la regimul de invocare şi administrare a probelor, reglementare aplicabilă şi dovezilor privitoare la cheltuielile de judecată, a căror dovadă de plată nu putea fi depusă după închiderea dezbaterilor. Or, în cauză, la instanţa de fond, dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 6.600 RON a fost depusă la data de 18.02.2014, în condiţii neprocedurale, respectiv după închiderea dezbaterilor ce au avut loc la 11.02.2014, odată cu concluziile scrise formulate de parte, aspect care a impus respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată privind plata onorariului de avocat, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Nelegalitatea deciziei recurate rezidă însă, în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în aplicarea greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 274 C. proc. civ. în privinţa solicitării pârâţilor G. relativ la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apelul din primul ciclu procesual şi rejudecarea acestuia ca urmare a efectelor deciziei de casare din primul ciclu procesual.

În raport de soluţia favorabilă adoptată în legătură cu pârâţii G., în considerarea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestora, reclamanţii-intimaţi sunt, în accepţiunea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "părţi căzute în pretenţii", urmând a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care înscrisurile privind plata cheltuielilor ocazionate de soluţionarea litigiului pe parcursul ciclurilor procesuale vizează părţile care au avut câştig de cauză.

În consecinţă, reţinând incidenţa motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta H., va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obliga pe reclamanţii D. şi C. să plătească pârâtei H. cheltuieli de judecată în cuantum de 6.909,40 RON efectuate în fazele procesuale anterioare, încuviinţate în limita înscrisurilor care fac dovada achitării de către pârâtă a acestor cheltuieli, respectiv 451,7 RON onorariu expert, 451,7 RON onorariu expert şi 2.006 RON onorariu expert efectuate în rejudecare apel, precum şi 4.000 RON onorariu avocat efectuate în rejudecare apel.

Urmează a respinge restul pretenţiilor pârâtei, întrucât dovezile privind cheltuielile de judecată în legătură cu plata taxelor de timbru în cuantum de 4372,45 RON şi de 4769 RON depuse în cursul primului ciclu procesual - achitate de apărătorul pârâţilor - au fost stabilite global, pentru toţi cei trei pârâţi, neputându-se stabili care dintre aceştia a efectuat plata, cu atât mai mult cu cât pârâta E. este - în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. - parte căzută în pretenţii, context în care în sarcina acesteia rămâne obligaţia de plată a taxelor de timbru datorate pentru exercitarea căilor de atac.

Urmează ca în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. să fie respinsă cererea formulată de recurenta H. privind acordarea cheltuielilor de judecată în prezentul recurs, deoarece cheltuielile de judecată aferente acestei faze procesuale, respectiv taxele judiciare de timbru în cuantum de 4.769 RON şi 27 RON, precum şi onorariul de avocat în cuantum de 3.570 RON, au fost achitate de pârâta E. şi nu de recurenta-pârâta H.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta E. împotriva deciziei nr. 94C din 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâta H. împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că obligă reclamanţii D. şi C. să plătească pârâtei H. cheltuieli de judecată în cuantum de 6.909,40 RON efectuate în fazele procesuale anterioare.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge cererea formulată de recurenta H. privind acordarea cheltuielilor de judecată în prezentul recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2017.