Trademark infringement appeal quashed and remanded for failure to analyze modified claim and evidence

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 februarie 2014 reclamantele S.C. A. S.R.L. şi B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L.: să înceteze folosirea de îndată pe teritoriul României a denumirii "radical 1" sau orice expresii similare, interzicerea pârâtei în a folosi denumirea în activitatea comercială, pe ambalaj, pe documente, producerea vânzarea oferirea spre vânzare, distribuirea, furnizarea, oferirea de servicii, promovarea de servicii, inclusiv în broşuri publicitare, reviste, bloguri, website-uri sau în orice altă formă publicitară, în orice formă sau în orice format, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000 euro/zi de întârziere; la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a câştigului nerealizat cauzat prin actele de folosire a mărcii înregistrată x; la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile.

Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, pentru termenul din 24.06.2014, reclamantele-pârâte au solicitat obligarea pârâtei-reclamante: la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D., în contextul oricăror activităţi de comercializare, oferire spre vânzare, vânzare, distribuţie, furnizare, promovare şi publicitate sau oricăror altor activităţi comerciale, având în vedere că aceste activităţi încalcă drepturile ce derivă din înregistrarea mărcii naţionale individuale, combinate A., cu element figurativ, înregistrată la 24.08.2012 în numele titularei B., în conformitate cu prevederile Legii nr. 84/1998 şi reprezintă acte de concurenţă neloială, în conformitate cu prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, acte de publicitate înşelătoare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 158/2008, privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, precum şi practici comerciale incorecte (înşelătoare) în conformitate cu prevederile Legii nr. 363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor; la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată x şi la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile.

Pârâta a solicitat pe cale de cerere reconvenţională anularea înregistrării mărcii A. pe numele titularului B. pe motivul că înregistrarea acesteia aduce atingere unui drept de proprietate industrială - dreptul la numele comercial C. care a fost anterior dobândit (martie 2011) faţă de momentul înregistrării mărcii A. (septembrie 2013).

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 27 iunie 2016 Tribunalul Vaslui a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte S.C. A. S.R.L., invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată. A respins cererea principală formulată de reclamantele-pârâte S.C. A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. C. SRL). A respins cererea reconvenţională conexă formulată de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. C. SRL) în contradictoriu cu reclamantele-pârâte S.C. A. S.R.L. şi B., ca neîntemeiată. A respins cererea reclamantelor-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din datele de 04.12.2014, 22.09.2015 şi din data de 12.01.2016, pronunţate de Tribunalul Vaslui, au declarat apel S.C. A. S.R.L. şi B.

S.C. C. S.R.L. a formulat apel incident în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. (în continuare, "A"), şi B.

Prin decizia nr. 580 din data de 27 septembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul declarat de S.C. A. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 114/2016 din 27.01.2016 şi a încheierilor pronunţate în şedinţele publice din 4.12.2014, 22.09.2015 şi 12.01.2016 ale Tribunalului Iaşi. A admis apelul incident declarat de S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 114/2016 din 27.01.2016 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat parţial considerentele ce vizează capătul al doilea din cererea principală. S-a dispus înlocuirea parţială a considerentelor sentinţei apelate de către instanţa de apel. A fost păstrat restul dispozitivului sentinţei.

Prin decizia nr. 210 din data de 14 martie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în baza art. 444 din C. proc. civ., a admis în parte cererea formulată de S.C. A. S.R.L.. şi B. privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 580/2016 din 27.09.2016 a Curţii de Apel Iaşi. A completat dispozitivul deciziei civile nr. 580/2016 din 27.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în sensul că a respins cererea apelantei S.C. A. S.R.L. privind plata cheltuielilor de judecată din apel.

Prin încheierea din 14 martie 2017 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins cererea formulată de către apelantele reclamante privind îndreptarea omisiunii precizării căii de atac a recursului în dispozitivul deciziei civile nr. 580/2016 a aceleiaşi instanţe.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziilor/încheierii menţionate anterior au declarat recurs S.C. A. S.R.L. şi B.

În motivarea recursului formulat împotriva deciziei nr. 580 din 27 septembrie 2017 s-au arătat următoarele.

1. Deşi a fost administrat parţial un probatoriu relevant, instanţa de apel nu a lămurit în totalitate situaţia de fapt, pentru că nu a administrat proba cu expertiza, având obiectivele propuse prin cererea de apel.

Solicită casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fie la Curtea de Apel Iaşi, fie la o altă Curte de Apel decât Curtea de Apel Iaşi, în temeiul art. 497 din C. proc. civ.. Astfel, după cum s-a exprimat doctrina, citând practica judiciară dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 313 din C. proc. civ. de la 1865, pentru ca instanţa supremă să ia măsura trimiterii spre rejudecare altei instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea casată, nu este necesar să se formuleze cerere de strămutare, ci se procedează astfel atunci când se consideră că o cer interesele bunei administrări a justiţiei. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru asigurarea unei judecăţi imparţiale, va putea decide trimiterea cauzei la o altă curte de apel decât Curtea de Apel Iaşi.

2. Încheierea de şedinţă din data de 13.09.2016 este nelegală în întregime prin raportare la motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 483 din C. proc. civ. şi atrage nelegalitatea deciziei recurate.

Astfel, instanţa de apel, în mod greşit:

(i) nu s-a pronunţat, în concret, asupra probatoriului pe care reclamantele-apelante l-au cerut a fi administrat în faza de judecată a apelului, neobservând că acestea insistă în încuviinţarea mijloacelor de probe reprezentate de înscrisuri, înscrisurile pe suport informatic, mijloacele materiale de probă, proba cu interogatoriu şi proba cu martori (administrate deja în faza judecăţii la fond), deşi a fost făcută şi în scris această solicitare şi a şi fost susţinută oral de apărătorul ales, în şedinţa din data de 13.09.2016.

Norma de procedură încălcată este: art. 478 alin. (2) din noul C. proc. civ., cât timp instanţa de apel a fost învestită cu o cerere de probatoriu distinctă special concepută şi susţinută în faza de judecată a apelului, cu mijloace de probă distincte de cele deja administrate la fond, (ii) a uitat să se pronunţe asupra cererii prealabile formulate de apărătorul ales al reclamantelor-apelante, în şedinţa din data de 13.09.2016, în sensul verificării depunerii întâmpinării de către pârâta-intimată C. S.R.L., în termenul procedural de 15 de zile de la data comunicării cererii de apel a reclamantelor-apelante (29.04.2016), cu consecinţa decăderii din dreptul de a mai formula întâmpinare şi de a mai propune probe în faza procesuală a apelului şi, mai ales, cu consecinţa neînvestirii în termen a instanţei de apel cu apelul incident, care a şi fost admis pe unul dintre capetele sale (de la lit. a) - sublitera ii).

Normele de procedură încălcate sunt: art. 224 coroborat cu art. 233 alin. (1) lit. j) - lipseşte soluţia pe această cerere prealabilă care ar fi atras incidenţa decăderii din dreptul de a mai formula chiar şi apelul incident; art. 474 din noul C. proc. civ. - în măsura în care s-ar fi constatat că întâmpinarea la apelul principal ar fi fost formulate după scurgerea termenului procedural de 15 zile de la comunicarea apelului principal, nu s-a pronunţat asupra punctului 6 din cererea de probatoriu formulată de reclamante, în faza apelului - şi care a fost ataşată cererii de apel, prin care solicitau încuviinţarea probei cu o nouă expertiză contabilă, cu obiective noi, respingând ca neutilă doar cererea de refacere a expertizei administrate în faza judecăţii la fond.

Instanţa de apel nu a tăcut distincţia între capătul principal al cererii de apel care se completa cu cererea de probatorii formulată direct în apel, şi capătul subsidiar al cererii de apel care viza, spre deosebire de cel principal, doar refacerea expertizei contabile încuviinţată la fond, de către un alt expert contabil, în temeiul art. 338 alin. (2) din C. proc. civ., cu modificarea obiectivelor nr. 5 şi 6 de la fond şi cu admiterea în tot a obiecţiunilor formulate de reclamante, la fond. Normele de procedură încălcate sunt: art. 330 coroborat cu art. 479 alin. (2) din noul C. proc. civ. cu privire la cererea nouă făcută direct în faza apelului, de a se încuviinţa o nouă expertiză contabilă cu obiective noi; art. 338 alin. (1) şi (2) din noul C. proc. civ. nu reglementează şi punctul 6 din cererea de probatorii ataşată cererii de apel principal.

Refacerea raportului de expertiză nu trebuie confundată ca instituţie de drept procesual civil cu instituţia administrării unei probe noi în faza apelului.

Date fiind aceste greşeli de judecată care conduc la casarea în tot a încheierii din şedinţa publică din data de 13.09.2016, şi decizia recurată este afectată cel puţin prin aplicarea art. 500 alin. (1) din noul C. proc. civ., ceea ce atrage situaţia indicării către instanţa inferioară în grad să administreze un probatoriu complet în sensul efectuării unei noi expertize contabile pentru desluşirea aspectelor din situaţia de fapt care au rămas necercetate şi a necesităţii desluşirii unor probleme de drept în sensul că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în cauză.

3. Decizia recurată este nelegală, prin raportare la motivele de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din noul C. proc. civ.

3.1. Curtea de Apel Iaşi, ca instanţă de apel, a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În aceste condiţii, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a respectat limitele devoluţiunii din apelul principal, dar şi din cel incident - art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ. în conformitate cu art. 476 alin. (1) şi (2) din noul C. proc. civ., instanţa de apel a fost învestită cu o cerere de apel principal şi cu o cerere de apel incident care refereau amândouă, soluţia instanţei de fond (Tribunalului Vaslui) cu privire la primul capăt de cerere din cererea introductivă de instanţă, aşa cum a fost el precizat prin cererea precizatoare formulată prin apărătorii aleşi, la termenul din data de 25.06.2014.

Înainte de precizare, reclamantele cereau prin capătul 1 de cerere: "1. Obligarea pârâtei să înceteze a folosi de îndată pe teritoriul României denumirea de D. sau orice alte expresii similar ... ca urmare a faptului că dna. B. este titular dreptului de proprietate industrială asupra mărcii şi protejate în România a "A", marcă înregistrată sub nr. x la OSIM..."

După precizarea de la termenul din termenul din data de 25.06.2014, reclamantele au învestit instanţa de fond prin petitul 1: "să oblige pârâta la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D., în contextul oricăror activităţi de comercializare, oferire spre vânzare, ... având în vedere că aceste activităţi încalcă drepturile ce derive din înregistrarea mărcii naţionale, individuale, combinate A., cu element figurative x înregistrată la 24.08.2012 în numele titularei B. ..."

Instanţa de fond a pierdut din vedere existenţa cererii precizatoare din data de 25.06.2014 şi a analizat primul capăt de cerere ca şi cum el nu ar fi fost schimbat, analiza purtând doar asupra denumirii "Radical 1", ceea ce făcea incident întregul raţionament referitor la rămânerea fără obiect a capătului 1 de cerere, ulterior schimbării denumirii societăţii pârâte, din C., în Recon Unu, la data de 12.11.2014.

Instanţa de fond în mod greşit şi-a dezvoltat analiza asupra "denumirii" - C., reţinând cu încălcarea temeiurilor de drept procesual civil, că ar fi incidentă soluţia respingerii acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect. Această greşeală de judecată cu privire la aplicarea normelor de procedură propriu-zisă, va fi tratată în cele ce urmează într-o sub-secţiune distinctă.

Reclamantele din prezenta cauză au formulat apel principal prin care au criticat soluţia instanţei de fond de a fi respins capătul 1 de cerere, ca rămas fără obiect, în cadrul paragrafelor 7 - 10 şi 24 - 28, în care punctau diferenţa dintre denumirea comercială şi folosirea fără drept a unui semn distinctiv foarte asemănător cu marca asupra căreia aveau drepturi reclamantele şi care creează confuzie în rândul clientelei, paragrafelor 40 - 58 în care criticau riscul de confuzie prin raportare la semne distinctive şi paragrafelor 59 - 74 referitoare la condiţiile ce trebuie verificate pentru a putea identifica identitatea serviciilor şi existenţa riscului de confuzie la nivelul publicului consumator.

O dovadă suplimentară a învestirii instanţei de apel cu o critică de legalitate a soluţiei de la fond din perspectiva neanalizării semului distinctiv "Radical 1" este şi întreaga secţiune 6 din cererea de apel principal, în care criticau faptul că Tribunalul Vaslui a concluzionat în mod greşit că titulara mărcii Radical, reclamanta B., şi-ar fi dat acordul ca pârâta să folosească semnul "Radical 1".

3.2. Instanţa de apel, nu a fost învestită cu vreo excepţie procesuală care, odată admisă, să atragă respingerea primului capăt de cerere ca rămas fără obiect - art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ.

Instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond în sensul respingerii primului capăt de cerere ca rămas fără obiect fără să fi fost învestită cu soluţionarea vreunei excepţii absolute care să vizeze obiectul cererii introductive de instanţă (aşa cum a fost precizată la termenul din data de 25.06.2014).

Soluţia respingerii unui capăt de cerere "ca rămas fără obiect" nu putea fi data pe fondul cauzei, în virtutea unor susţineri în fapt şi în drept - în baza apărărilor de fond. În virtutea acestora, un capăt de cerere este întemeiat sau nu.

Rămânerea fără obiect, ar putea fi încadrată procedural prin recalificare, ceea ce nu a fost făcut nici măcar la fond, în excepţia de fond absolută peremptorie a lipsei de interes (în temeiul art. 33 din noul C. proc. civ.), pentru că nu ar mai subzista posibilitatea producerii unui folos practic pentru reclamante prin imposibilitatea justificării actualităţii interesului condiţie de exerciţiu a acţiunii civile. Instanţa de fond nu a recalificat "excepţia rămânerii fără obiect"/"lipsei de obiect", invocată de societatea pârâtă la termenul din data de 22.09.2015 (a se vedea nota de şedinţă depusă la fond în acest sens şi la paginile 2 şi 3 ale încheierii de şedinţă din data de 22.09.2015), în excepţia lipsei de interes.

Instanţa de fond nu a recalificat excepţia impropriu denumită a rămânerii/lipsei de obiect, nici în excepţia nulităţii pentru lipsa obiectului cererii (în temeiul art. 196 raportat la art. 194 lit. c) din noul C. proc. civ.) pentru a anula capătul 1 din cerere introductivă de instanţă.

Prin cererea de apel, s-a criticat soluţia instanţei de fond de a fi respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect, cerând judecarea acestui capăt de cerere principal cu administrarea unui probatoriu complet. Cu toate acestea, instanţa de apel, s-a rezumat la a reţine că ar fi corectă soluţia instanţei de fond în sensul respingerii capătului 1 de cerere din cererea introductivă ca şi cum ar fi fost învestită, fie cu verificarea soluţiei instanţei de fond pe o excepţie procesuală, fie ea însăşi ar fi fost investită cu soluţionarea unei astfel de excepţii, direct în faza de judecată a apelului.

În oricare dintre ipotezele de lucru, realitatea procedurală a desfăşurării judecăţii - la fond şi în apel, excludea posibilitatea pronunţării unei astfel de soluţii. Instanţa de apel, ca instanţă de control, atunci când a menţinut soluţia instanţei de fond în sensul respingerii capătului 1 de cerere ca rămas fără obiect, a greşit în aplicarea normelor de procedură de mai jos: (a) art. 33/art. 196 raportat la art. 194 lit. c) din noul C. proc. civ., pentru că excepţia rămânerii fără obiect/lipsei de obiect nu există ca atare, şi nici nu a fost recalificată la cerere sau din oficiu, nici de instanţa de fond, nici de cea de apel; (b) art. 243 coroborat cu art. 245, art. 248 şi art. 224 din noul C. proc. civ. - pentru că nu a intervenit niciuna dintre împrejurările care pun capăt procesului - şi mai exact, nu a fost admisă o excepţie procesuală peremptorie faţă de primul capăt de cerere - în niciuna dintre variantele de recalificare enunţate mai sus; (c) art. 31 raportat la art. 40 alin. (1) din noul C. proc. civ. - nici ca o simplă apărare de fond, susţinerea rămânerii fără obiect/lipsei obiectului cererii, nu putea conduce la soluţia respingerii capătului 1 de cerere "ca rămas fără obiect", ci eventual, doar ca neîntemeiat. Nu poate fi pronunţată soluţia rămânerii fără obiect fără ca în concret să fi fost invocată vreo excepţie procesuală.

3.3. Apelul formulat de către C. ar fi trebuit să fie principal, iar nu incident - art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ.

Redcon Unu a solicitat prin apelul incident formulat în cauză "în măsura admiterii apelului principal, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 114 din 27 ianuarie 2016, pronunţate de Tribunalul Vaslui în dosarul sus-menţionat, în sensul admiterii cererii reconvenţionale formulate de C. în cauză".

În mod evident, prin cererea reconvenţionala C. a formulat pretenţii proprii faţă de reclamantă. Astfel, faţă de soluţia dată asupra cererii reconvenţionale, C. avea posibilitatea de a formula apel principal încă de la momentul aflării soluţiei asupra cererii reconvenţionale, acela fiind momentul în care s-a născut dreptul său de a contesta soluţia instanţei de fond. Or, C. nu a formulat apel principal în termenul legal prevăzut de art. 468 din C. proc. civ. şi s-a prevalat de posibilitatea intentării apelului incident, pentru a investi instanţa de apel cu rejudecarea cererii reconvenţionale.

Apelul cu privire la soluţia dată asupra cererii reconvenţionale trebuia formulat pe calea unui apel principal, iar nu incident. Cele de mai sus sunt confirmate şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia, "apelul incidental, reglementat prin art. 293 C. proc. civ., este condiţionat de existenţa unui apel principal şi, într-o anumită măsură, depinde de acesta. Intimatul care a avut posibilitatea de a introduce un apel principal, însă nu a făcut-o, nu poate obţine, prin efectul apelului incidental, ceea ce nu ar fi putut obţine prin exerciţiul apelului principal."

Mai mult decât atât, conform art. 472 alin. (2) din C. proc. civ., "Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect." Or, prin ipoteză, dacă apelul principal formulat de reclamantă ar fi fost respins pentru motive care nu implică cercetarea fondului, ar fi trebuit ca apelul "incident" formulat cu privire la soluţia asupra cererii reconvenţionale să rămână fără efect. Acest lucru nu ar fi fost posibil, având în vedere natura juridică a cererii reconvenţionale.

Contradicţia descrisă mai sus confirmă faptul că, pe calea apelului incident, nu poate fi criticată soluţia asupra cererii reconvenţionale. Greşeala de procedură a instanţei de apel a fost că a considerat admisibil un astfel de apel "incident", după cum reiese din pagina 27, precum şi din paginile 30-33 din hotărârea atacată.

3.4 Instanţa de apel nu a administrat în mod legal probatoriul şi nu a motivat respingerea cererii pentru efectuarea unui nou raport de expertiză - art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din noul C. proc. civ.

Prin cererea de apel formulată de către reclamante, au solicitat, pe de o parte, refacerea expertizei efectuate cu ocazia judecăţii în fond şi, pe de altă parte, efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului.

Fără a se referi deloc la solicitarea referitoare la efectuarea unui nou raport de expertiza, instanţa de apel a făcut doar următoarele menţiuni în considerentele sale:

"Criticile referitoare la încheierile pronunţate în şedinţele publice din 4.12.2014, 22.09.2015 şi 12.01.2016 ale Tribunalului Vaslui şi care se referă la administrarea probei cu expertiza de specialitate sunt de prisos a fi analizate având în vedere că soluţia de respingere a cererii va fi păstrată"

Prin urmare, instanţa de apel nu a făcut distincţia dintre cererea de refacere a expertizei şi cererea nouă privind efectuarea unei expertize. Aceasta contravine regulilor de procedură instituite prin art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora instanţa ar fi trebuit, pe de o parte, să arate motivele pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei şi, pe de altă parte, să menţioneze în dispozitiv soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii.

Conform doctrinei, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti atrage nulitatea hotărârii, nulitate virtuală şi absolută (întrucât sancţiunea nulităţii nu este prevăzută expres de lege, dar obligaţia motivării hotărârii este reglementată printr-un text ce ocroteşte un interes public). Mai mult decât atât, obligaţia motivării poate fi raportată şi prin trimitere la dispoziţiile art. 131 alin. (2)-(3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Astfel, o motivare implicită a unor capete de cerere sau cereri adiţionale ori incidentale nu poate fi considerată ca fiind corespunzătoare exigenţelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că în dispozitiv trebuie să se regăsească soluţia dată fiecărei cereri care a constituit cadrul obiectiv al judecăţii . Prin urmare, aşa-zisa motivare a Curţii de Apel Iaşi cu privire la cererile referitoare la proba cu expertiza nu îndeplineşte condiţiile legale.

Nici motivarea sumară a hotărârii judecătoreşti nu corespunde exigenţelor art. 425 din C. proc. civ., pentru că lipsa de consistenţă a acesteia poate face imposibilă realizarea controlului judiciar; totodată, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul.

Mai mult decât atât, dispozitivul hotărârii atacate nu face referire/distincţie între refacerea expertizei efectuate cu ocazia judecăţii în fond şi efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului, ceea ce contravine art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.. Acest fapt este confirmat şi de jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia: "Prin dispozitiv, judecătorii trebuie să se pronunţe într-o manieră clară, prin termeni imperativi şi lipsiţi de orice echivoc asupra tuturor cererilor formulate de părţi. în sensul admiterii. în tot sau în parte, ori în sensul respingerii acestora.//Lipsa dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti ori întocmirea dispozitivului prin folosirea unor formulări neclare, de natură să creeze confuzie şi să inducă dubii părţilor cu privire la soluţia pe care instanţa a adoptat-o cu privire la cererile pe care le-au formulat, atrage nulitatea hotărârii. întrucât pricinuieşte părţilor o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii, şi împiedică instanţa ierarhic superioară să exercite în mod efectiv controlul judiciar cu privire la soluţia recurată."

Instanţa de apel trebuia să prezinte motivele care au determinat-o să pronunţe soluţia, iar nu stări descriptive, fără relevanţă pentru rezolvarea pricinii (spre exemplu, nu este suficientă redarea în rezumat a probelor administrate, ci trebuie să se înfăţişeze temeiurile pentru care s-a respins o probă, pentru care, dintre două probe contradictorii, s-a ales una şi s-a înlăturat cealaltă, etc.).

În cauză, conform încheierii instanţei de apel pronunţată în şedinţă publică în data de 13 septembrie 2016, "în ceea ce priveşte proba cu expertiza, instanţa, raportat la actele şi lucrările dosarului şi soluţia pronunţată, o respinge ca nefiind utilă". Or, în mod evident, instanţa de apel nu a indicat temeiurile pentru care a considerat această proba ca nefiind utilă şi pentru care a respins cererea pentru efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului.

Prin urmare, greşeala de judecată a instanţei de apel constă în faptul că (i) nu a făcut distincţia dintre refacerea expertizei efectuate cu ocazia judecăţii în fond şi efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului, (ii) nu a motivat respingerea efectuării unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului şi (iii) nu a inclus în dispozitivul hotărârii atacate soluţia asupra cererilor de probatoriu. Suntem, deci, în situaţia unui probatoriu care nu a fost administrat în mod legal.

3.5 Instanţa de apel nu a motivat hotărârea prin raportare la diferitele petite ale cererii de apel - art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din noul C. proc. civ.

Cererea de apel principal formulată de reclamantă a fost structurată prin raportare la petitele acesteia. După cum se poate observa, a existat un petit formulat, în principal (numerotat cu I), şi un petit formulat în subsidiar (numerotat cu II), fiecare dintre acestea conţinând mai multe sub-petite.

Considerentele reprezintă, de regulă, partea cea mai întinsă a hotărârii. Cu toate acestea, considerentele reprezintă mai puţin de trei pagini din totalul celor 47 de pagini ale hotărârii atacate. Este adevărat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conţinut. Cu toate acestea, hotărârea atacată nu a fost motivată corespunzător, ci foarte sumar, fără a arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, şi fără a arăta motivele pentru care s-au admis şi cele pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei. Motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri echivalează cu nemotivarea hotărârii care trebuie desfiinţată.

Mai mult decât atât, conform art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii. Pe lângă nemotivarea asupra cererii de probatorii, instanţa de apel nu a făcut analiza separată a petitelor cererii de apel, nemotivând respingerea acestora.

După cum s-a arătat mai sus, chiar şi o motivare implicită a unor capete de cerere sau cereri adiţionale ori incidentale nu poate fi considerată ca fiind corespunzătoare exigenţelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că în dispozitiv trebuie să se regăsească soluţia dată fiecărei cereri care a constituit cadrul obiectiv al judecăţii.

În cauza dedusă judecăţii, greşeala de judecată instanţei de apel constă în faptul că (i) a reluat argumentele expuse de instanţa de fond, fără a realiza o motivare efectivă a soluţiei şi, mai mult decât atât, (ii) nu a motivat respingerea capetelor de cerere formulate, în succesiunea logico-juridică indicată în cererea de apel principal (petitul I - în principal şi respectiv, petitul II - în subsidiar).

4. Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material- art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., atât cu privire la soluţia instanţei de apel asupra primului capăt de cerere din cererea introductivă (aşa cum a fost el precizat), cât şi cu privire la soluţia dată de instanţa de apel asupra celui de-al doilea capăt de cerere vizând repararea prejudiciului.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1357 din C. civ. şi art. 36 din Legea Mărcilor Considerentele instanţei de apel pe baza cărora a fost respins capătul de cerere referitor la plata unei sume de bani cu titlu de daune pentru prejudiciile aduse apelantelor-reclamante, sunt greşite. Conţinutul documentelor de divizare ţinând cont de regulile de interpretare a contractelor nu conduc la ideea unui acord al reclamantei pentru folosirea mărcii "A".

Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale incidente, făcând confuzie între două concepte diferite (denumirea comercială a unei societăţi şi marca) şi ignorând funcţiile diferite ale acestora.

În motivarea recursului formulat împotriva încheierii din data de 14 martie 2017 recurentele au arătat că instanţa de apel a respins în mod greşit cererea lor privind îndreptarea omisiunii precizării căii de atac a recursului în dispozitivul hotărârii nr. 580/2016, reţinând, de asemenea, că încheierea atacată ar fi definitivă.

În cauza de faţă, valoarea contestată, în funcţie de care s-a făcut timbrarea, a fost de 2.630.852,27 RON. Astfel, Hotărârea nr. 580/2016 este atacabilă cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, în temeiul art. 483 şi următoarele din C. proc. civ. raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Curtea de Apel Iaşi a reţinut prin încheierea atacată, că în cauză cerinţele art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civile nu sunt îndeplinite, deoarece, în raport de dispoziţiile art. 460 alin. (2) din C. proc. civ., decizia pronunţată nu este supusă căii de atac a recursului şi, drept urmare, are caracter definitiv.

Această soluţie este greşită. întrucât, prin cererea introductivă (astfel cum a fost precizată la termenul din data de 25 iunie 2014), au învestit instanţa cu două capete de cerere principale referitoare la (i) încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D. şi la (ii) plata sumei de 2.630.852,27 RON cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată A., precum şi a actelor de concurenţă neloială, actelor de publicitate înşelătoare şi a practicilor comerciale incorecte (înşelătoare).

Aceste două capete de cerere sunt principale, putând fi formulate independent, prin acţiuni separate. Având în vedere că aceste capetele de cerere au fost formulate prin aceeaşi cerere şi, ţinând seama de principiul disponibilităţii şi de prevederile art. 460 alin. (3) din C. proc. civ., recurentele au fost în drept să formuleze recurs împotriva deciziei nr. 580/2016 şi împotriva încheierii de dezbateri din data de 13 septembrie 2016.

În motivarea recursului formulat împotriva deciziei nr. 210/2017 recurentele au arătat că soluţia de respingere a cererii de completare este greşită întrucât diferenţa de ipoteză ce stă la baza formulării primului petit al cererii de apel (spre deosebire de cel de-al doilea petit) este aceea că se impunea efectuarea unui noi cercetări judecătoreşti cu administrarea unei noi expertize judiciare contabile cu obiective noi. Prin administrarea probatoriului nou, instanţa de apel putea ajunge la un nou rezultat şi la o nouă soluţie în drept.

Prin Decizia 210/2017, instanţa de apel a reţinut următoarele: "Se mai constată că instanţa de apel nu a verificat susţinerile apelanţilor referitoare la formularea în termen a întâmpinării şi a apelului incident formulat de intimată".

Această recunoaştere a instanţei de apel, atunci când a analizat cererea de completare, vine să demonstreze odată în plus, temeinicia acesteia. Greşeala de judecată este deci, aceea de a nu fi analizat aspectele învederate cu privire la tardivitatea formulării întâmpinării şi a apelului incident al părţii advers, cu ocazia soluţionării cererii de completare. Doar în subsidiar, faţă de această recunoaştere, s-ar putea considera că neverificarea acestei tardivităţi este o greşeală de judecată pe fondul cererii de apel.

Cu toate acestea, instanţa de apel (care a pronunţat soluţia asupra cererii de completare) a reţinut în mod greşit că:

"(...) toate chestiunile invocate vizează erori de judecată pe care aceştia [apelanţii] urmăresc să le remedieze pe calea procedurii cuprinse în art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., finalitatea urmărită de apelanţi fiind de a obţine o rejudecare a apelului şi de a modifica soluţia pronunţată care a fost de respingere a apelului declarat de aceştia.

Însă, acest fapt nu este posibil pe calea procedurii prevăzute de art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., care este deschisa astfel cum s-a arătat mai sus numai în situaţia absenţei soluţiei pe capetele de cerere avute în vedere de art. 444 alin. (1)".

Or, după cum s-a arătat, analizând considerentele decizorii ale hotărârii a cărei completare s-a cerut, reiese că instanţa de apel a avut în vedere doar ipoteza ce a stat la baza celui de al doilea capăt de cerere al cererii de apel, care viza doar refacerea raportului de expertiză de la fond.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a constatat lipsit de interes recursul declarat de reclamante împotriva încheierii din data de 14 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pentru considerentele expuse mai jos.

Prin încheierea din 14 martie 2017 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins cererea formulată de către apelantele reclamante privind îndreptarea omisiunii precizării căii de atac a recursului în dispozitivul deciziei civile nr. 580/2016 a aceleiaşi instanţe, cu motivarea că, potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., decizia nu este supusă căii de atac a recursului şi, drept urmare, are caracter definitiv.

Prin încheierea din 24.10.2017 a fost admis în principiu recursul declarat de către reclamante împotriva deciziei nr. 580 din data de 27 septembrie 2016, Înalta Curte considerând că hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului prin raportare la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, art. XVIII alin. (1) şi (2) interpretat per a contrario.

Ţinând cont că scopul cererii de îndreptare a erorii materiale era obţinerea posibilităţii atacării cu recurs a deciziei nr. 580/2016, scop care a fost realizat prin recunoaşterea căii de atac a recursului prin încheierea de admitere în principiu, nu mai subzistă interesul formulării recursului împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale.

Înalta Curte a constatat fondat recursul declarat împotriva deciziilor nr. 580 din data de 27 septembrie 2016 şi nr. 210 din data de 14 martie 2017, în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 580 din data de 27 septembrie 2016 sunt de reţinut următoarele.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susţine casarea în tot a încheierii de şedinţă din data de 13.09.2016, întrucât nu s-ar fi "pronunţat, în concret, asupra probatoriului pe care reclamantele-apelante l-au cerut a fi administrat în faza de judecată a apelului, neobservând că acestea insista in încuviinţarea mijloacelor de probe reprezentate de înscrisuri, înscrisurile pe suport informatic, mijloacele materiale de probă, proba cu interogatoriu şi proba cu martor (administrate deja în faza judecăţii la fond)".

Atâta timp cât se susţine că aceste probe au fost deja administrate, şi deci încuviinţate, în faţa primei instanţe de fond, instanţa de apel nu mai trebuia să le încuviinţeze şi eventual să fie administrate încă o dată, fiind suficient să le interpreteze în mod coroborat, răspunzând şi criticilor din apel referitor la modul cum a aplicat aceste reguli prima instanţă de fond.

De asemenea, nu se poate reţine motivul de casare a acestei încheieri pentru faptul că instanţa de apel ar fi "uitat să se pronunţe asupra cererii prealabile formulate de apărătorul ales al reclamantelor-apelante, în şedinţa din data de 13.09.2016, în sensul verificării depunerii întâmpinării de către pârâta-intimată C. S.R.L., în termenul procedural de 15 de zile de la data comunicării cererii de apel a reclamantelor-apelante (29.04.2016), cu consecinţele decăderii din dreptul de a mai formula întâmpinare şi de a mai propune probe în faza procesuală a apelului şi, mai ales, cu consecinţa ne-învestirii în termen, a instanţei de apel, cu apelul incident".

După cum rezultă din menţiunile părţii introductive a încheierii din 13.09.2016, apărătorul reclamantelor a relevat, ca o chestiune prealabilă, că la studiul dosarului a observat faptul că Redcon a primit adresa de comunicare a apelului la 29.04.2016, ceea ce înseamnă că termenul maxim de depunere a întâmpinării ar fi fost 14.05.2016, iar la dosar apare înregistrată întâmpinarea la 20.05.2016, şi a solicitat ca instanţa să clarifice acest aspect şi, în raport de dovada depunerii întâmpinării, să procedeze în conformitate cu prevederile C. proc. civ.

Din aceste susţineri ale avocatului reclamantelor reiese că acesta şi-a asumat faptul că acesta a verificat doar data înregistrării întâmpinării/apelului incident la instanţă iar nu şi dacă aceasta coincide cu data depunerii întâmpinării/apelului incident, adică dacă aceste acte de procedură au fost depuse prin intermediul unui serviciu poştal mai devreme, lăsând instanţa să verifice acest lucru, iar dacă se dovedeşte că au fost depuse tardiv, să se procedeze conform dispoziţiilor codului, adică să fie decăzută pârâta din posibilitatea depunerii acestor acte de procedură. Or, aşa cum se va reţine mai jos aceste acte au fost depuse în termen.

Avocatul părţii a fost prezent la termenul din 13.09.2016 astfel că dacă insista ca instanţa să se pronunţe cu privire la această chestiune în acea şedinţa putea face o solicitare în acest sens, ceea ce nu s-a întâmplat.

Criticile referitoare la nemotivarea de către instanţa de apel a depunerii în termen a întâmpinării şi a apelului incident nu sunt de natură a duce în sine la casarea deciziei atâta timp cât susţinerile apelanţilor reclamanţi în sensul tardivităţii acestor acte de procedură sunt nefondate.

Astfel, din actele dosarului de apel rezultă că apelul principal a fost comunicat către C. la 28.04.2016, iar termenul de depunere a întâmpinării este de 15 zile, conform art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, şi se calculează pe zile libere, conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel încât s-a împlinit la data de 14 mai 2016, într-o zi de sâmbătă. În acest caz, potrivit art. 181 alin. (2) C. proc. civ., termenul s-a prelungit până la 16 mai 2016, când s-au depus apelul incident şi întâmpinarea, prin poştă, conform art. 183 alin. (1), (3) C. proc. civ. Potrivit art. XVI alin. (1) din Legea nr. 2/2013 apelul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal.

În ceea ce priveşte expertiza, instanţa de apel s-a pronunţat la termenul din 13.09.2016 cu privire la probe aşa cum au fost solicitate de către părţile prezente, fapt ce rezultă din cele consemnate în încheiere, instanţa motivând pe scurt de ce nu a considerat utilă administrarea acestei probe ("raportat la actele şi lucrările dosarului şi soluţia pronunţată"), motive care au fost explicitate în finalul considerentelor deciziei.

Faptul că soluţia instanţei de apel cu privire la solicitarea de probe se regăseşte în partea introductivă a încheierii iar nu în dispozitiv nu constituie un motiv de nulitate, art. 425 alin. (1) li.c) C. proc. civ. la care fac referire reclamanţii reglementând modul de alcătuire a hotărârii prin care este soluţionată cauza (art. 424 C. proc. civ.), iar nu al unei încheieri de şedinţă, a cărei formă este reglementată de art. 233 C. proc. civ.

Nu este fondată susţinerea în sensul că ar fi fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. întrucât instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat în dispozitiv asupra tuturor "petitelor" formulate în cadrul apelului.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. c) hotărârea trebuie să cuprindă dispozitivul în care se va arăta soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate. În apel "cererea dedusă judecăţii" este cererea de apel, asupra căreia instanţa de apel s-a pronunţat în sensul respingerii acesteia ca nefondată, iar nu fiecare motiv de apel, indiferent de modalitatea de sistematizare şi de numire a acestora de către fiecare parte.

Este fondat motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel în mod greşit s-a raportat în soluţionarea apelurilor la cererea de chemare iniţială iar nu la cererea de chemare în judecată aşa cum a fost modificată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 februarie 2014 reclamantele S.C. A. S.R.L. şi B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L.: să înceteze folosirea de îndată pe teritoriul României a denumirii "radical 1" sau orice expresii similare, interzicerea pârâtei în a folosi denumirea în activitatea comercială, pe ambalaj, pe documente, producerea, vânzarea, oferirea spre vânzare, distribuirea, furnizarea, oferirea de servicii, promovarea de servicii, inclusiv în broşuri publicitare, reviste, bloguri, website-uri sau în orice altă formă publicitară, în orice formă sau în orice format, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000 euro/zi de întârziere; la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a câştigului nerealizat cauzat prin actele de folosire a mărcii înregistrată x; la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile.

Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, pentru termenul din 24.06.2014, reclamantele-pârâte au solicitat obligarea pârâtei-reclamante: la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D., în contextul oricăror activităţi de comercializare, oferire spre vânzare, vânzare, distribuţie, furnizare, promovare şi publicitate sau oricăror altor activităţi comerciale, având în vedere că aceste activităţi încalcă drepturile ce derivă din înregistrarea mărcii naţionale individuale, combinate A., cu element figurativ nr. x înregistrată la 24.08.2012 în numele titularei B., în conformitate cu prevederile Legii nr. 84/1998 şi reprezintă acte de concurenţă neloială, în conformitate cu prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, acte de publicitate înşelătoare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 158/2008, privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, precum şi practici comerciale incorecte (înşelătoare) în conformitate cu prevederile Legii nr. 363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor; la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată x şi la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile.

Sub aspectul analizei motivelor de apel ce vizau soluţionarea primului capăt de cerere de către prima instanţă, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Criticile din apelul reclamanţilor S.C. A. S.R.L. şi B. care se referă la soluţia dată de Tribunal în primul capăt de cerere sunt nefondate.

În acest sens, Curtea notează că reclamanţii apelanţi au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la încetarea folosirii denumirii de "D." pe teritoriul României.

Pe parcursul judecării cauzei, respectiv la 12.11.2014, pârâta şi-a schimbat denumirea, devenind S.C. C. S.R.L. Dacă la momentul introducerii acţiunii, primul capăt de cerere avea obiect, la momentul pronunţării sentinţei, această cerinţă nu mai era îndeplinită.

În legătură cu acest aspect, Curtea notează că obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie licit, posibil, determinat sau determinabil, toate aceste condiţii trebuind să fie îndeplinite cumulativ, iar pe cale de consecinţă, neîndeplinirea oricăreia dintre aceste cerinţe determină respingerea cererii ca rămasă fără obiect.

Or, în prezenta cauză obiectul primului capăt de cerere nu mai este posibil a se realiza, deoarece societatea pârâtă nu mai poartă denumirea de S.C. C. S.R.L., astfel că nu mai este posibil să fie obligată la încetarea folosirii denumirii de D.

Raportat la obiectul primului capăt de cerere care se referă în mod explicit la interzicerea folosirii denumirii societăţii, criticile vizând modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanţă pe fondul pretenţiilor acestei cereri, nu pot fi primite deoarece vizează netemeinicia şi nu soluţia de respingere în raport de lipsa obiectului cererii."

Din aceste considerente se poate observa că instanţa de apel a reţinut că "obiectul primului capăt de cerere (…)se referă în mod explicit la interzicerea folosirii denumirii societăţii" şi că întrucât pârâta şi-a schimbat denumirea pe parcursul procesului acest capăt de cerere a rămas fără obiect, şi ca urmare "criticile vizând modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanţă pe fondul pretenţiilor acestei cereri, nu pot fi primite deoarece vizează netemeinicia şi nu soluţia de respingere în raport de lipsa obiectului cererii."

Or, pe de o parte, reclamanta şi-a modificat primul capăt de cerere pentru termenul din 24.06.2014, în sensul obligării pârâtei-reclamante la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D., în contextul oricăror activităţi de comercializare, oferire spre vânzare, vânzare, distribuţie, furnizare, promovare şi publicitate sau oricăror altor activităţi comerciale, ca atare s-a reţinut în mod evident greşit de către prima instanţă de apel că reclamanta ar fi solicitat prin acest capăt de cerere "în mod explicit interzicerea folosirii denumirii societăţii".

Nu se poate reţine apărarea pârâtei că denumirea este un semn astfel că instanţa de apel ar fi analizat acest capăt de cerere aşa cum a fost modificat, având în vedere că instanţa de apel a analizat semnul D. doar din perspectiva denumirii societăţii, care a fost schimbată la Oficiul Registrului Comerţului, iar nu din cea a folosirii ca marcă, cum era sensul modificării primului capăt din cererea de chemare în judecată.

Acesta este de altfel motivul pentru care instanţa de apel nu a considerat necesar să analizeze criticile vizând modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanţă, realizată de către această ultimă instanţă tocmai pentru a ajunge la respingerea acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect.

După cum se poate observa din considerentele primei instanţe de fond, aceasta, prin interpretarea probelor administrate, a ajuns la concluzia că semnul D. a fost folosit doar ca denumire comercială şi acesta a fost motivul pentru care a respins ca rămas fără obiect primul capăt de cerere ca urmare a schimbării denumirii societăţii.

Or, atâta timp cât instanţa de apel nu a analizat criticile vizând modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanţă considerând că vizează fondul pretenţiilor acestei cereri, această analiză ce priveşte temeinicia hotărârii nu poate fi făcută de către instanţa de recurs, fapt ce atrage casarea hotărârii instanţei de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ.

Mai mult, legat de soluţionarea primului capăt de cerere de către tribunal, apelantele reclamante au formulat motive de apel şi sub aspectul calificării actelor de folosinţă a semnului ca nume comercial iar nu ca marcă, motive de apel care nu au fost analizate de către instanţa de apel, probabil tot pentru că nu s-a avut cererea de chemare în judecată modificată, fapt ce atrage de asemenea casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Toate capetele de cerere au ca premisă existenţa aceleiaşi fapte ilicite, prin fiecare dintre acestea urmărindu-se repararea în mod complet a prejudiciului. Prin interzicerea folosirii semnului ca marcă se urmăreşte înlăturarea unor prejudicii pentru viitor, iar prin plata despăgubirilor repararea unor prejudicii trecute.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere aşa cum a fost modificat s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată x.

Ţinând cont de cele reţinute mai sus, referitor la analizarea criticilor ce priveau soluţionarea primului capăt de cerere, se pune problema dacă instanţa de apel a făcut aceeaşi eroare de analiză şi în ceea ce priveşte soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere.

Prima instanţă de fond a reţinut cu privire la al doilea capăt de cerere că este neîntemeiat, întrucât semnul în cauză, D., a fost folosit cu consimţământul titularului/licenţiatului mărcii, condiţie cumulativă a art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 care făcea inutilă analiza similarităţii între marcă şi semn, produse/servicii, a riscului de confuzie.

Astfel, se pune problema dacă eroarea instanţei de apel în ceea ce priveşte obiectul primului capăt de cerere a determinat o analiză eronată a motivelor de apel ce vizau al doilea capăt de cerere.

După cum se poate observa din considerentele din decizie sub acest aspect, instanţa de apel a analizat existenţa consimţământului la folosirea unui semn similar prin raportare la denumirea (comercială, socială, noii societăţi, S.C. C. S.R.L., D.) a pârâtei, expresie care a fost folosită în mod repetat în cadrul evaluării acestor motive de apel.

Or, atâta timp cât, aşa cum s-a reţinut anterior, instanţa de apel nu a analizat criticile din apelul principal vizând modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanţă, dar nici pe cele ce priveau calificarea actelor de folosinţă a semnului ca nume comercial iar nu ca marcă, pentru a ajunge la concluzia că semnul D. a fost folosit doar ca denumire comercială în cadrul primului capăt de cerere, acest viciu afectează şi analiza motivelor de apel ce priveau al doilea capăt de cerere, tocmai pentru că instanţa de apel s-a limitat la analiza consimţământului doar în ceea ce priveşte folosirea semnului pretins similar doar ca denumire comercială.

Referirea instanţei de apel la clauza din acordul de divizare privind cheltuielile de brand (sintagmă apreciată de prima instanţă de fond ca fiind un indiciu în sensul acordului folosirii denumirii noii societăţi ca marcă), nu este suficientă, întrucât nu rezultă din motivarea instanţei de apel că ar fi pus acelaşi accent ca şi prima instanţă de fond pe legătura dintre brand şi marcă. Astfel, nu rezultă că instanţa de apel ar fi considerat că a fost învestită prin al doilea capăt de cerere cu analiza folosirii semnului ca marcă, iar nu doar ca denumire comercială, aşa cum a reţinut în cadrul evaluării motivelor ce priveau primul capăt de cerere.

Având în vedere existenţa acestor motive de casare, ce ţin de neanalizarea motivelor de apel legate de interpretarea probelor administrate în cauză, cu posibile consecinţe asupra stabilirii situaţiei de fapt, şi de calificarea actelor de folosinţă a semnului ca nume comercial iar nu ca marcă, este inutilă analiza în această fază procesuală a motivelor de recurs prin care se critică existenţa consimţământului la folosirea semnului ca marcă/denumire socială, atât din perspectiva persoanelor care ar fi consimţit, cât şi a obiectului acordului.

Este nefondat motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se susţine nelegalitatea deciziei atacate întrucât instanţa de apel nu ar fi fost învestită cu vreo excepţie procesuală care, odată admisă, să atragă respingerea primului capăt de cerere ca rămas fără obiect.

Chiar în argumentarea acestui motiv de recurs recurentele susţin că pârâta a invocat în faţa primei instanţe excepţia rămânerii fără obiect a primului capăt de cerere, dar pe de o parte este nemulţumită de faptul că prima instanţă nu a recalificat această excepţie în cea a lipsei de interes iar pe de altă parte susţine că oricum soluţia ar fi fost de respingere a cererii pe fond sau de anulare.

Ca atare, chiar în argumentarea motivului de recurs se recunoaşte faptul că încă de la prima instanţă această problemă de drept a fost invocată, instanţa de apel nefăcând altceva decât să menţină soluţia primei instanţe, aceasta nepronunţându-se pentru prima dată în apel în sensul respingerii ca rămas fără obiect a primului capăt de cerere, fapt ce rezultă de altfel din dispozitivul deciziei.

De altfel, dacă respingerea primului capăt de cerere în temeiul argumentelor invocate de către pârâtă în susţinerea problemei de drept a rămânerii fără obiect ar fi corectă, nu rezultă care ar fi folosul practic care ar fi obţinut de către recurente dacă s-ar respinge acest capăt de cerere ca lipsit de interes sau ca nefondat sau dacă ar fi fost anulat, şi ca atare nu rezultă care ar fi interesul susţinerii acestui motiv de recurs.

Referitor la motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se susţine că apelul formulat de către C. ar fi trebuit să fie principal, iar nu incident, este de reţinut că recurentele formulează critici în legătură cu partea din apelul incident prin care se critica respingerea de către prima instanţă a cererii reconvenţionale, recurentele considerând că aceasta nu întruneşte prevederile art. 293 C. proc. civ., deci că ar fi inadmisibilă.

Este de reţinut că prin apelul incident au fost formulate critici privind considerentele sentinţei, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi, în subsidiar, pentru cazul admiterii apelului principal, critici privind respingerea cererii reconvenţionale, prin care s-a solicitat anularea înregistrării mărcii opuse de către reclamante.

Ţinând cont că apelul principal a fost respins, această parte a apelului incident a rămas nesoluţionată.

Ca atare, chiar dacă acest motiv de recurs ar fi fondat, nu ar fi de natură în sine a atrage casarea deciziei, nerezultând interesul recurenţilor reclamanţi de a obţine respingerea ca inadmisibilă a unei părţi din apelul incident care nu a fost soluţionat pe fond de către instanţa de apel.

De altfel, motivul nu este fondat.

Prin cererea reconvenţională pârâta a cerut anularea înregistrării mărcii de care se prevalează reclamanţii pentru a cere interzicerea utilizării semnului folosit de către pârâtă în activitatea comercială ca un mijloc de apărare, pentru cazul în care nu s-ar reţine convenţia părţilor privind folosirea semnelor în cauză având în comun cuvântul radical. Altfel, cererea reconvenţională nu ar fi congruentă cu susţinerile în apărare faţă de cererea principală. Această motivare rezultă şi din susţinerea apelului incident în care se arată că ‹‹dacă instanţa de apel ar admite apelul principal, ar însemna că nu îşi asumă argumentaţia Tribunalului Vaslui în sensul în care reclamantele-pârâte şi-au manifestat consimţământul la utilizarea de către C. a semnului grafic "D". Prin urmare, nici motivarea instanţei de fond pe baza căreia a fost respinsă cererea reconvenţională, anume că acelaşi consimţământ a fost dat în sens invers şi de către C. pentru înregistrarea mărcii A. nu ar mai putea fi reţinută de instanţa de apel.

Astfel, nu se poate reţine obligativitatea intimatului de a formula un apel principal legat de soluţionarea cererii reconvenţionale.

Motivele de recurs privind neîncuviinţarea efectuării unui nou raport de expertiză contabilă sau a completării raportului de expertiză contabilă efectuat în faţa primei instanţe nu sunt de natură în sine să ducă la casarea deciziei pronunţate în apel, având în vedere că prin aceste probe se urmărea evaluarea prejudiciului aferent capătului al doilea al cererii de chemare în judecată.

Or, atâta timp cât instanţa de apel a ajuns la concluzia neîndeplinirii uneia dintre condiţiile acţiunii în contrafacere, distinctă de existenţa prejudiciului, nu s-a mai pus problema evaluării acestuia.

Acesta este motivul pentru care în finalul deciziei s-au reţinut următoarele: "Criticile referitoare la încheierile pronunţate în şedinţele publice din 4.12.2014, 22.09.2015 şi 12.01.2016 ale Tribunalului Vaslui şi care se referă la administrarea probei cu expertiza de specialitate, sunt de prisos a fi analizate având în vedere că soluţia de respingere a cererii va fi păstrată".

Înalta Curte a constatat că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la altă curte de apel, conform art. 497 a doua frază prima teză C. proc. civ., motivele de nelegalitate ce au atras casarea nefiind de o astfel de gravitate pentru a se pune problema afectării intereselor bunei administrări a justiţiei în cazul rejudecării apelurilor de către aceeaşi curte de apel.

În ceea ce priveşte decizia nr. 210 din data de 14 martie 2017, recursul a fost admis iar decizia casată doar în considerarea faptului că prin aceasta se completa (legat de cheltuielile de judecată solicitate de către apelanţii reclamanţi) decizia nr. 580 din data de 27 septembrie 2016, cu privire la care s-a dispus casarea pentru motivele menţionate anterior.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se critică această decizie în ceea ce priveşte respingerea părţii din cererea de completare prin care se invoca faptul că instanţa de apel nu a răspuns la toate motivele de apel, nu a dispus asupra administrării probei cu o nouă expertiză solicitată prin cererea de apel, care, dacă ar fi fost admisă, ar fi făcut posibilă pronunţarea asupra tuturor criticilor formulate de apelanţi, ceea ce ar echivala cu necercetarea apelului în raport de capetele principale din cererea de chemare în judecată, şi faptul că instanţa de apel nu a verificat susţinerile apelanţilor referitoare la formularea în termen a întâmpinării şi a apelului incident formulat de intimată.

Sub acest aspect, în mod corect instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 444 C. proc. civ. raportat la art. art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., ultimă normă de drept conform căreia dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă soluţia pentru fiecare cerere cu care instanţa a fost investită, "textul se referă numai la absenţa soluţiei din dispozitivul hotărârii cu privire la cererile principale, accesorii, conexe sau incidentale, nu şi înlăturarea sau corectarea eventualelor greşeli de judecată din cererile deja soluţionate".

De asemenea, în mod corect instanţa de apel a constatat că "toate chestiunile invocate vizează erori de judecată pe care petenţii urmăresc să le remedieze pe calea procedurii cuprinse în art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., finalitatea urmărită de apelanţi fiind de a obţine o rejudecare a apelului şi de a modifica soluţia pronunţată", fapt care nu este posibil pe calea acestei proceduri, care este deschisă numai în situaţia absenţei soluţiei pe capetele de cerere avute în vedere de acest text de lege.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel nu a recunoscut că nu a verificat susţinerile apelanţilor referitoare la formularea în termen a întâmpinării şi a apelului incident formulat de intimată.

În paragraful la care se face referire de către recurente se expune ce au solicitat recurentele prin cererea de completare amintită în paragraful anterior, aceasta fiind raţiunea utilizării expresiei "se mai constată", adică în cererea de completare se mai constată, paragraful următor începând cu expresia "curtea constată că…"

Astfel, paragrafele din decizie care confirmă această concluzie sunt următoarele:

"Or, prin cererea completatoare se invocă faptul că instanţa de apel nu a răspuns la toate motivele de apel, nu a dispus asupra administrării probei cu o nouă expertiză solicitată prin cererea de apel, care, dacă ar fi fost admisă, ar fi făcut posibilă pronunţarea asupra tuturor criticilor formulate de apelanţi, ceea ce echivalează cu necercetarea apelului în raport de capetele principale din cererea de chemare în judecată.

Se mai constată că instanţa de apel nu a verificat susţinerile apelanţilor referitoare la formularea în termen a întâmpinării şi a apelului incident formulat de intimată.

Curtea constată că (…)"

În consecinţă, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziilor nr. 580 din data de 27 septembrie 2016 şi nr. 210 din data de 14 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, va casa deciziile atacate şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. şi B. împotriva deciziilor nr. 580 din data de 27 septembrie 2016 şi nr. 210 din data de 14 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează deciziile atacate şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de aceleaşi reclamante împotriva încheierii din data de 14 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2017.