Extraordinary annulment dismissed: special constructions on state-owned agricultural land remain state property under Law No. 268/2001, not convertible to private ownership via Law No. 15/1990

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 16 octombrie 2017, sub nr. x/1/2017, contestatoarea S.C. A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, anularea deciziei nr. 1092 din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., contestatoarea a arătat că, potrivit textului legal menţionat, hotărârile judecătoreşti pronunţate în recurs sunt susceptibile de a fi anulate pe calea contestaţiei în anulare atunci când dezlegarea dată căii de atac este rezultatul unei erori materiale.

Aceste norme juridice persuadează ideea că intenţia legiuitorului este aceea de a conferi subiecţilor procesuali aflaţi în ipoteza particularizată legislativ de norma legală enunţată un mijloc judiciar eficient pentru a obţine, pe calea contestaţiei în anulare, o nouă judecată atunci când hotărârea dată în finalul căii de atac a recursului este rezultatul unei greşeli materiale.

Astfel cum s-a subliniat atât în doctrina juridică, cât şi în practica judiciară, pentru ca eroarea materială să constituie motiv de contestaţie în anulare, în înţelesul art. 318 C. proc. civ., ea trebuie să existe şi să poată fi sesizată în mod concret, în dosarul în care s-a dat soluţia a cărei anulare se cere. Ca urmare, eroarea trebuie să fie evidentă, urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. Greşeala materială se apreciază astfel în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunţării hotărârii, fiind de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite.

A mai arătat contestatoarea că, în practica judiciară recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 645 din 17 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) s-a reţinut că neobservarea unor înscrisuri esenţiale aflate la dosarul cauzei intră în noţiunea de greşeală materială, întrucât sunt erori evidente (care rezultă din înscrisurile aflate la dispoziţia instanţei de recurs la momentul pronunţării) şi esenţiale (întrucât în lipsa acestora soluţia instanţei de recurs ar fi fost alta).

Principiile generale privind admisibilitatea unei căi extraordinare de atac au fost reiterate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mitrea c. României (hotărârea din data de 29 iulie 2008), în sensul că, deşi principiul securităţii raporturilor juridice impune exigenţa unei certitudini legale, totuşi dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal conduce spre concluzia că cerinţele unei certitudini legale nu sunt absolute, iar Curtea recomandă redeschiderea unei proceduri judiciare ca fiind compatibilă cu textul Convenţiei în circumstanţe denumite defecte fundamentale ale hotărârii.

În acest context doctrinar şi jurisprudenţial, statuările instanţei de recurs care au fundamentat soluţia au drept premisă neobservarea existenţei unor înscrisuri esenţiale aflate la dosar.

Instanţa de control judiciar a conchis, în esenţă, că integralitatea construcţiilor speciale deduse judecăţii se află în prezent în proprietatea statului, situaţie de drept derivată din aplicarea prevederilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 268/2001, motiv pentru care nu puteau fi incluse în capitalul social al societăţii comerciale reclamante, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

A susţinut contestatoarea că, independent de faptul că instanţa de judecată nu a analizat cu acurateţe conţinutul cărţilor funciare din care rezultă că imobilele - construcţii speciale nu sunt înscrise în CF Sacoşu Turcesc, care confirmă dreptul de proprietate al statului român, nu au fost observate următoarelor înscrisuri: 1) H.G. nr. 1353/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industria alimentară - din care rezultă (Anexa 1.3 poziţia 24) că societatea S.C. A. S.A. s-a înfiinţat prin acest act normativ cu un capital social de 35.331.000 ROL, incluzând valoric toate mijloacele fixe aflate în patrimoniul întreprinderii Piscicola Timişoara, deci şi construcţiile speciale aparţinând fermei Sacoşu Turcesc; 2) raportul de expertiză contabilă judiciară - răspunsul la Obiectivul nr. 1 şi Obiectivul nr. 2 care atestă că toate construcţiile speciale deduse judecăţii au fost inventariate conform art. 17 din Legea nr. 15/1990 şi incluse în capitalul social al societăţii la înfiinţarea acesteia; 3) Lista bunurilor selectate după număr x, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia de reglementare şi control a activelor statului, aflată la fila 37, vol. I dosar şi 4) Protocolul de colaborare x din 06 septembrie 2007, încheiat între Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Agenţia Domeniilor Statului, privind întocmirea documentaţiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate publică şi privată a statului asupra terenurilor aflate în administrarea ADS (aflat la fila 39 dosar), din care rezultă că intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor terenuri cu destinaţie agricolă se face în baza Legii nr. 268/2001.

În opinia contestatoarei, înscrisurile menţionate sunt esenţiale şi au o importanţă decisivă asupra raţionamentului juridic şi asupra configurării perimetrului legislativ aplicabil în speţă, iar observarea lor ar fi condus la pronunţarea unei soluţii diferite.

Astfel, înscrisurile menţionate şi neobservate de instanţa de recurs atestă că la data înfiinţării societăţii, în temeiul H.G. nr. 1353/1990, şi consecutiv adoptării de către legiuitor a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, toate construcţiile speciale deduse judecăţii se aflau incluse în patrimoniul reclamantei şi au avut proiecţie valorică în capitalul social al acesteia.

Drept urmare, dreptul de proprietate al statului român asupra terenurilor constituit prin efectul Legii nr. 268/2001 nu putea să se repercuteze negativ în sensul anihilării dreptului de proprietate al reclamantei asupra "bunurilor" reprezentate de construcţiile speciale deţinute în patrimoniu prin efectul actelor normative în baza cărora aceasta s-a înfiinţat.

Mai mult, prin demersul judiciar de faţă, reclamanta a apelat la concursul instanţei de judecată pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care avea ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate dobândit ex lege, având caracter declarativ de drepturi, nu constitutiv, considerent pentru care legea aplicabilă era cea de la data naşterii acestui drept (art. 20 din Legea nr. 15/1990), conform principiului tempus regit actum şi nu o lege ulterioară (Legea nr. 268/2001) care nu poate retroactiva.

În plus, atunci când a reţinut în sarcina instanţei de apel că nu a motivat puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti care au statuat asupra dreptului de proprietate al reclamantei asupra altor active din acelaşi patrimoniu unic al acesteia, instanţa de recurs a omis să observe ea însăşi aceste hotărâri pentru a putea face o apreciere şi a emite o judecată proprie asupra incidenţei prezumţiei absolute a lucrului judecat în cauză.

A conchis contestatoarea că, din argumentele dezvoltate, rezultă în mod evident că soluţia instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale grave, decurgând din neobservarea unor înscrisuri esenţiale aflate la dosar, motiv pentru care a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei, ca fiind neîntemeiată, şi respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată.

Deşi a fost legal citată, intimata Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură nu a depus întâmpinare şi nu a învederat Înaltei Curţi excepţiile şi apărările sale.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 RON, achitată cu chitanţa nr. x, seria x din 6 decembrie 2017.

În această fază procesuală nu au fost administrate probe noi.

Examinând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că nu este fondată şi urmează să o respingă pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, la data de 30 ianuarie 2013, sub nr. x/30/2013, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, solicitând instanţei să constate că Întreprinderea Piscicolă Timişoara, antecesoarea reclamantei, a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcţiilor speciale constând în heleşteie, diguri şi canale edificate pe terenul amenajat pentru piscicultură înscrise în CF  Sacoşu Turcesc; să se constate că reclamanta a dobândit, prin efectul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1353/1990, dreptul de proprietate asupra construcţiilor speciale mai sus individualizate; să se dispună rectificarea cărţilor funciare mai sus indicate şi înscrierea dreptului de proprietate al S.C. A. S.A. cu titlul "conform Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990" asupra construcţiilor speciale specifice exploatării piscicole, în fiecare din cărţile funciare menţionate.

În motivarea cererii, s-a arătat că S.C. A. S.A. a fost înfiinţată prin H.G. nr. 1353/1990 privind înfiinţarea de societăţi pe acţiuni în industria alimentară, ca succesoare în drepturi a fostei Întreprinderi Piscicole Timişoara, de la care a preluat, conform Anexei 1.3 poziţia 24, capitalul social iniţial stabilit prin hotărârea de guvern menţionată, în baza bilanţului contabil de la data de 30 septembrie 1990, în cuantum de 35.331.000 RON, incluzând toate mijloacele fixe aflate în patrimoniul B. Timişoara.

Imobilele deduse judecăţii au fost incluse în patrimoniul B., aceasta având un drept de administrare operativă, drept specific pe care fostele unităţi economice socialiste îl deţineau asupra bunurilor care le-au fost repartizate din fondul unitar al proprietăţii socialiste de stat. Ulterior privatizării societăţii comerciale în anul 2002, toate aceste mijloace fixe au fost supuse unor ample lucrări de investiţii, modernizări şi reamenajări, efectuate din fondurile acţionarului majoritar al societăţii.

Prin efectul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15 din 07 august 1990, dreptul de administrare operativă al antecesoarei S.C. A. S.A. a fost convertit în drept de proprietate prin efectul legii.

În ceea ce priveşte terenurile pe care este amplasată Ferma Piscicolă Sacoşu Turcesc, s-a arătat că acestea se află în proprietatea Statului Român şi în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură; terenul aferent Fermei Piscicole Sacoşu Turcesc a fost concesionat către S.C. A. S.A. prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 încheiat cu fosta A.D.S., în calitate de concedent. În prezent, succesoarea în drepturi şi obligaţii a A.D.S. este Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, care are înscris în cărţile funciare aferente fermei un drept de administrare asupra terenului. Prin contractul de concesiune menţionat s-a dat naştere unui drept real de folosinţă al societăţii reclamante asupra terenului concesionat pentru o perioadă de 49 de ani, care a fost şi el înscris în cărţile funciare aferente fermei piscicole.

Prin încheierea de şedinţă din data de 30 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2013, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a civile şi a fost trimisă cauza, spre soluţionare, secţiei I civile a Tribunalului Timiş, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/30/2013*.

La termenul din 19 ianuarie 2016, reclamanta a depus precizare prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale din precizarea de acţiune depusă pentru termenul din 11 noiembrie 2015, în sensul consemnării HE 680 în loc de HE 768 referitor la CF Sacoşu -Turcesc, iar la termenul din 08 septembrie 2015, Tribunalul Timiş a respins, ca fiind tardivă, completarea de acţiune formulată de reclamantă şi depusă la fila 362 dosar volumul I.

Prin sentinţa civilă nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016, pronunţată în dosar nr. x/2013*, Tribunalul Timiş a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.A., invocată de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, şi cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că există identitate între reclamantă şi subiectul activ al raportului juridic litigios, prima fiind succesoarea în drepturi a fostei întreprinderi de stat, de la care pretinde că a obţinut, prin efectul legii, dreptul de proprietate asupra construcţiilor care constituie obiectul material în cauză.

Pe fond, tribunalul a reţinut, din probele administrate, faptul că terenurile pe care este amplasată Ferma Piscicolă Sacoşu Turcesc se află în proprietatea Statului Român şi în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultura. Terenul aferent Fermei Piscicole Sacoşu Turcesc a fost concesionat către S.C. A. S.A. prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 încheiat cu fosta A.D.S., în calitate de concedentă. În prezent, succesoarea în drepturi şi obligaţii a A.D.S. este Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura, care are înscris în cărţile funciare aferente fermei un drept de administrare asupra terenului.

Este adevărat că, în vederea transformării unităţilor economice de stat în societăţi comerciale, prin art. 19 din Legea nr. 15/1990, s-a dispus inventarierea şi evaluarea patrimoniului respectivelor unităţi economice, în condiţiile stabilite prin hotărâre a guvernului, iar valoarea bunurilor din patrimoniul unităţilor economice, astfel determinată, a constituit capitalul social iniţial al societăţilor comerciale înfiinţate, deţinut integral de statul român şi vărsat în întregime la data constituirii acestuia.

Cu toate acestea, reclamanta nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate în calitate de succesor al unei persoane juridice care a avut un drept de administrare asupra construcţiilor şi, în consecinţă, autorul nu poate transmite mai multe drepturi sau drepturi de altă natură decât are, potrivit principiului nemo dat quod non habet.

În acest sens, dar contrar celor susţinute de reclamantă, sunt dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1353/1990, care prevăd că "pe data înfiinţării societăţilor comerciale pe acţiuni, unităţile economice de stat prevăzute în anexele 1.1 - 1.9 se desfiinţează, iar activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate (...)".

Este de necontestat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile de stat înfiinţate şi că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevede expres că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, însă atât timp cât autoarea reclamantei avea un drept de administrare asupra construcţiilor, este evident că şi succesoarea acesteia, reclamanta, va dobândi un drept similar, adică un drept de administrare, astfel încât reclamanta nu este îndrituită să considere că, deşi autoarea sa a avut un drept de administrare, i s-a transmis un drept de proprietate.

Susţinerea reclamantei în sensul că din interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 rezultă că, începând din momentul transformării fiecăreia dintre fostele unităţi economice de stat în societăţi comerciale, dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora a încetat şi, concomitent, s-a născut ex lege dreptul de proprietate privată al societăţii comerciale respective, astfel că prin efectul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15 din 07 august 1990, dreptul de administrare operativă al antecesoarei S.C. A. S.A. a fost convertit în drept de proprietate, nu a fost primită de tribunal.

Cu referire la construcţii s-a reţinut că au fost înscrise în Registrul de evidenţă a mijloacelor fixe al fostei Întreprinderi Piscicole Timişoara, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse în probaţiune şi din raportul de expertiză în specialitatea construcţii, iar ulterior au fost incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidenţe şi operaţiuni juridico-contabile se efectuează în temeiul unor dispoziţii legale referitoare la disciplina financiar-contabilă a persoanei juridice, astfel că nu pot constitui temeiuri ale dobândirii dreptului de proprietate.

Nu a fost găsită fondată nici susţinerea reclamantei în sensul că punerea în aplicare a reglementărilor Legii nr. 15/1990 a avut ca urmare transformarea ireversibilă a dreptului de proprietate socialistă de stat în drept de proprietate ai căror titulari sunt societăţile comerciale, tribunalul reţinând că, potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990, pentru ca bunurile din patrimoniul societăţii să fie considerate proprietatea sa, este necesar să existe un titlu de dobândire în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin decizia nr. 170 din data de 6 iunie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A., a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată precizată, a constatat că Întreprinderea Piscicolă Timişoara (antecesoarea reclamantei) a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcţiilor speciale constând în heleşteie, diguri şi canale, edificate pe terenurile amenajate pentru piscicultură, că reclamanta S.C. A. S.A. a dobândit, prin efectul Legii nr. 15/1990, dreptul de proprietate asupra construcţiilor speciale, constând în heleşteie, diguri şi canale, edificate pe terenurile amenajate pentru piscicultură individualizate, construcţii specifice exploatării piscicole, a autorizat reclamanta să se adreseze biroului de carte funciară în vederea înscrierii dreptului de proprietate astfel dobândit asupra construcţiilor descrise anterior, cu titlu Legea nr. 15/1990, şi i-a obligat pe pârâţi la plata sumei de 65.872,86 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel, în opinie majoritară, a reţinut, în ceea ce priveşte fondul acţiunii precizate, calitatea reclamantei S.C. A. S.A. de succesoare în drepturi a fostei Întreprinderi Piscicole Timişoara, ca societate comercială pe acţiuni, înfiinţată prin H.G. nr. 1.353/1990 privind înfiinţarea de societăţi pe acţiuni în industria alimentară şi împrejurarea că a fost probată cerinţa preluării activului şi pasivului societăţii desfiinţate, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate în soluţionarea unor acţiuni similare, privind alte bunuri evidenţiate în patrimoniul antecesoarei reclamantei, potrivit bilanţului contabil întocmit la data de 30 septembrie 1990.

În cuprinsul acestor hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că "reclamanta S.C. A. S.A., în calitate de succesoare în drepturi a fostei Întreprinderi Piscicole Timişoara şi în baza art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, a preluat activul şi pasivul fostei unităţi de stat, în baza bilanţului întocmit la data de 30.09.1990", şi că, "în baza disp. art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 53 din Legea nr. 15/1990, a operat transmisiunea dreptului de proprietate asupra spaţiului arătat din patrimoniul Statului, în cel al reclamantei", "dreptul de proprietate intrând în patrimoniul reclamantei de la data înfiinţării sale, prin H.G. nr. 1353/1990".

Curtea de apel a constatat că spaţiile comerciale şi construcţiile aparţinând Fermei Banloc, care au făcut obiectul unor litigii anterioare, au fost deţinute de reclamanta S.C. A. S.A. în temeiul aceloraşi hotărâri de guvern şi aceloraşi înscrisuri invocate şi în prezentul litigiu, regimul lor juridic fiind identic, astfel că se impune concluzia că statuările jurisdicţionale redate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti arătate, date în litigii anterioare, se manifestă cu caracter absolut, impunându-se şi în cauza de faţă, ca efect pozitiv al puterii lucru judecat, cu precădere, în ceea ce priveşte natura dreptului preluat de aceasta în patrimoniu de la antecesoarea sa, în temeiul Legii nr. 15/1990, şi asupra construcţiilor pe care aceasta le-a deţinut, aspecte care nu mai pot fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară, fără a se aduce atingere puterii de lucru judecat, faţă de prevederile imperative ale art. 1200 pct. 4 coroborate cu alin. (2) al art. 1202, ambele din C. civ. de la 1864.

Ca atare, curtea de apel a constatat că se impune a se verifica dacă, asupra construcţiilor în litigiu, antecesoarea în drepturi a reclamantei, ca şi unitate economică de stat, a deţinut efectiv în patrimoniu un drept de administrare operativă sau directă.

Astfel, s-a reţinut că potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă judiciară amenajările piscicole, reprezentate de heleşteie, diguri, iazuri, canale, sunt definite prin O.U.G. nr. 23/2008 şi sunt cuprinse în categoria construcţiilor speciale, conform H.G. nr. 2139/2004. Amenajările în litigiu sunt incluse ca mijloace fixe, cu numere de inventar, în registrele şi balanţele de verificare, precum şi în bilanţul contabil din 30 septembrie 1990, cuprinzând un număr de patru poziţii cu o valoare totală de 3.565.968 RON, şi sunt evidenţiate în contabilitatea fostei întreprinderi sub denumirea de amenajare piscicolă, compartimentare heleşteie, dalare diguri şi canal aducţiune. Construcţiile care formează obiectul dosarului au fost înscrise în Registrul de evidenţă a mijloacelor fixe al fostei Întreprinderi Piscicole Timişoara, conform înscrisurilor depuse în probaţiune şi raportului de expertiză, ulterior fiind incluse în capitalul social al reclamantei.

Curtea de apel a reţinut că reclamanta a devenit beneficiara transformării dreptului de administrare operativă al antecesoarei sale într-un drept de proprietate în temeiul legii, dispoziţiile art. 19 şi 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 făcând obiectul mai multor decizii ale Curţii Constituţionale.

Astfel, prin decizia nr. 250 din 18 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 746/2011, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile legale sus-menţionate se integrează în realitate în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituţional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piaţă, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esenţial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit şi care se baza pe proprietatea de stat.

Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că dispoziţiile art. 19 au doar caracter tehnic, prevăzând inventarierea patrimoniului şi evaluarea capitalului social în condiţiile stabilite prin hotărâre de guvern şi, în consecinţă, nu aduc atingere garanţiilor constituţionale ale dreptului de proprietate.

Considerentele tribunalului, în sensul că temeiul dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei nu îl pot constitui evidenţele şi operaţiunile juridico-contabile, au fost înlăturate de curtea de apel, ca nefondate, apreciindu-se că nu aceste evidenţe şi operaţiuni constituie fundamentul dreptului de proprietate invocat de reclamantă, ci dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, coroborate cu prevederile H.G. nr. 1353/1990. Aceste evidenţe au fost verificate şi de expertul tehnic, pentru a se evalua îndeplinirea condiţiilor de aplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, text de lege indicat de reclamantă ca fiind baza dobândirii dreptului său de proprietate asupra construcţiilor speciale. Acest articol nu face referire în cuprinsul său la transmiterea unui drept identic cu cel pe care l-a avut antecesoarea sa, ci se referă la proprietatea bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale înfiinţate, ceea ce presupune o convertire a dreptului de administrare operativă pe care fosta unitate economică de stat l-a avut asupra acestor bunuri.

Or, în cauză s-a făcut dovada existenţei în patrimoniul fostei unităţi economice de stat a unui drept de administrare operativă sau directă asupra imobilelor descrise în acţiune, adică acele construcţii speciale din cadrul fermei Sacoşu Turcesc sub forma heleşteielor, digurilor, canalelor şi drumurilor de incintă, întrucât terenurile pe care acestea sunt amplasate sunt în proprietatea Statului Român şi în administrarea A.N.P.A., fiind concesionate de reclamantă în baza contractului nr. x din 20 ianuarie 2003.

Pentru aceste considerente, reţinând că bunurile în discuţie erau incluse în patrimoniul societăţii la data de 30 septembrie 1990, faţă de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1353/1990, curtea de apel, în opinie majoritară, a apreciat că apelul este fondat.

În opinia separată s-a motivat că reclamanta nu poate pretinde dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor speciale, întrucât autorul său nu poate transmite mai mult decât are, în raport de principiul nemo dat quod non habet iar dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii, conform cărora bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu, nu sunt incidente cauzei.

Faptul că respectivele construcţii ce constituie obiectul litigiului au fost înscrise în Registrul de evidenţă a mijloacelor fixe ale antecesoarei reclamantei şi au fost incluse ulterior în capitalul social al reclamantei, nu-i conferă acesteia dreptul de proprietate asupra acestora, având în vedere că evidenţele respective şi operaţiunile contabile efectuate în acest sens ţin de disciplina financiar-contabilă a persoanei juridice şi nu reprezintă acte constitutive de drepturi.

Un alt aspect care constituie un impediment al dobândirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 15/1990, respectiv al transformării dreptului de administrare în drept de proprietate prin efectul legii, îl constituie faptul că nu numai asupra terenului pe care se află edificate construcţiile speciale este înscris în cărţile funciare individualizate în acţiune dreptul de concesiune, astfel cum susţine reclamanta, ci şi asupra construcţiilor aflate pe aceste terenuri (heleşteie, diguri, canale), aşa cum rezultă din cărţile funciare aflate la dosar .

De altfel, din contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003, încheiat între Agenţia Domeniilor Statului şi S.C. A. S.A., rezultă că obiect al concesiunii îl constituie şi lucrările de reprofilare a digurilor, canalelor şi altor amenajări asupra terenului . Cum, de esenţa contractului de concesiune este faptul că bunul concesionat nu iese din patrimoniul concedentului pe timpul concesiunii, ci este doar gestionat de concesionar, căruia i se transmite dreptul de folosinţă şi posesie, nu şi dreptul de proprietate, şi întrucât acest contract este în vigoare, se constată că nici sub acest aspect reclamanta nu poate dobândi un drept de proprietate asupra imobilelor din litigiu.

Pe de altă parte, în raport de cele menţionate şi de înscrierile din cărţile funciare, se constată că efectele hotărârilor pronunţate în cauze cu privire la imobile cu acelaşi regim juridic, nu pot fi extinse asupra construcţiilor ce constituie obiectul prezentului litigiu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul-pârât Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, şi recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

Prin decizia nr. 1092 din 20 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei civile nr. 170 din data de 6 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a modificat sentinţa, în sensul că a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că obiectul prezentei cauze îl constituie construcţiile speciale constând în: heleşteie, diguri şi canale, edificate pe un teren amenajat pentru piscicultură care este proprietatea statului român, aspect necontestat în cauză.

Construcţiile speciale enumerate anterior nu au o individualitate proprie, ci constituie amenajări care dau terenului pe care sunt edificate caracterul de teren amenajat pentru piscicultură, fiind bunuri care, datorită destinaţiei lor, uzului sau interesului public, fac obiectul proprietăţii publice a statului, fiind atribuite societăţilor comerciale deoarece sunt necesare desfăşurării obiectului de activitate al acestora.

Această destinaţie le transformă în bunuri imobile prin destinaţie care, având caracter de bunuri accesorii, urmează regimul juridic al bunului principal, adică regimul juridic pe care îl are terenul pe care sunt edificate şi căruia îi atribuie o anumită specificitate.

Prin urmare, aceste construcţii nu se pot transmite în proprietate decât odată cu terenul pe care sunt amenajate, deci nu puteau trece în patrimoniul societăţii reclamante de vreme ce terenul a rămas în proprietatea statului.

Astfel, conform art. 1 lit. a) al Legii nr. 268/2001, acest act normativ reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăţilor comerciale agricole care deţin în exploatare, iar nu în proprietate, terenuri cu destinaţie agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990.

Definiţia "terenurilor cu destinaţie agricolă" este dată în art. 2 alin. (2) al Legii nr. 268/2001, unde se menţionează că amenajările piscicole fac parte din categoria terenurilor cu destinaţie agricolă. Prin urmare, Legea nr. 268/2001 se aplică şi construcţiilor speciale care fac obiectul prezentei cauze, întrucât acestea sunt părţi componente ale unei amenajări piscicole, iar amenajările piscicole fac parte din categoria terenurilor cu destinaţie agricolă.

Conform art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001, terenurile cu destinaţie agricolă, altele decât cele pentru care s-a obţinut certificat de atestare a dreptului de proprietate, nu fac parte din capitalul social al societăţilor comerciale care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă.

Cu alte cuvinte, prin efectul legii, societăţile comerciale deţin numai pentru exploatare, iar nu în proprietate, terenurile cu destinaţie agricolă, excepţie făcând acele terenuri din incintă pentru care societăţile comerciale au obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă.

Întrucât, potrivit legii, amenajările piscicole nu pot fi incluse în capitalul social al societăţilor comerciale, ci rămân în proprietatea statului, nici construcţiile speciale care dau terenului destinaţia de amenajare piscicolă nu pot fi incluse în capitalul social al societăţilor comerciale, deoarece urmează regimul juridic al bunului principal rămânând, la rândul lor, în proprietatea statului.

Prin urmare, dreptul de administrare operativă pe care Întreprinderea Piscicolă Timişoara l-a dobândit asupra acestor construcţii nu se putea transforma în drept de proprietate, în aplicarea art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, întrucât aceste bunuri au caracter accesoriu şi nu puteau fi dobândite în proprietate de către reclamantă decât împreună cu terenul. Însă, aşa cum s-a arătat, terenul a rămas în proprietatea statului român, fiind concesionat reclamantei cu obligaţia ca, în cadrul procesului de exploatare, să efectueze şi lucrări de îmbunătăţire, care se referă în special la construcţiile speciale întrucât acestea dau terenului caracterul de amenajare piscicolă.

Potrivit evidenţelor menţionate la poziţia nr. 627 din Anexa I a Legii nr. 268/2001, S.C. A. S.A. deţine teren cu destinaţie agricolă, care i-a fost concesionat, aspect care reiese din anexa 3 a H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public al statului, unde se menţionează că 476,24 ha teren agricol sunt date în concesiune S.C. A. S.A. în temeiul Legii nr. 268/2001.

Din extrasele de carte funciară din data de 16 ianuarie 2015, depuse la dosar la filele 175-188, rezultă că atât terenul, cât şi construcţiile speciale - heleşteul, canalul, canalul extravilan şi construcţiile-diguri - sunt menţionate ca aflându-se în proprietatea statului. În evidenţele de carte funciară este menţionat şi prezentul litigiu, ceea ce dovedeşte acurateţea evidenţelor de publicitate imobiliară asupra situaţiei juridice actuale a imobilului, care contrazic susţinerile expertului C. în sensul că nici una dintre aceste construcţii speciale nu este înscrisă în cartea funciară.

A arătat instanţa de recurs că se încadrează în categoria "bunurilor de retur", menţionate în art. 2.4 din contractul de concesiune nr. x/2003, şi construcţiile speciale care se află în proprietatea concedentului, adică a statului român, ceea ce dovedeşte că aceste bunuri nu au intrat în patrimoniul reclamantei în temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990.

Situaţia de drept rezultând din textele de lege menţionate corespunde cu evidenţele de publicitate imobiliară şi cu menţiunile din contractul de concesiune, în sensul că heleşteul, canalul, canalul extravilan şi construcţiile - diguri se află în prezent în proprietatea statului, motiv pentru care nu puteau fi incluse în capitalul social al societăţii comerciale reclamante decât cu încălcarea art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001.

De vreme ce, potrivit art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001, aceste construcţii speciale, părţi componente ale amenajării piscicole, sunt terenuri cu destinaţie agricolă pe care legea nu le include în capitalul social al societăţii reclamante (ca expresie valorică a aporturilor aduse la constituirea societăţii), ele nu pot aparţine nici patrimoniului acesteia (ca totalitate a drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică), deci nu puteau deveni proprietatea societăţii reclamante în temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, care stipulează că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia (teza I), cu excepţia celor dobândite cu titlu (teza II), şi nici al art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, potrivit căruia activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în mod eronat a fost dată semnificaţie juridică, în sensul aplicării art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, înscrierii construcţiilor speciale care fac obiectul prezentei cauze în Registrul de evidenţă a mijloacelor fixe al fostei Întreprinderi Piscicole Timişoara de vreme ce, astfel cum rezultă din contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 şi din cuprinsul art. II al Legii nr. 317/2009 (referitor la obiectul subrogării Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură în drepturile Agenţiei Domeniilor Statului), către S.C. A. S.A. au fost transmise numai atribuţii de exploatare, întreţinere şi investiţii, care sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate pe care titularul dreptului de proprietate, statul român, le-a atribuit reclamantei pentru buna folosire a bunului concesionat, ceea ce nu-i conferă acesteia calitatea de proprietar al construcţiilor speciale.

A menţionat Înalta Curte că, deşi instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti care privesc alte construcţii despre care se afirmă că ar avea acelaşi regim juridic cu construcţiile care fac obiectul prezentului litigiu, această concluzie nu a fost motivată în fapt şi în drept, prin indicarea acelor împrejurări de fapt care ar fi identice cu cele ale prezentei cauze, care să impună aplicarea aceloraşi temeiuri juridice; prin urmare, nu se poate reţine puterea de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât s-a constatat a fi greşită premisa instanţei de apel care, sub aspectul puterii de lucru judecat, a plecat de la incidenţa în cauză a art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990.

În consecinţă, au fost găsite fondate criticile din recurs prin care s-a susţinut că Întreprinderea Piscicolă Timişoara a avut doar un drept de administrare asupra construcţiilor şi, în consecinţă, prin neaplicarea art. 20 alin. (2) teza I al Legii nr. 15/1990, aceasta nu putea transmite S.C. A. S.A. mai multe drepturi sau drepturi de altă natură decât avea, adică dreptul de proprietate asupra construcţiilor speciale, drept necesar pentru admiterea prezentei acţiuni.

Totodată, reclamanta nu a făcut dovada dobândirii printr-un titlu valabil a construcţiilor speciale, pentru ca acestea să facă parte din patrimoniul societăţii reclamante şi să poată intra în proprietatea sa, în temeiul art. 20 alin. (2) teza II al Legii nr. 15/1990.

Pentru considerentele expuse anterior, au fost găsite fondate şi celelalte critici referitoare la absenţa unui titlu pentru dobândirea în patrimoniu de către reclamantă a bunurilor litigioase, la greşita aplicare a prezumţiei de proprietate instituită de art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990 şi la faptul că statul român a păstrat atât proprietatea terenului pe care sunt amplasate lucrările de amenajare care constituie obiectul prezentei cauze, cât şi proprietatea acestor amenajări, simpla înregistrare a lor în registrul operaţiilor juridico-contabile neputând conduce la eludarea legii.

Prin urmare, Înalta Curte, reţinând că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., a admis ambele recursuri şi a modificat decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., invocate de contestatoare:

"hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale(…)".

În literatura de specialitate şi în jurisprudenţă, sintagma "greşeală materială" a fost în mod constant analizată prin opoziţie cu "greşeala de judecată", subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate; eroarea materială, în sensul art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., trebuie să fie una de fapt, nu de drept, să privească aspecte formale ale judecăţii şi să fi fost hotărâtoare în pronunţarea soluţiei.

În cauza dedusă judecăţii, contestatoarea a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de recurs a fost dată cu neobservarea unor înscrisuri esenţiale aflate la dosar; de asemenea, s-a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat cu acurateţe conţinutul cărţilor funciare privitoare la imobilele reprezentând construcţii speciale aflate în litigiu.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al susţinerilor contestatoarei prin prisma următoarelor considerente:

H.G. nr. 1353/1990, privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industria alimentară, a fost indicată de reclamanta S.C. A. S.A. în cererea de chemare în judecată ca act normativ în temeiul căruia a dobândit un drept de proprietate asupra construcţiilor speciale şi a făcut obiectul analizei instanţelor de judecată în toate fazele procesuale, din perspectiva dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2), care dispun: "(1) Pe data înfiinţării societăţilor comerciale pe acţiuni, unităţile economice de stat prevăzute în anexele nr. 1.1. - 1.9., rubrica 6, se desfiinţează. (2) Activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate. Personalul care trece la societăţile comerciale nou înfiinţate se consideră transferat în interesul serviciului; cel trecut în funcţii cu niveluri de salarizare mai mici, ca urmare a aplicării prezentei hotărâri, va beneficia, timp de 3 luni, de salariul tarifar avut anterior şi sporul de vechime, după caz."

Cu referire la Anexa 1.3 a H.G. nr. 1353/1990, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde lista societăţilor comerciale care au fost înfiinţate în piscicultură şi industrializarea peştelui în temeiul acestui act normativ, la poziţia 24 fiind menţionată S.C. A. S.A.

Instanţa de recurs, răspunzând motivelor de recurs cu referire la regimul juridic al construcţiilor speciale constând în heleşteie, diguri şi canale, a statuat în sensul că acestea sunt bunuri imobile prin destinaţie, care având caracter de bunuri accesorii, urmează regimul juridic al bunului principal, respectiv al terenului amenajat pentru piscicultură pe care sunt edificate, având, aşadar, regimul de bunuri aflate în proprietatea statului român.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa de recurs nu ar fi observat H.G. nr. 1353/1990; dimpotrivă, din ansamblul motivării instanţei de recurs rezultă cu evidenţă că, pronunţând soluţia de admitere a recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 170 din 6 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, Înalta Curte a apreciat că, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dreptul de administrare operativă asupra construcţiilor speciale al antecesoarei reclamantei nu s-a transformat în drept de proprietate.

Se constată astfel că, faţă de motivarea amplă şi explicită a instanţei de recurs, în sensul că bunurile în litigiu reprezentate de construcţiile edificate pe terenul amenajat pentru piscicultură, constând în heleşteie, diguri şi canale, nu pot fi considerate ca fiind dobândite prin efectul legii de către reclamantă, nu se poate susţine cu temei că instanţa de recurs nu ar fi observat înscrisurile indicate de contestatoare, înscrisuri prin care contestatoarea tinde să dovedească, împotriva celor stabilite în mod irevocabil în cauză, că ar fi fost dobândite de aceasta în proprietate, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1353/1990.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că prin motivele expuse în motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea pune în discuţie aspecte care exced acestei căi extraordinare de atac, cum sunt interpretarea probelor şi dezlegările date în drept de instanţa de recurs.

Se impune a se menţiona că, în aplicarea dispoziţiilor art. 316, 298 şi 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, prin raportare la motivele de recurs invocate şi la apărările formulate în această fază procesuală. Prin urmare, nu se poate considera că hotărârea instanţei de recurs trebuie să conţină o analiză a tuturor înscrisurilor aflate la dosar.

În speţă soluţia primei instanţe a fost schimbată în apel, iar soluţia instanţei de apel a fost de modificată în tot de instanţa de recurs; astfel cum rezultă din considerentele expuse de fiecare instanţă, soluţiile diametral opuse pronunţate în cauză au fost generate nu de aspecte privitoare la stabilirea situaţiei de fapt, ci de determinarea legii aplicabile şi de calificarea dreptului dobândit de reclamantă asupra bunurilor în litigiu de la antecesoarea sa.

Aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 268/2001 şi că reclamanta nu a dobândit un drept de proprietate asupra construcţiilor speciale în temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990 şi al art. 7 alin. (2) al H.G nr. 1353/1990.

În plus, înscrisurile pretins necercetate de instanţa de recurs, respectiv raportul de expertiză contabilă judiciară - răspunsul la Obiectivul nr. 1 şi Obiectivul nr. 2 care, potrivit contestatoarei, atestă că toate construcţiile speciale deduse judecăţii au fost inventariate conform art. 17 din Legea nr. 15/1990 şi incluse în capitalul social al societăţii la înfiinţarea acesteia; Lista bunurilor selectate după număr x, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia de reglementare şi control a activelor statului şi Protocolul de colaborare nr. 35257 din 06 septembrie 2007, încheiat între Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Agenţia Domeniilor Statului, privind întocmirea documentaţiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate publică şi privată a statului asupra terenurilor aflate în administrarea ADS se regăsesc în dosarul Tribunalului Timiş, nefiind depuse ca înscrisuri noi în recurs.

Faţă de considerentele expuse şi de condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., care impun existenţa unor erori formale, cu caracter procedural, Înalta Curte reţine că nu se poate aprecia că instanţa de recurs a ignorat înscrisurile menţionate de contestatoare; pe cale de consecinţă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1092 din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, urmează a fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1092 din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2017.