Cross-border vehicle accident liability: Rome II applicability over insurance directives and Spanish statutory limitation interruption via extrajudicial claims

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Acţiunea introductivă:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Focşani sub nr. x/231/2014, reclamanta A. în nume propriu şi în numele fiicei minore B. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. C. S.R.L. cu sediul în Bucureşti, D. LTD cu sediul în Sheegus Ballyshannon Co donegal- Irlanda şi F. cu sediul în Zurich House Ballsbridge Park - Dublin Irlanda, pentru a fi obligaţi la plata sumei de 4.000.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi la o prestaţie periodică lunară în echivalent euro a salariului mediu pe economie în Irlanda pentru minora B., începând cu data de 27.11.2011 şi până la majorat, daune suferite ca urmare a decesului soţului/respectiv tatălui minorei, G. în accidentul produs în Spania, la 27.11.2011, din cauza defectării sistemului de frânare a vehiculului pe care-l conducea, proprietatea D. LTD, asigurat Carte Verde cu poliţa IRL/109/599180, FV 100606 la pârâta F., Zurich House Ballsbridge Park, valabilă în perioada 20.05.2011-20.05.2012.

Hotărârea de declinare a instanţei sesizate:

Prin sentinţa civilă nr. 1596 din 17.07.2014, Judecătoria Focşani a admis excepţia privind necompetenţa sa materială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea secţiei a II -a civilă a Tribunalului Vrancea, având în vedere cuantumul despăgubirilor solicitate şi dispoziţiile art. 94 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Vrancea la data de 30.07.2014, sub nr. x/91/2014.

Hotărârea primei instanţe:

Prin încheierea din 12.03.2015, Tribunalul Vrancea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive învocate de S.C. C. S.R.L. Bucureşti reţinând ca aceasta poate sta în proces doar în calitate de mandatară a societăţii pârâte asiguratoare.

Prin sentinţa civila nr. 72 din 17 septembrie 2016, Tribunalul Vrancea a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte acţiunea formulată de reclamante şi a obligat paratele, în solidar, la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale şi la o prestaţie periodica lunara în echivalentul în euro a salariului mediu pe economie în Irlanda pentru minora B., începând cu 27.11.2011 şi până la majorat. Totodată, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamante a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 RON reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea instanţei de apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele pârâte.

Prin decizia nr. 35/A din 14 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-au admis apelurile declarate de pârâtele F. şi D. LTD împotriva sentinţei civile nr. 72 din 17 septembrie 2015 a Tribunalului Vrancea, care a fost schimbată în tot în sensul că s-a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. ca fiind prescrisă.

Recursul reclamantelor şi considerentele instanţei de recurs:

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs reclamantele A. şi B. (minoră) prin A., criticând-o ca nelegală.

Recurentele arată că prin decizia nr. 35/2017, Curtea a admis apelurile pârâtelor împotriva sentinţei civile nr. 72/2015 a Tribunalului Vrancea, pe care a schimbat-o în tot şi în rejudecare a respins acţiunea ca fiind prescrisă, redând o parte din considerentele deciziei instanţei de apel privitoare la reţinerea legii spaniole ca lege aplicabilă litigiului în raport de prevederile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II). De asemenea, a reluat considerentele din decizia instanţei de apel privitoare la prescripţie din C. civ. spaniol.

Criticând hotărârea recurată, recurentele invocă faptul că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentele susţin că instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca fiind aplicabile în cauză dispoziţiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) şi pe cale de consecinţă, normele prevăzute de art. 1902, 1968 şi 1973 din C. civ. spaniol deoarece, potrivit art. 27 din Regulamentul CE 864/2007, "Raporturile cu alte dispoziţii de drept comunitar - Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor dreptului comunitar care reglementează, în domenii specifice, conflictul de legi privind obligaţiile necontractuale".

Susţin că materia asigurărilor este un domeniu specific, reglementat în mod distinct prin norme de drept comunitar - Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi şi Prima Directivă a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare generală directă (73/239/CEE).

Invocând prevederile art. 1 din Regulamentul CE 864/2007, recurentele reclamante susţin că dispoziţiile Regulamentului Roma II reglementează obligaţii pre-contractuale, în materie civilă, altele decât cele aparţinând domeniului specific al asigurărilor şi astfel, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile acestui regulament.

Susţin că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi întrucât au chemat în judecată pe asigurătorul F., care îşi desfăşoară activitatea la nivel european şi se supune prevederilor acestei directive. Invocă astfel că la pct. 2 din preambulul Directivei 2009/103/CE se arată că: "Asigurarea de răspundere civilă pentru circulaţia autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanţă deosebită pentru cetăţenii europeni, fie că sunt asiguraţi sau victime ale unui accident Aceasta prezintă, de asemenea, o importantă deosebită în cazul întreprinderilor de asigurare, deoarece reprezintă o mare parte a contractelor de asigurare generală încheiate în Comunitate. De asemenea, asigurarea auto are un impact asupra liberei circulaţii a persoanelor şi a vehiculelor, întărirea şi consolidarea pieţei interne a asigurărilor auto ar trebui, în consecinţă, să reprezinte un obiectiv fundamental al acţiunii comunitare în domeniul serviciilor financiare".

Recurentele mai susţin că acţiunea lor îşi are izvorul în producerea unui accident de circulaţie pe teritoriul Spaniei, în care a decedat G., cetăţean român, conducătorul auto al autovehiculului cap tractor Scania cu nr. de înmatriculare 02-DL-7575 şi semiremorcă cu acelaşi număr, înmatriculate în Irlanda. Astfel, în cauză sunt incidente dispoziţiile Titlului IV din Codul rutier spaniol, respectiv art. 32. 62, precum şi cele ale paragrafului 18, cât şi normele care reglementează plata daunelor în caz de deces ori de vătămare corporală din accidente, anexe codului de trafic spaniol şi nicidecum dispoziţiile art. 1902 C. civ. spaniol, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii delictuale spaniole şi prevăd că "persoana care prin acţiunea sau omisiunea sa cauzează daune altei persoane intervenind vina sau neglijenţa acesteia este obligată să remedieze dauna cauzată", în timp ce art. 32. 62 şi parag. (18) din Titlul IV al Codul rutier spaniol reprezintă norma de drept specială, aplicabilă în speţă.

Recurentele invocă şi dispoziţiile pct. 3 din Preambulul Directivei 2009/103/CE in care se arată că " Fiecare stat membru ar trebui să adopte toate măsurile utile pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare. Pagubele acoperite astfel, precum şi modurile de încheiere a acestei asigurări sunt stabilite în cadrul acestor măsuri."

Din cele de mai sus, rezultă că şi statul spaniol a adoptat norme pentru aplicarea dispoziţiilor Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009, fapt atestat în parag. (18) din Codul de trafic şi siguranţă rutieră spaniol, în care se menţionează în preambulul paragrafului (pagina 2) că se pun în aplicare dispoziţiile Directivei 2009/103/CE, reglementându-se explicit cadrul acordării despăgubirilor în pagubele produse prin accidentele de circulaţie.

Astfel, deşi curtea a apreciat că în cauză este necesară aplicarea legii spaniole, recurentele susţin că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a C. civ. spaniol, cât timp există lege specială de reglementare, care derogă de la legea generală, respectiv de la dispoziţiile art. 1902 din C. civ. spaniol.

Ce-a de-a doua critică a recurentelor se referă la faptul că instanţa de a apel a dispus pronunţarea asupra fondului apelului la acelaşi termen de judecată cu pronunţarea asupra legii aplicabile cauzei, încălcând dreptul lor la un proces echitabil şi la apărare, întrucât nu li s-a acordat posibilitatea administrării de probe, potrivit art. 254 pct. 2 C. proc. civ., nevoia administrării probei rezultând ca urmare a stabilirii legii aplicabile în cauză.

Cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurentele susţin că excepţia prescripţiei este neîntemeiată, întrucât au întrerupt termenul de prescripţie de un an de zile, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1973 din C. civ. spaniol, prin cererile pe care le-am depus, după cum urmează: corespondenţă cu Biroul Spaniol al Asigurătorilor de Automobile din 22 martie 2012, efectuată prin intermediul avocatului H., şi raspuns prin email la 17 mai 2012; corespondenţă din 1 august 2012 cu F. Irlanda, prin care solicitau despăgubiri; corespondenţă email din 23 iulie 2012 cu F. Spania prin care comunicau actele necesare şi cererea pentru despăgubiri; actul cu nr. x emis de Înalta Curte, în chestiunea secţiunii 12 prejudicii personale, încheiat la 26 noiembrie 2012 între reprezentantul lor avocat I. şi S.C. D. Limited, privind inspectarea autovehiculului x, făcută împreună cu pârâta D., act care urma să se transmită la procesul acţiunii. Mai susţin că s-au adresat Ambasadei României din Irlanda, care în data de 9 ianuarie 2012 le-a confirmat primirea scrisorii şi le-a indicat instituţiile irlandeze competente pentru problematica respectivă, referitoare la raporturile de muncă pe care G., decedat în accidentul din 27.11.2011, le avea cu S.C. D. Limited, precum şi Autoritatea pentru Securitate. Recurentele susţin că nu au rămas în pasivitate ci dimpotrivă au acţionat în interiorul termenului de 1 an, pe care l-au întrerupt, cu fiecare cerere pe care au adresat-o Biroului Spaniol al Asigurătorilor de Automobile, asigurătorului F. Spania, Irlanda, precum şi autorităţilor irlandeze referitor la raporturile de muncă şi nu în ultimul rând, participarea prin reprezentant la inspecţia autovehiculului aparţinând pârâtei din 26 noiembrie 2012. Susţin că diligentele lor au avut în vedere pe ambele pârâte, aspect ce rezultă din corespondenţa purtată şi demersurile comune efectuate.

Prevederile art. 1973 din C. civ. spaniol stabilesc că prescrierea acţiunilor se întrerupe prin exercitarea acestora în faţa tribunalelor, prin revendicarea extrajudiciară a creditorului şi prin orice act de recunoaştere a datoriei de către debitor.

Astfel, potrivit normei de drept menţionate şi faţă de demersurile şi diligentele ce au întreprins în perioada decembrie 2011 - decembrie 2013, termenul de prescripţie de 1 an a fost întrerupt prin revendicarea extrajudiciară şi pe cale de consecinţă, acţiunea lor este formulată şi înregistrată la instanţă in interiorul termenului de prescripţie.

Recurentele invocă şi prevederile art. 23 alin. (3) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, potrivit cărora "(3) Statele membre se asigură că persoana vătămată are dreptul, în termen de şapte ani după accident, să obţină fără întârziere, din partea organismului de informare din statul de reşedinţă, din statul membru în care vehiculul staţionează în mod obişnuit sau din statul membru în care s-a produs accidentul, datele următoare: numele şi adresa întreprinderii de asigurare; numărul poliţei de asigurare; şi (c) numele şi adresa reprezentantului însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire de către întreprinderea de asigurare în statul în care are reşedinţa persoana vătămată. (...)" sens în care legiuitorul european este mult mai permisiv cu persoanele vătămate, acordându-le un termen de 7 ani pentru a beneficia de despăgubirile la care au dreptul.

Nu în ultimul rând, invocă faptul că normele de drept ale Uniunii Europene sunt obligatorii în toate statele membre, inclusiv în Spania (ţara unde s-a produs accidentul), Irlanda sau România.

Ca ultim aspect, recurentele susţin că potrivit împuternicirii notariale date unui avocat român care-şi desfăşoară activitatea în Spania, au intrat în posesia copiei dosarului instanţei la data de 04.09.2013, potrivit mandatului de expediere, pe care-l anexează prezentului recurs, încât curtea de apel a admis excepţia prescripţiei în mod greşit.

Faţă de cele invocate, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea decizi recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatele pârâte au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil, se impune a fi arătat că instanţa de recurs nu este investită cu o critică privitoare la competenţa sau necompetenţa instanţelor române în soluţionarea litigiului de faţă, problema competenţei rămânând definitiv soluţionată prin decizia instanţei de apel, criticile din recursul de faţă vizând alte aspecte, după cum se va arăta în continuare:

Înalta Curte apreciază că se impune a răspunde cu precădere celei de-a doua critici, care vizează o chestiune de ordin procedural şi anume cea care se referă la faptul că instanţa de a apel ar fi încălcat dreptul reclamantelor la un proces echitabil şi la apărare prin faptul că a dispus pronunţarea asupra fondului apelului la acelaşi termen de judecată cu pronunţarea asupra legii aplicabile cauzei, fără a ţine seama că, potrivit art. 254 pct. 2 C. proc. civ., nevoia administrării probelor asupra fondului rezulta ca urmare a stabilirii legii aplicabile.

Stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate constituie o chestiune de fond iar nu o excepţie de procedură asupra căreia instanţa să fie obligată să se pronunţe în prealabil în condiţiile art. 248 C. proc. civ. Dacă instanţa s-ar fi pronunţat în prealabil asupra legii aplicabile acest lucru ar fi echivalat cu o antepronunţare, sancţionată cu recuzarea judecătorilor.

Atâta timp cât în cauză s-a invocat de către apelantele pârâte aplicarea legii spaniole ( C. civ. spaniol) în opoziţie cu legea română invocată de reclamante ( C. civ. român şi Decretul 167/1958), fiecare dintre părţi era obligată să îşi facă toate apărările şi probele atât asupra legii de drept material aplicabile, invocată de ea însăşi dar şi de partea adversă, cât şi asupra excepţiilor ce rezultă din legea aplicabilă şi asupra fondului dreptului. Excepţia de prescripţie întemeiată pe legea spaniolă a fost de asemenea invocată expres de către apelantele pârâte iar reclamantele, care au avut asistenţa unui apărător, trebuiau să îşi facă toate apărările, neputând fi imputat instanţei faptul că nevoia unei apărări sau a unei probe ar fi reieşit ulterior stabilirii legii aplicabile. Curtea apreciază că reclamantelor nu li s-a încălcat dreptul la apărare şi nici dreptul la un proces echitabil câtă vreme au avut posibilitatea să-şi formuleze apărări pe toate chestiunile invocate de instanţă şi de părţile adverse, cu atât mai mult cu cât la termenul din 30.03.2016 instanţa de apel a consemnat că se va pune în discuţie aplicabilitatea Regulamentului 44/2001, Regulamentului Roma II şi legii civile spaniole, acordându-se termen pentru ca părţile să-şi formuleze apărarea, acestea depunând întâmpinări şi concluzii scrise.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa de apel a stabilit în mod greşit ca fiind aplicabile cauzei dispoziţiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) şi pe cale de consecinţă, normele C. civ. spaniol. Regulamentul, ca act normativ comunitar, este de aplicabilitate directă, instanţele fiind obligate să aplice dispoziţiile din regulamente în litigiile cu care sunt investite, în condiţiile art. 4 din noul C. proc. civ.. Directivele nu sunt acte normative cu aplicabilitate directă ci ele se adresează statelor şi trebuie transpuse în legislaţia internă a statelor membre. De altfel, chiar recurentele susţin că Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi a fost transpusă în legislaţia spaniolă, aplicabilă litigiului de faţă.

Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) se aplică obligaţiilor necontractuale (nu pre contractuale cum susţin recurentele) în materie civilă şi comercială, în situaţii care implică un conflict de legi. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă sau în ceea ce priveşte răspunderea statului privind acte sau omisiuni efectuate în exercitarea autorităţii statului (acta iure imperii). Alineatul (2) al articolului 1 din Regulament enumeră aspectele excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament iar din această enumerare nu rezultă că obligaţiile decurgând din asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor şi cu atât mai mult răspunderea proprietarului autovehiculului pentru defecţiunea acestuia deci răspunderea delictuală pentru un fapt ilicit ar fi excluse din sfera de aplicare a regulamentului.

Articolul 2 din Regulament, cu denumirea marginală "Obligaţiile necontractuale" prevede că " În sensul prezentului regulament, "prejudiciu" reprezintă orice consecinţă a unei fapte ilicite, a îmbogăţirii fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau a culpa in contrahendo. Or, prejudiciul produs reclamantelor prin decesul rudei lor în accidentul de circulaţie produs în Spania ca urmare a defectării autovehiculului pe care îl conducea, proprietatea S.C. D. Limited, este consecinţa unei fapte ilicite. Mai mult decât atât, Regulamentul CE 864/2007 (Roma II), conţine o dispoziţie expresă cu privire la obligaţiile decurgând din asigurare în articolul 18, cu denumirea marginală "Acţiunile directe împotriva asiguratorului persoanei responsabile" potrivit căruia persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acţiune directă împotriva asiguratorului persoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această posibilitate este prevăzută de legea aplicabilă obligaţiei necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare.

Deci este evident că Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) este aplicabil cauzei, cum corect a reţinut instanţa de apel şi, potrivit dispoziţiilor articolului 4 cu denumirea marginală "norma generală", norma de drept material aplicabilă este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară a avut loc faptul cauzator de prejudiciu şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. Cum decesul victimei G., cauzat de accident prin defectarea sistemului de fânare al autovehiculului proprietatea pârâtei S.C.

D. Limited, s-a produs în Spania, potrivit Regulamentului 864/2007 (Roma II), legea de drept material aplicabilă este legea spaniolă.

Nu se poate susţine că asiguratorul, care acţionează la nivel european, se supune direct prevederilor directivei. Aşa cum arătam anterior, Directiva este obligatorie pentru state, care au obligaţia să o implementeze în legislaţia internă, astfel încât ea nu se impune direct simplilor particulari.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că instanţa de apel a stabilit în mod corect că legea de drept material aplicabilă este legea spaniolă, conform Regulamentului CE 864/2007 (Roma II).

În subsidiar, admiţând că instanţa va stabili că legea aplicabilă este legea spaniolă, recurentele susţin în recursul de faţă că în cauză nu este aplicabil C. civ. spaniol, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci dispoziţiile codului rutier spaniol care reprezintă norma specială - Decretul regal nr. 8/2004, aşa cum au precizat cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, act normativ tradus, depus la acelaşi moment.

Înalta Curte apreciază că această critică nu poate fi primită. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din Noul C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Recurentele au invocat pentru prima dată în recursul de faţă că sunt aplicabile dispoziţiile codului rutier spaniol şi nu ale C. civ. spaniol, în ce priveşte termenul de prescripţie şi cauzele de întrerupere a acesteia (care de altfel reglementează acelaşi termen de prescripţie de 1 an şi aceleaşi cauze de întrerupere a prescripţiei), motiv de recurs care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) încât critica lor nu poate fi primită. Observând cele două întâmpinări şi concluziile scrise depuse de reclamante în apel, precum şi limitele în care a fost investită instanţa de apel prin apelurile pârâtelor şi toate apărările formulate de părţi, Înalta Curte constată că reclamantele nu au invocat în această fază procesuală (apel) că norma de drept material aplicabilă este codul rutier spaniol, pârâtele, prin apelurile lor şi prin apărările făcute invocând dispoziţiile din C. civ. spaniol şi anume art. 1902 şi art. 1973 din C. civ. spaniol, dispoziţii pe care instanţa le-a aplicat.

Recurentele nu au arătat nici un impediment pentru care o astfel de apărare, bazată pe altă lege de drept material decât cea indicată de apelante, nu a putut fi invocată în cursul judecării apelului. Recurentele, care au beneficiat de asistenţă de specialitate, fiind reprezentate prin apărătorul ales, puteau şi trebuiau să invoce în apel aplicabilitatea unei alte norme decât cea invocată de apelante. Apărarea reclamantelor în apel vis a vis de legea de drept material aplicabilă s-a limitat la aplicabilitatea legii române, ce nu este aplicabilă speţei pentru argumentele arătate anterior.

Este nefondată şi ce-a de-a treia critică referitoare la prescripţie. Recurentele susţin că au întrerupt termenul de prescripţie de un an de zile, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1973 din C. civ. spaniol, prin cererile pe care le-au depus, după cum urmează: corespondenţă cu Biroul Spaniol al Asigurătorilor de Automobile din 22 martie 2012, efectuată prin intermediul avocatului H., la care s-a răspuns prin email la 17 mai 2012; corespondenţă din 1 august 2012 cu F. Irlanda, prin care solicitau despăgubiri; corespondenţă prin email din 23 iulie 2012 cu F. Spania prin care comunicau actele necesare şi cererea pentru despăgubiri; actul cu nr. x emis de Înalta Curte, în chestiunea secţiunii 12 prejudicii personale, încheiat la 26 noiembrie 2012 între reprezentantul lor avocat I. şi S.C. D. Limited, privind inspectarea autovehiculului x, făcută împreună cu pârâta D., act care urma să se transmită la procesul acţiunii. Mai susţin că s-au adresat Ambasadei României din Irlanda, care în data de 9 ianuarie 2012 le-a confirmat primirea scrisorii şi le-a indicat instituţiile irlandeze competente pentru problematica respectivă.

Deşi în instanţa de apel, prin întâmpinările şi concluziile scrise depuse, reclamantele nu au invocat expres întreruperea termenului de prescripţie, instanţa de apel a analizat întreruperea termenului de prescripţie prin prisma dispoziţiilor art. 1973 C. civ., reţinând că cele două demersuri către Fondul pentru protecţia victimelor din data de 3.12.2013 şi către reprezentantul local al asiguratorului - S.C. C. Bucureşti din 29 aprilie 2014 au fost făcute după împlinirea termenului de prescripţie de 1 an.

Înalta Curte reţine că în recurs se invocă şi alte acte întrerupătoare de prescripţie. Raportat la data la care a început să curgă termenul de prescripţie şi anume 13.02.2012 când avocatului H., care a reprezentat pe reclamante în faţa autorităţilor spaniole, i s-a comunicat copia dosar nr. x/2011 privind ancheta preliminară, actele enumerate mai sus depuse la 9 ianuarie 2012, 22 martie 2012, 17 mai 2012, 23 iulie 2012, 1 august 2012 şi 26 noiembrie 2012, nu pot schimba soluţia de constatare că a intervenit prescripţia extinctivă. Dintre actele menţionate numai cele depuse la 27 martie 2012 la Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, cu răspunsul primit la 17 mai 2012 din care rezultă că reclamantele trebuie să depună reclamaţia la asigurator de la care trebuie să primească un răspuns sau o ofertă motivată in termen de 3 luni, şi cererea de despăgubire depusă la Biroul asigurătorului din Spania din 12 iulie 2012 prin care solicită plata despăgubirilor reprezintă acte întreruptive de prescripţie faţă de asigurator care echivalează cu o revendicare extrajudiciară a creditorului în sensul art. 1973 C. civ. Celelalte demersuri arătate nu pot fi considerate o revendicare extrajudiciară a creditorului întrucât unele sunt adresate altor autorităţi decât persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului iar altele nu reprezintă decât corespondenţă cu care s-au comunicat anumite documente. Nerezolvarea favorabilă de către Biroul Asiguratorului din Spania a revendicării judiciare a creditorului din 12 iulie 2012, în termenul arătat de Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, a făcut să curgă la expirarea celor 3 luni un nou termen de prescripţie de 1 an, încât acţiunea de faţă, introdusă la 21 mai 2014, este prescrisă. Şi faţă de aceste noi date demersul către S.C. C. Bucureşti din 29 aprilie 2014 este făcut după împlinirea termenului de prescripţie şi deci nu a putut întrerupe prescripţia.

În recurs, recurentele au mai invocat faptul că termenul de prescripţie a început să curgă la 4.09.2013 când au intrat în posesia dosarului instanţei prin avocatul român care îşi desfăşoară activitatea în Spania, căruia i-au dat împuternicire, pe care au anexat-o cererii de recurs.

Cercetând această apărare, curtea constată că la 10 iulie 2013, A. a dat o procură avocatului J. pentru a solicita Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 Tolosa copia dosarului aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti din Spania. Prin această cerere reclamanta a solicitat de fapt recomunicarea dosarului. Or, acest dosar al Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 Tolosa, cu nr. x/2011, în care s-au cercetat cauzele accidentului şi din care rezulta persoana vinovată de cauzarea prejudiciului, a fost comunicat la 13.03.2012 avocatului reclamantei care a reprezentat-o in Spania, H. Că reclamanta A. a avut cunoştinţă de acest dosar rezulta din faptul că l-a comunicat asiguratorului din Zurich cu e-mailul din 1 august 2012 împreună cu copia poliţei de asigurare şi copii de pe acte de identitate şi de stare civilă şi din faptul că însuşi avocatul H. a notificat Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile. Printr-o nouă comunicare făcută la cererea părţii interesate nu poate începe să curgă un nou termen de prescripţie. Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului de a pretinde despăgubiri pe cale judiciară a început să curgă la 13.03.2012.

Nu pot fi primite nici criticile întemeiate pe prevederile art. 23 alin. (3) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Termenul de 7 ani din acest act normativ european nu este un termen de prescripţie în care partea prejudiciată poate acţiona pentru a obţine despăgubiri, ci un termen în care statele membre, prin organismele de informare, sunt obligate să păstreze şi să dea informaţii persoanelor interesate despre un accident produs pe teritoriul lor. Termenul de prescripţie este reglementat de norma naţională de drept material aplicabilă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantelor A. şi B. este nefondat astfel încât, în temeiul art. 496 C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B., prin A., împotriva deciziei nr. 35/A din 14 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 decembrie 2017.