Labor dispute confidentiality bonus claim: alternative territorial jurisdiction and plaintiff's definitive choice of forum

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 14.02.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii D.I.I.C.O.T., Ministerul Justiţiei şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidenţialitate în procent de 15%, ca urmare a deţinerii certificatelor de acces la informaţii clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizaţia lunară brută, solicitând şi obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti cuvenite pe ultimii trei ani de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflaţiei precum şi plata dobânzii legale.

Prin sentinţa civilă nr. 4220 din 09 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinatat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că în temeiul dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, şi faţă de împrejurarea că domiciliul reclamantului este în judeţul Constanţa, competenţa aparţine Tribunalului Constanţa.

Investit prin declinare, Tribunalul Constanţa, prin decizia civila nr. 1929 din 27 septembrie 2017, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de reclamantul A., a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Constanţa şi Tribunalului Bucureşti, a dispus suspendarea judecăţii şi, în temeiul art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că din interpretarea cronologică a dispoziţiilor legale care reglementează competenţa teritorială în cererile care privesc un conflict de muncă, rezultă că norma consacrată de art. 210 din Legea nr. 62/2011 derogă de la norma prevăzută de art. 269 din Codul Muncii, stabilind că deopotrivă sunt competente a statua în fond asupra litigiului de muncă, atât instanţa de la domiciliul reclamantului cât şi instanţa în a cărei circumscripţie se găseşte sediul locului de muncă al reclamantului.

Reclamantul a optat între cele două instanţe deopotrivă competente: cea de la domiciliul său, Tribunalul Constanţa şi cea de la sediul locului său de muncă, Tribunalul Bucureşti, alegând să o investească cu soluţionarea cererii sale pe aceasta din urmă, în temeiul art. 248 din C. proc. civ., raportat la art. 116 din C. proc. civ., art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 269 alin. (2) din C. muncii, art. 132 din C. proc. civ.

învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 269 alin. (1) din C. muncii, stipulează în alin. (1) că: " Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar alin. (2) că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţă".

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că: Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din Codul de procedură civilă".

Astfel, potrivit art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente ".

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Aşa cum s-a reţinut şi în considerentele de mai sus, în cauza de faţă, instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect un conflict de muncă, respectiv obligarea pârâtelor la la plata către reclamantul A. a drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidenţialitate în procent de 15%, ca urmare a deţinerii certificatelor de acces la informaţii clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizaţia lunară brută, solicitând şi obligarea pârâtelor la plata drepturilor băneşti cuvenite pe ultimii trei ani de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflaţiei precum şi plata dobânzii legale.

De asemenea, se reţine că domiciliul reclamantului A., este în Constanţa, Judeţul Constanţa, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată ataşată la dosar nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, nenumerotată, iar locul de derulare al raporturilor de muncă se află în Bucureşti, aşa cum rezultă din cuprinsul notelor scrise depuse de către reclamant, aflate la fila 92 a dosar nr. x/2017 al Tribunalului Constanţa.

Reiese deci, că, în aplicarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, atât Tribunalul Constanţa, cât şi Tribunalul Bucureşti, erau deopotrivă competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe deopotrivă competente.

Or, reclamantul, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, a învestit în mod legal această instanţa, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei, care nu este de ordine publică.

Astfel cum deja s-a arătat, opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii D.I.I.C.O.T. şi Ministerul Justiţiei, având ca obiect drepturi băneşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE<BR>ÎN NUMELE LEGII<BR>D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii D.I.I.C.O.T. şi Ministerul Justiţiei, având ca obiect drepturi băneşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 decembrie 2017.