Environmental music royalties in transport: exclusion of disconnection evidence and misuse of customs methodologies violate right to defense and fair trial

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 25.09.2013 reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - UCMR-ADA, a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.289.649,6 lei reprezentând valoarea egala cu triplul remuneraţiei şi la plata TVA-ului legal aferent, suma datorata potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental în microbuze şi autocare perioada 01.08.2010 - 31.07.2013, fără a încheia în prealabil autorizaţie licenţa neexclusiva cu UCMR-ADA şi în subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licita a operelor muzicale prin comunicare publica de către pârâta, obligarea pârâtei la plata sumei de 429.883,20 RON, inclusiv TVA, suma datorata pentru comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental în autoturisme, microbuze şi autocare perioada 01.08.2010 - 31.07.2013, obligarea paratei la plata sumei de 1.075.063,85 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate pana la data de 05.08.2013, datorate de pârâta pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor menţionate în căpătui 2.2 al prezentei cereri; obligarea paratei la plata de penalităţi de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 06.08.2013 şi pana la plata efectiva a sumei de 429.883,20 RON, reprezentând remuneraţii restante potrivit capatului. 2.2 al prezentei cereri şi obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata;.

Prin sentinţa civilă nr. 315 din 16 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, s-a admis capătul subsidiar de cerere, având ca obiect drepturi de autor şi drepturi conexe. A fost obligată pârâta către reclamantă la plata remuneraţiei, inclusiv TVA în cuantum de 193.421 RON, pe perioada 24.09.2010 - 01.08.2013, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente în sumă de 647.606 RON. A fost obligată pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în suma de 4.400 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 801/A din 1.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul în considerarea motivului de ordine publică invocat din oficiu, privitor la nemotivarea hotărârii apelate, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

Prin decizia nr. 1003/A din data de 29 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta U.C.M.R. - ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. A obligat pârâta să plătească reclamantei 193.421 RON remuneraţie şi TVA aferentă pentru perioada 24.09.2010-1.08.2013 şi penalităţi de întârziere de 647.606 RON; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.400 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menţionate anterior a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

1. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, fiind aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4.

În dreptul procesual civil, excesul de putere evocă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv de recurs ce atrage casarea hotărârii atacate.

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti nu se poate identifica doar cu depăşirea competenţei. Consideră că instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 pct. 4 C. proc. civ.) şi atunci când: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate; critică pe legiuitor; aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale; iese din cadrul atribuţiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti; încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituţie sau de o lege organică (de exemplu, - accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc); refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate); încalcă dreptul la un proces echitabil (exigenţă a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a. libertăţilor fundamentale, consacrată şi prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi prin art. 6 C. proc. civ.).

Astfel, prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.

Extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor procedurale, privind acest motiv de recurs, vizează următoarele situaţii:

Instanţa judecătorească a ignorat cadrul procesual al litigiului, având în vedere că aceasta nu motivează în drept hotărârea, deşi în mod greşit reclamanta invocă în drept art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 pentru că în cazul de faţă reclamanta susţine că dacă există aparate de radio în maşini, se ascultă programele de radio care implicit conţin şi opere muzicale, în timp ce textul de lege se referă în mod expres la acele comunicări publice ce pot fi accesate în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public.

Instanţa nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, conform prevederilor cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Comite exces de putere instanţa când nu se pronunţă asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Or, în cauză, instanţa, după ce reţine că "o atenţie particulară va fi acordată criticilor formulate de pârâtă în apel, nu s-a pronunţat asupra apărărilor considerându-le simple afirmaţii care nu pot fi reţinute întrucât nu există înscrisuri care să emane de la o autoritate independentă, clasificând un contract încheiat cu o altă societate comercială prestatoare de serviciu ca fiind un simplu document intern, iar procesul-verbal şi adresele de la Protecţia consumatorului nefiind luate în considerare pe simplul motiv că "instanţa este liberă să înlăture aceste probe, în măsura în care apreciază că ele nu fac credibil faptul pretins (art. 264 noul C. proc. civ.)" fără a exista un text de lege care să prevadă înlăturarea unor probe şi fără a mai efectua nici o cercetare în acest sens.

Instanţa a încălcat dreptul la un proces echitabil. Se solicită a se constate că aprecierea probelor constă în operaţiunea mentală pe care o va face instanţa pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor împreună. Aceasta semnifică aplicarea unui silogism care să facă transparent şi inteligibil raţionamentul judiciar asupra situaţiei de fapt pe care instanţa a reţinut-o în cauză. Tocmai de aceea instanţa va trebui să stabilească valoarea probatorie a fiecărei probe în raport de circumstanţe exterioare, aspectele intrinseci ale probei şi funcţia sa în cadrul tuturor probelor (valoarea sa de adevăr în contextul unei evaluări globale şi concomitente a tuturor probelor), date fiind chestiuni care justifică luarea în considerare a respectivei probe.

Acest silogism trebuie nu doar asumat de către instanţă, dar şi explicat în cuprinsul considerentelor hotărârii şi reprezintă pentru părţi una din componentele garanţiei de acces la o instanţa. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6 para. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate susţinerile lor de către instanţa sesizată. Curtea Europeană arată că aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Dreptul la un proces echitabil a devenit din garanţie formală, un veritabil drept substanţial. în privinţa noţiunii de "proces" a fost consacrată o interpretare extensivă: art. 6 se aplică atât înainte, cât şi după procesul - propriu-zis (inclusiv toate căile de atac prevăzute de lege), deoarece el priveşte şi executarea hotărârii judecătoreşti. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituie exces de putere ceea ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 noul C. proc. civ.

2. Instanţa a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Astfel, instanţa nu a motivat în drept hotărârea luată, nici un text de lege din Legea nr. 8/1996 nefiind arătat de către instanţa în hotărârea criticata care este textul de lege în temeiul căruia am fost obligaţi la plata acelor sume.

Deşi instanţa reţine în pagina. 5 alin. (5) că "existenţa datoriei înseşi este contestată pentru considerente care vor fi examinate separat", în tot restul hotărârii nu a mai motivat nimic asupra contestării de către societatea recurentă a dreptului pârâtei de a solicita sume de bani atâta timp cât nu au fost utilizate opere muzicale, reţinând doar calculul ipotetic al unei expertize şi înlăturând probele prezentate de noi în lipsa oricăror probe din partea reclamantei. Se precizează că, aşa cum s-a apărat în faţa primei instanţe de fond şi în apel, pentru vehiculele societăţii care au instalaţie de sonorizare, radiocasetofon sau radio-cd, s-a procedat înainte de prima utilizare a acestora în transportul public de pasageri, la blocarea semnalului de recepţie radio astfel încât aparatele montate pe mijloacele de transport să nu poată recepta semnalele radio şi difuza programele acestora, urmând ca respectivele aparate sa fie folosite doar ca sisteme de sonorizare pentru anunţurile făcute de şoferi. S-a blocat de asemenea şi funcţionarea capacităţilor de redare a acestor aparate, situaţie de fapt dovedita cu un contract de prestări servicii încheiat cu o alta societate care a efectuat lucrările respective, dar şi cu proces-verbal şi adresa de la ANPC - Comisariatul Dâmboviţa pentru Protecţia Consumatorilor.

Mai mult, după ce reţine ca în cauza nu exista nici o răspundere delictuala şi nici una contractuala, motivând ca stabilirea unei obligaţii de plata decurge direct din lege fiind opozabila erga omnes, apreciind ca "legea nu mai condiţionează comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental de o manifestare de voinţa potestativă a titularului de drepturi", în mod contradictoriu instanţa de apel reţine ca "pârâta nu se poate apăra cu succes faţă de pretenţiile formulate invocând pretinsul caracter licit al comunicării publice de vreme ce acest caracter este condiţionat tocmai de plata remuneraţiei stabilite de lege, comunicarea publica nefiind gratuita". instanţa d apel a motivat contradictoriu că nu este vorba despre o răspundere delictuală dar nu este vorba nici despre un caracter licit, realizând o contradicţie şi între contestarea faptului ca nu a utilizat opere muzicale pentru comunicare publica şi reţinerea ca s-ar fi invocat pretinsul caracter licit al comunicărilor publice.

3. Instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material .

În primul rând instanţa de apel nu a arătat care sunt normele de drept material pe care şi-a baza hotărârea lucru ce atrage nelegalitatea hotărârii atacate.

De altfel încălcarea normelor de drept material de către instanţa reiese şi din prevederile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea. Conform acestui text de lege, printr-o interpretare sistematica şi logica a acestuia, reiese că pretinderea despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat este o cerere accesorie când ne aflam în faţă unei răspunderi delictuale şi când nu exista o licenţa neexclusiva care sa constate o convenţie a pârtilor.

Prin validarea acestui raţionament, potrivit art. 139 din Legea nr. 8/1996, obiectul principal al unei acţiuni privind drepturile de autor trebuie să constituie recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora, şi numai după dovedirea acestei "încălcări se pot pretinde şi acordarea despăgubirilor, acest capăt de cerere fiind unul accesoriu şi neputând fi formulat în mod individual atunci când nu exista o licenţa neexclusiv-raport contractual sau o constatarea a încălcării drepturilor de, autor.

Plata solicitata de către reclamanta nu reprezintă o taxa fiscala stabilita ex lege aşa cum se reţine în hotărârea atacata, ci doar o plata pentru utilizarea unor opere muzicale în scopul comunicării publice a acestora. în justificarea acestei susţineri se face trimitere la decizia nr. 176 din 6 mai 2003 a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei cu privire la faptul ca utilizatorii sunt ţinuţi sa plătească remuneraţiile al căror cuantum este stabilit prin deciziile ORDA, se solicită să se constate încălcarea principiului ierarhiei actelor normative de către instanţă. Astfel, având în vedere ca Oficiul Român pentru Drepturi de Autor este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, iar deciziile acestuia sunt acte administrative se solicită să se facă în cauza aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituţie coroborat cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 ce prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă, şi cu art. 81 din acelaşi act normativ ce dispune că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii ale autorităţile administraţiei publice se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior. Deciziile ORDA nr. 266/2011 şi nr. 198/2012 invocate de către intimata-reclamanta sunt în totala contradicţie cu Legea nr. 8/1996 în executarea căreia au fost emise. În primul rând, aşa cum se poate observa din conţinutul Legii nr. 8/1996, în aceasta nu apare în nici un articol sintagma muzica ambientala. Astfel deşi în Legea nr. 8/1996 nu se face nici o referire la utilizatorii de opere muzicale în scop ambiental, aceste doua decizii adaugă la lege şi stabilesc o categorie necuprinsa în lege, anume cea de "utilizatori de muzica ambientala".

Prin încălcarea dispoziţiilor legii nr. 8/1996 se ajunse ca utilizatorul sa fie nu cel care utilizează operele muzicale, ci care deţine aparate său orice alte mijloace tehnice ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor insolite de sunet

Cum actele normative de nivel inferior trebuie să corespundă atât cerinţelor de competenţă şi procedură, cât şi celor legate "de concordanţa conţinutului cu cel al actului normativ având forţa juridică superioară" solicită să se constate ca nerespectarea ierarhiei actelor normative are ca sancţiune neaplicarea prevederilor din actele normative cu o forţă juridică inferioară, atunci când acestea contravin unor norme cuprinse în acte normative ierarhic superioare, aşa cum este cazul în speţa cu decizia ORDA nr. 365/2006 şi nr. 266/2011 ce contravin Legii nr. 8/1996 în aplicarea căreia au fost emise, urmând ca instanţa sa se raporteze direct la textul legii

Recurentul a solicitat în continuare să se reţină definiţia dată de decizia ORDA nr. 365/2006 comunicării publice a operelor muzicale în scop lucrativ. Aplicată în cazul de faţă se poate uşor constata ca societatea pârâtă nu se încadrează în categoria utilizatorilor fiind în mod nelegal obligaţi la plata unor sume de bani stabilite de instanţa "ex lege" fără a utiliza opere muzicale pentru comunicare publica. De asemenea, în mod nelegal instanţa nu a reţinut posibilitatea societăţii de a nu utiliza opere muzicale, deşi chiar prin decizia ORDA nr. 266/2011 invocata de reclamanta se prevede la pct. 10, ca "În cazul în care un utilizator urmează să înceteze utilizarea operelor muzicale, acesta este obligat să transmită la sediul central al organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale, înainte de data încetării utilizării operelor muzicale, o notificare scrisă cuprinzând: denumirea şi sediul utilizatorului, numărul şi data autorizaţiei încheiate cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale, adresa completă a locaţiei unde încetează utilizarea şi data la care va înceta utilizarea", ceea ce demonstrează faptul ca numai cei care utilizează operele muzicale pentru comunicarea publica trebuie sa plătească drepturile de autor, nu şi cei care nu utilizează aceste opere muzicale.

Pentru toate acestea, consideră că în cazul de faţă este vorba nu numai de un abuz de drept al intimatei-reclamante dar şi intr-o vizibila frauda la lege şi solicită instanţei de control sa aplice modul obişnuit de sancţionare a abuzului de drept, care este reprezentat de refuzul forţei de constrângere a statului, în sensul ca organul de jurisdicţie, constatând ca este în prezenta exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil nu va admite cererea reclamantului, aşa cum a fost formulata.

Solicită să se aibă în vedere decizia nr. 448/2013 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ort. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, prin care s-a constatat ca interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul că obligaţia de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent dacă există sau nu o contraprestaţie a instituţiei publice în cauză, vin să nesocotească dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Constituţie. Dacă în acest sens a procedat legiuitorul cu o taxa fiscala, statuând ca numai în măsura în care sunt beneficiari ai serviciilor respective au obligaţia sa plătească aceste taxe, cu atât mai mult când este vorba despre drepturi individuale de autor nu se justifica plata unor compensaţii în lipsa folosirii respectivelor opere muzicale ce dau naştere drepturilor de autor respective, chiar dacă ne aflam intr-o evidenta lipsa de consecventa, claritate şi precizie a legiuitorului în ceea ce priveşte reglementarea referitoare la plata drepturilor de autor.

Instanţa a pronunţat hotărârea atacata cu încălcarea dispoziţiilor art. 1311 alin. (3) din Legea nr. 8 1996 conform căruia "Remuneraţiile forfetare sau procentuale, prevăzute la alin. (2), pot fi solicitate numai dacă şi în măsura în care sunt utilizate opere pentru care drepturile de autor sau drepturile conexe protejate se afla în termenele de protecţie prevăzute de lege." Or, atâta timp cât a dovedit ca nu a utilizat opere muzicale, iar reclamanta a dovedit ca deţine mai multe autovehicule, în mod nelegal a fost obligată la plata unor sume de bani apreciate de instanţa în mod abuziv ca fiind taxe ce izvorăsc direct din lege.

În ceea ce priveşte invocarea de către pârâtă a normelor metodologice adoptate prin Ordinul 458/2002, arată ca deşi instanţa de fond a reţinut-o în mod indirect nu a observat ca acest Ordin este abrogat, încălcându-se astfel prevederile legale.

Instanţa de fond, în mod greşit şi nelegal reţine ca prezenta aparatului de radio şi casetofonului sau CD-ului da naştere la plata dreptului de autor, această judecată fiind în totală contradicţie cu dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr. 8/1996 care reglementează folosirea şi utilizarea operelor muzicale şi nu plata unor drepturi de autor per/aparat de radio sau casetofon.

În mod greşit instanţa încerca să transforme existenţa aparatelor de radio într-o prezumţie legala a plaţii drepturilor de autor în ceea ce priveşte operele muzicale, întrucât o asemenea prezumţie nu există şi nu este prevăzută de nici o lege. Mai mult consideră că acest raţionament total greşit al instanţei nu poate fi invocat nici ca o prezumţie simplă judiciară, atâta timp cât nu s-a făcut dovada prin mijloace de probă directe a folosirii şi utilizării operelor muzicale de către societate. Pentru ca aceste prezumţii simple lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului sunt susceptibile de a fi aplicate numai dacă sunt menite să întregească sau să întărească ceea ce a fost dovedit prin mijloacele de probă directe.

Susţinerile cu privire la faptul că nu a comunicat şi utilizat operele muzicale în mijloacele de transport a fost constatată chiar de către o autoritate administrativă, anume ANPC, în urma unei reclamaţii a unui calator nemulţumit ca în mijloacele de transport ale societăţii nu se asculta programele radio şi nici o muzica. Aceasta reprezintă o proba directă împotriva susţinerilor nedovedite ale reclamantei dar însuşite fără o motivare convingătoare de către instanţa, cu încălcarea rolului activ şi a principiului legalităţii.

Instanţa de fond în mod nelegal nu a ţinut cont de circumstanţele concrete în care sunt invocate de reclamant actele şi faptele deduse judecăţii. Astfel, instanţa nu a stabilit în mod corect cadrul juridic al cererii, întrucât în cauza nu exista nici un contract. Consideră ca instanţa trebuia sa retina faptul ca în cauză nu este vorba despre o răspundere contractuală ci despre o răspundere delictuală. Prin nereţinerea acestei răspunderi delictuale, s-a încălcat principiul legalităţii de către instanţa, care a aplicat cauzei principiile unei taxe a cărei obligaţie de plată izvorăşte "ex lege".

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, conform art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Acest motiv de casare are în vedere situaţia în care prin hotărârea atacată instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, intrând în cele ale puterilor legislative sau executive.

Or, observând situaţia de fapt invocată în susţinerea acestui motiv se constată că se invocă motive ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., (nemotivarea în drept a hotărârii, încălcarea rolului activ al instanţei, nepronunţarea asupra unor apărări, neluarea în considerare a unor probe în mod nejustificat, şi astfel încălcarea dreptului la un proces echitabil), adică exercitarea puterii judecătoreşti în limitele sale, dar cu încălcarea anumitor dispoziţii legale de drept procesual şi de drept material.

Este nefondată susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel nu a motivat în drept hotărârea raportat la contestarea de către pârâtă a aplicabilităţii art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, întrucât acest text de lege s-ar referi în mod expres la acele comunicări publice ce pot fi accesate în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public, în timp ce prin cererea de chemare în judecată s-ar susţine că, dacă există aparate de radio în maşini, se ascultă programele de radio care implicit conţin şi opere muzicale.

Într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată se solicită acordarea unor despăgubiri autorilor compoziţiilor muzicale pentru pretinsa comunicare publică a operelor lor în cadrul autovehiculelor deţinute de către pârâtă (microbuze, autobuze) prin intermediul aparatelor de radio sau al altor aparate electronice care permit difuzarea sunetelor, fără încheierea contractului de licenţă neexclusivă.

Instanţa de apel a reţinut în motivarea hotărârii (când s-a referit la conformitatea metodologiilor cu anumite dispoziţii legale din Legea nr. 8/1996), printre altele, şi acest articol, alături de faptul că în speţă este vorba despre despăgubiri pentru comunicarea publică a unor fonograme.

Contrar susţinerilor recurentului, acest text de lege, prima teză, este aplicabil situaţiei de fapt în speţă, şi anume prevederea potrivit căreia utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace.

În speţă se pretinde că s-a utilizat opera prin comunicare publică fără autorizarea autorului şi fără plata drepturilor patrimoniale cuvenite în schimbul autorizării.

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. f) utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public.

Condiţia posibilităţii ca opera să fie accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public, care se regăseşte în ultima parte a literei f) a acestui articol este ataşată de comunicarea publică prin punerea operei la dispoziţia publicului, care este un exemplu de mijloc de comunicare publică a operei, iar nu o condiţie a comunicării publice în general.

Criticile legate de diferenţa dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală au fost făcute tot din perspectiva susţinerii neutilizării fonogramelor conţinând opere muzicale prin comunicare publică, raportat la care deosebirile dintre cele dă răspunderi sunt nerelevante, întrucât în ambele cazuri fapta ilicită rezidă în utilizarea fonogramelor fără plata remuneraţiei datorate autorului.

Or, recurentul susţine că în speţă nu este îndeplinită premisa utilizării fonogramelor întrucât aparatura tehnică existentă în autovehicule nu era aptă pentru distribuirea unui semnal de natura celui pretins prin cererea de chemare în judecată şi că din acest motiv nu ar fi îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite.

Astfel nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este fondat motivul de recurs prin care se susţine că, fără o justificare temeinică, instanţa de apel, a înlăturat o parte şi nu a analizat cealaltă parte dintre probele administrate de către reclamant în susţinerea apărării potrivit căreia nu a utilizat fonograme care încorporau opere muzicale prin comunicare publică, întrucât instalaţiile de sonorizare ar fi fost deconectate şi sigilate, ca urmare a dispoziţiei conducerii pârâtei, care va fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut următoarele: "Această afirmaţie nu poate fi însă reţinută, nefiind dovedită prin înscrisuri care să emane de la o autoritate independentă faţă de pârâtă, din care să rezulte demontarea definitivă a instalaţiilor de sonorizare; simplele documente interne atestând pretinse demersuri în această direcţie, ori pretinse plângeri ale călătorilor în sensul că ar trebui să se difuzeze muzică neputând fi primite drept dovezi concludente şi credibile, care să creeze convingerea instanţei; instanţa este liberă să înlăture aceste probe, în măsura în care apreciază că ele nu fac credibil faptul pretins (art. 264 noul C. proc. civ.)".

Astfel, instanţa de apel a reţinut că probele administrate de către pârâtă constau în simplele documente interne atestând pretinse demersuri în direcţia demontării definitive a instalaţiilor de sonorizare ori pretinse plângeri ale călătorilor în sensul că ar trebui să se difuzeze muzică care au fost apreciate ca nefiind concludente şi credibile, de natură să creeze convingerea instanţei.

Or, aşa cum corect susţine recurentul, la dosar au fost ataşate în cadrul administrării probei cu înscrisuri şi alte documente emise de terţe persoane, de exemplu contract de prestări servicii încheiat cu o alta societate care a efectuat anumite lucrări la aparatura tehnică a autovehiculelor, proces-verbal, adresă de la ANPC - Comisariatul Dâmboviţa pentru Protecţia Consumatorilor.

Aceste înscrisuri nu au fost avute în vedere fără nicio justificare de către instanţa de apel în analiza coroborată a probelor administrate pentru dovedirea situaţiei de fapt pretinse de către pârâtă, cu încălcarea dreptului la apărare al acesteia, cu posibile efecte asupra dreptului la un proces echitabil.

Această apărare era relevantă pentru soluţionarea litigiului având în vedere că după cum se poate observa din Hotărârea din 7 decembrie 2006 a CJCE, dată în cauza C-306/05 [Sociedad General de Autores y Editores de España (SGAE) contra Rafael Hoteles SA], simpla existenţă a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, ci distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienţii cazaţi în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

Instanţa de apel a părut a fi de acord cu faptul că pârâta poate proba neutilizarea fonogramelor prin nedistribuirea unui semnal prin aceste aparate, dar totuşi a făcut trimitere la anumite definiţii din cadrul metodologiilor din care ar rezulta că simpla deţinere de spaţii în care sunt instalate aparate electronice care permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau a imaginilor însoţite de sunet ar fi suficiente pentru determinarea noţiunii de comunicare publică sau utilizator, în condiţiile în care potrivit Legii nr. 8/1996 metodologiile sunt destinate doar determinării cuantumului remuneraţiilor, iar nu definirii unor noţiuni prevăzute de lege.

Este sarcina instanţei să interpreteze legea şi să determine conţinutul unor noţiuni de drept cum ar fi comunicare publică, utilizare, utilizator, inclusiv prin aplicarea jurisprudenţei CJCE/CJUE dată în interpretarea directivelor transpuse în Legea nr. 8/1996. În acest context este nerelevantă utilizarea unei sintagme care nu se regăseşte în lege "muzică utilizată în scop ambiental", atâta timp cât modalitatea de utilizare a fonogramelor prin comunicare publică descrisă în speţă poate fi încadrată în conceptul folosit de norma legală aşa cum a fost interpretat în jurisprudenţa CJCE/CJUE.

Argumentele recurentei legate de faptul că remuneraţia în cauză nu ar fi o taxă fiscală, referirea la decizia Curţii Constituţionale nr. 448/2013 la art. 1311 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 susţin aceeaşi idee a plăţii remuneraţiei în schimbul utilizării operelor, şi nu doar al deţinerii aparaturii tehnice, susţinere care a fost apreciată ca fiind fondată, aşa cum s-a reţinut mai sus, astfel că nu se impune o analiză separată a acestora.

Ordinul nr 458/2002 nu a fost reţinut de către instanţa de apel în argumentaţia legată de clasificarea autovehiculelor, astfel că aceste critici nu au legătură cu considerentele deciziei atacate.

În consecinţă, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 8 şi art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacat şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1003/A din data de 29 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2017.