Jurisdiction of the Supreme Court for cassation appeals against tribunal decisions: declination of competence where appeal does not target a court of appeal judgment

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti sub nr. x/300/2015, la data de 10 iunie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., a solicitat:

- obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumei de 18.000 RON reprezentând contravaloare lipsă folosinţă imobil situat în Bucureşti pentru perioada 15 iunie 2012 - 15 iunie 2015 şi de 1.000 RON cu titlu de lipsă de folosinţă imobil pentru perioada 15 iunie 2015 - până la data evacuării imobilului;

- compensarea judiciară între aceste sume şi suma de 376.916,5 RON datorată de reclamant pârâţilor B. şi C.;

- obligarea pârâţilor D. şi E. la plata sumei de 18.000 RON reprezentând contravaloare lipsă folosinţă imobil situat în Bucureşti pentru perioada 15 iunie 2012 - 15 iunie 2015 şi de 1.000 RON cu titlu de lipsă de folosinţă imobil pentru perioada 15 iunie 2015 - până la data evacuării imobilului;

- compensarea judiciară între aceste sume şi suma de 39.551 RON datorată de reclamant pârâţilor D. şi E.

Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 14436 din data de 18 decembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins acţiunea şi cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 2358/A din data de 10 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei sus-menţionate, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâţii au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Bucureşti, la data de 15 februarie 2017.

Tribunalul Bucureşti a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată, la data de 1 martie 2017, pe rolul secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie a acestei curţi de apel.

Prin decizia nr. 482 din data de 9 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 6 noiembrie 2017 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9.

Prin rezoluţia completului din data de 9 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 5 decembrie 2017 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Soluţia de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 (pct. 30 şi 31) şi la dispoziţiile art. 97 pct. 1 şi art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanţa supremă.

Pe de o parte, decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este incidentă cauzei, având în vedere data pronunţării hotărârii instanţei de apel (10 iunie 2016) şi data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în Monitorul Oficial).

Astfel fiind, dezînvestirea curţii de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a instanţei de contencios constituţional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei.

În egală măsură, este lipsită de fundament soluţia de declinare a judecării recursului în favoarea instanţei supreme, în conformitate cu dispoziţiile art. 97 pct. 1 şi art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanţa supremă are competenţă de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curţilor de apel, pentru hotărârile altor instanţe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanţa supremă.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., invocate de asemenea, în decizia de declinare, nu sunt nici ele în măsură să fundamenteze soluţia curţii de apel şi legala învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", fiind vorba aşadar de reglementarea obiectului şi scopului recursului.

Această verificare a legalităţii se realizează însă, în cazurile în care instanţa supremă este competentă potrivit legii, adică potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeaşi verificare a conformităţii cu legea a hotărârii atacate o realizează şi celelalte instanţe (tribunalele, curţile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum în speţă, acţiunea a învestit în primă instanţă judecătoria, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâţii D., C., E. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2358/A din data de 10 iunie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2017.