Daily damages claim against state over annulled precautionary measures assigned to ordinary courts

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.832,22 RON/zi, cu începere de la 2 iunie 2014 şi până la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este cesionarul tuturor drepturilor litigioase ale fostei societăţi B. S.R.L., împotriva căreia au fost emise, de către pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava, deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii din 02.06.2014 şi din 06.08.2014, măsuri ce au fost desfiinţate ulterior.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 2251 din data de 8 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Bacău a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 02.06.2014, soluţia devenind definitivă prin decizia nr. 750 din data de 15 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bacău.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 6829 din data de 25 mai 2015, Judecătoria Sectorului 4 a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 06.08.2014, soluţia devenind definitivă prin decizia nr. 813/A din data de 19 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că măsurile dispuse în baza celor două decizii de instituire a măsurilor asigurătorii au vătămat grav societatea B. S.R.L., care a intrat în lichidare voluntară ca urmare a imposibilităţii de funcţionare generate de executarea celor două decizii, apreciind că pârâţii sunt responsabili pentru acoperirea prejudiciului cauzat societăţii prin cele două acte administrative nelegale.

În drept, au fost indicate dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 1 martie 2017, reclamantul a arătat că până la data de 1 martie 2017 valoarea prejudiciului se cifrează la suma de 1.813.897,8 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 2358 din data de 14 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., raportat la art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a arătat că reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având obiect exclusiv patrimonial, reprezentat de solicitarea de obligare a pârâţilor la despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat autoarei reclamantului prin executarea deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii.

Coroborând prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 cu cele ale art. 18 din acelaşi act normativ, curtea de apel a concluzionat că instanţa de contencios administrativ nu are competenţa de a se pronunţa asupra cererilor ce vizează exclusiv obligarea autorităţilor publice la plata unor despăgubiri, cereri ce intră în competenţa instanţelor de drept comun.

Curtea de apel a mai reţinut că pentru a învesti legal instanţa de contencios administrativ cu o cerere în despăgubiri în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamantul ar trebui să probeze faptul că s-a adresat anterior instanţei de contencios administrativ cu o cerere în anularea actului administrativ vătămător.

Instanţa a constatat că o atare condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii au fost desfiinţate de către Judecătoria Bacău, respectiv de Judecătoria Sectorului 4 pe calea contestaţiei la executare silită, şi nu în cadrul unor acţiuni de contencios administrativ.

Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 1202 din data de 21 septembrie 2017, prin care prin care a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că acţiunea promovată are configuraţia unei cereri în despăgubiri pentru prejudiciul afirmat ca fiind pricinuit prin emiterea a două acte administrativ-fiscale nelegale, anulate în prealabil în condiţiile art. 129 alin. (11) raportat la art. 172 din O.G. nr. 93/2002, acţiune ce se grefează pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul a apreciat că deciziile de instituire a măsurilor asiguratorii sunt acte administrativ-fiscale, iar potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 din noul Cod de procedură fiscală, împotriva deciziilor de instituire a măsurilor asiguratorii se poate formula contestaţie la instanţa de contencios administrativ, prin derogare de la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Faţă de temeiul de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile şi în raport cu izvorul lor afirmat, anume două acte administrativ fiscale anulate, Tribunalul a reţinut că revine instanţei specializate de contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzei.

Analizând conflictul de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Ceea ce a determinat ivirea prezentului conflict de competenţa a fost calificarea diferită pe care instanţele de judecată aflate în conflict au dat-o acţiunii introductive prin care reclamantul A., în calitate de cesionar al tuturor drepturilor litigioase ale fostei societăţi S.C. B. S.R.L., a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.832,22 RON/zi, cu începere de la 2 iunie 2014 şi până la data plăţii efective, prejudiciu care se pretinde că ar fi fost cauzat autoarei reclamantului, prin executarea deciziilor de instituire a unor măsuri asigurătorii, măsuri ce au fost desfiinţate ulterior, prin două hotărâri pronunţate de Judecătoria Bacău şi, respectiv Judecătoria Sectorului 4, rămase definitive.

Aşadar, reclamantul a înţeles să învestească instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având obiect exclusiv patrimonial, reprezentat de solicitarea de obligare a pârâţilor, în solidar, la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin executarea deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii, ulterior anulate de către instanţele de judecată, pe calea contestaţiei la executare.

Contenciosul administrativ este definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

Art. 8 din acelaşi act normativ, explicit intitulat "obiectul acţiunii judiciare", prevede că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Din coroborarea prevederilor anterior redate, se deduce faptul că instanţa de contencios administrativ nu are competenţa de a se pronunţa asupra cererilor ce vizează exclusiv obligarea autorităţilor publice la plata unor despăgubiri, cereri ce intră în competenţa instanţelor de drept comun.

Astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel, acţiunea în despăgubiri formulată în faţa unei instanţe de contencios administrativ este întotdeauna subsidiară acţiunii în contencios, neintrând în sfera de competenţă a instanţei de contencios soluţionarea unei cereri de chemare în judecată având un obiect exclusiv patrimonial, cum este situaţia în speţă.

Potrivit art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind noul C. proc. fisc., împotriva deciziilor de instituire a măsurilor asiguratorii se poate formula contestaţie la instanţa de contencios administrativ, prin derogare de la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Contrar celor reţinute de tribunal, chiar dacă acţiunea promovată are configuraţia unei cereri în despăgubiri pentru prejudiciul afirmat ca fiind pricinuit prin emiterea a două acte administrativ-fiscale nelegale, anulate în prealabil, în speţă nu pot fi aplicate dispoziţiile derogatorii prevăzute de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015, aceste prevederi aplicându-se doar deciziilor comunicate după data de 6 decembrie 2016 (data publicării O.U.G. nr. 84/2016 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul financiar-fiscal în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 977).

Cum reclamantul din litigiul dedus judecăţii nu s-a adresat instanţei de contencios administrativ cu o cerere în anularea actului administrativ vătămător şi repararea pagubei cauzate, deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii fiind desfiinţate pe calea contestaţiei la executare silită prin hotărâri rămase definitive, şi nu în cadrul unor acţiuni de contencios administrativ, reiese că o atare cerere de chemare în judecată, având un obiect exclusiv patrimonial, nu poate atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.

Având în vedere considerentele expuse, faţă de natura civilă a litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că, dintre cele două instanţe aflate în conflict, revine Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, competenţa de a soluţiona prezenta acţiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2017.