Compensation for loss of use of property occupied under administrative management despite prior vindication: delictual liability of possessor and non-opposability of prior judgment

Prin decizia nr. 124/A din data de 14 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Muzeul Naţional al Literaturii Române împotriva sentinţei nr. 38 din 14 ianuarie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă.

În motivarea hotărârii, curtea a constatat că, în esenţă, pârâtul a criticat sentinţa, sub aspectul tîmbrajului stabilit pentru cererea de chemare în judecată, sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, al lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului pârât, precum şi sub aspectul lipsei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În ceea ce priveşte prima critică, relativă la timbrajul stabilit pentru acţiunea introductivă, curtea a subliniat că reiterarea în calea de atac a excepţiei insuficienţei timbrări are ca efect stabilirea de către instanţa de control judiciar a unei obligaţii de plată suplimentară, până la nivelul legal, iar neîndeplinirea obligaţiei de plată nu conduce la nulitatea cererii de chemare în judecată.

Curtea a constatat că, în raport de petitul acţiunii, sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, rezultând că suma stabilită cu titlul de taxă judiciară de timbru a fost corect calculată de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pornind de la temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, constând în răspunderea civilă delictuală şi de la faptul că ocuparea imobilului tară drept de către pârât datează cel puţin din 20 septembrie 2007, când a avut loc punerea în executare a sentinţei civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, curtea a reţinut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 1 coroborat cu art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Curtea a apreciat că pretenţiile valorificate prin prezenta acţiune nu sunt stinse prin prescripţie, fiind solicitate pe un interval de timp începând cu 3 ani anterior înregistrării acţiunii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului apelant, curtea a reţinut că soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în privinţa acestei părţi, nu are nicio înrâurire asupra cadrului procesual din prezenta cauză, în condiţiile în care obiectul celor două dosare este diferit.

Astfel dosar nr. x/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 344 din 1 aprilie 2003, are ca obiect revendicarea imobilului.

În prezenta cauză, obiectul litigiului îl formează contravaloarea lipsei de folosinţă a aceluiaşi imobil, ceea ce este de natură să confere calitate procesuală pasivă subiectului de drept care exercită Iară drept posesia şi folosinţa imobilului, cum este cazul titularului dreptului de administrare al imobilului, neavând nicio relevanţă dacă există sau nu identitate între deţinătorul în fapt al imobilului şi fostul pretins proprietar, care a pierdut în acţiunea în revendicare.

Aşa cum însuşi apelantul pârât arată, acesta este titularul dreptului de administrare şi a continuat să stăpânească imobilul şi să desfăşoare activităţile muzeale specifice, deşi hotărârea judecătorească de admitere a revendicării a fost pusă în executare, potrivit procesului-verbal de punere în posesie, încă din anul 2007.

Curtea a apreciat şi că susţinerile apelantului referitoare la obligaţia unităţii administrativ teritoriale de a-i pune la dispoziţie un alt spaţiu corespunzător pentru desfăşurarea activităţii muzeale, obligaţie neîndepiinită, nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere a detentorului precar, în condiţiile în care acesta, în calitate de administrator al imobilului, are o poziţie subordonată Municipiului Bucureşti, titular al dreptului de proprietate, căruia îi revenea obligaţia predării imobilului către foştii proprietari.

În susţinerea apelului, pârâtul mai invocă faptul că reclamantul avea posibilitatea să încheie un contract de închiriere, în cadrul căruia să negocieze liber condiţiile şi cuantumul chiriei.

În egală măsură, curtea a apreciat că nici acesta nu poate fi privit ca un argument pertinent de natură să conducă la o altă soluţie, deoarece, în virtutea principiului libertăţii contractuale, reclamantul nu avea nicio obligaţie să perfecteze cu pârâtul o convenţie de cedare cu titlu oneros a folosinţei imobilului, în condiţiile în care, prin sentinţa civilă nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, obligaţia stabilită în sarcina titularului dreptului de proprietate a fost aceea de a restitui imobilului în posesia autorilor reclamantului din prezenta cauză.

Apelantul s-a mai prevalat, în susţinerea apelului său, de caracterul inopozabil al sentinţei civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Curtea a explicat care sunt raţiunile pentru care nu se putea reţine legitimitatea procesuală a pârâtului în litigiului având ca obiect revendicarea imobilului.

Totodată, având în vedere că pârâtul este titularul dreptului de administrare, aşa cum susţine şi acesta, ţinând cont de natura şi fizionomia juridică a dreptului de administrare, care, la origine, îmbracă forma unui dezrnembrământ al dreptului de proprietate, instanţa a reţinut că, în mod inerent, consecinţele juridice ale sentinţei anterior menţionate se răsfrâng şi asupra situaţiei juridice a pârâtului.

Faptul că hotărârea nu a fost pronunţată în contradictoriu cu apelantul pârât nu este de natură să permită acestuia să nesocotească situaţia juridică creată prin soluţia pronunţată, atâta timp cât nu a făcut dovada contrară celor consacrate prin actul jurisdicţional şi suportă efectele hotărârii, în virtutea raportului juridic existent între apelant şi titularul dreptului real principal, pârât în acţiunea în revendicare imobiliară.

Totodată, curtea a subliniat că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de elemente: părţi, obiect şi cauză, ci trebuie reţinută puterea de lucru judecat a hotărârii anterior menţionate, în condiţiile în care prin soluţia pronunţată sunt tranşate irevocabil chestiuni de drept, ce au înrâurire asupra prezentei cauze.

Legat de respingerea acţiunii în revendicare faţă de pârâtul din prezenta cauză, în temeiul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, curtea a observat că, din considerentele sentinţei civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, rezultă că instanţa a avut în vedere lipsa personalităţii juridice a Muzeului Naţional al Literaturii Române, cu consecinţa lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, deşi, în dispozitiv, acţiunea este respinsă faţă de acest pârât pe considerentul legitimităţii procesuale pasive.

Cu referire la acest aspect, curtea a reţinut, din interpretarea coroborativă a dispoziţiilor art. 4 şi art. 13 alin. (4) din Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi a colecţiilor publice, că pârâtul are personalitate juridică, ceea ce constituie regulă în privinţa înfiinţării muzeelor, legiuitorul recunoscând cu titlu de excepţie acele situaţii în care muzeele pot să nu aibă personalitate juridică.

În considerarea tuturor aspectelor analizate în cele ce preced, curtea a apreciat că nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în pretenţii dedusă judecăţii în prezentul dosar.

Curtea a apreciat ca nefondate şi susţinerile apelantului referitoare la momentul emiterii certificatului de legatar de pe urma defunctei B., relevanţă având data deschiderii succesiunii, care coincide cu data decesului acesteia, respectiv data de 21 ianuarie 2008, acesta fiind momentul ia care se produce transmisiunea drepturilor succesorale, consolidată prin acceptarea moştenirii.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată stabilite de prima instanţă în sarcina apelantului, curtea de apel a constatat că soluţia este legală şi temeinică, având în vedere soluţia pronunţată şi valoarea pretenţiilor.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române a formulat recurs, ce face obiectul prezentului dosar

Pârâtul a invocat ca temei de drept art. 488 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

A reluat susţinerea conform căreia pârâtul a ocupat imobilul cu titlu de administrator, conferit de Primăria Municipiului Bucureşti, şi nu fără titlu, cum greşit a susţinut reclamantul şi a preluat instanţa de apel în considerentele deciziei recurate.

A invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, cu motivarea că nu s-a făcut dovada că ar avea personalitate juridică.

Pârâtul a arătat că reclamantul a fost pus în posesia imobilului la data de 20 septembrie 2007, aceasta fiind data de la care curge prescripţia dreptului la acţiune, în raport de care, în mod greşit instanţele de fond au respins excepţia prescripţiei acestui drept.

A mai arătat că, în opinia sa, instanţa nu a ţinut cont de autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. x din 1 aprilie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a cărei soluţie reclamantul nu a contestat-o în termenul legal. Prin această hotărâre judecătorească s-a reţinut că obligaţia de restituire a imobilului revine Municipiului Bucureşti prin Primar.

Pârâtul susţine greşita aplicare a art. 998 - 999 C. civ., arătând că instanţa de ape! a reţinut în considerentele deciziei recurate răspunderea civilă delictuală a pârâtului, deşi Muzeul Naţional al Literaturii Române nu este debitorul obligaţiei de restituire, ci este doar administratorul imobilului.

Arată că era obligaţia reclamantului să solicite Primăriei Municipiului Bucureşti încheierea unui contract de închiriere asupra imobilului şi reia susţinerea conform căreia titlul reclamantului nu îi este opozabil, deoarece nu este pronunţat în contradictoriu cu pârâtul.

Susţine şi că reclamantului i-a revenit masa succesorală de pe urma defunctei B. la data emiterii certificatului de legatar şi nu anterior. Faţă de acest aspect, solicitarea reclamantului de a i se plăti contravaloarea lipsei de folosinţă anterior acestui moment echivalează cu recunoaşterea unui drept asupra unui imobil pe care reclamantul nu îl avea în patrimoniu.

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Carte reţine următoarele:

Prezenta cauză are ca obiect cererea reclamantului C., prin care a solicitat obligarea pârâtului Muzeul Naţional al Literaturii Române la plata sumei de 2.733.153,92 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin folosirea, tară niciun fel de titlu, a imobilului situat în Bucureşti, Bd. Dacia, sector 1.

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 14 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, respectiva cerere de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române să plătească reclamantului suma de 2.027.674,63 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru imobilul mai sus individualizat, precum şi suma de 25.381,74 RON cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârât împotriva sentinţei sus menţionate a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 124/A din data de 14 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Recursul formulat de pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române la data de 12 mai 2017, împotriva deciziei pronunţate în apel, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

La data de 19 octombrie 2017, avocatul ales al recurentului pârât Muzeul Naţional al Literaturii Române, D., a depus la dosar copia emailului trimis de contabilul pârâtului, doamna E.

Acestuia i-au fost ataşate ordinele de plată din 18 octombrie 2017, prin care se face dovada plăţii către reclamant a sumei de 2.027.674,63 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru imobilul situat în Bucureşti, B-dul Dacia, sector 1, aferentă perioadei 10.01.2012-19.08.2014, precum şi a sumei de 25.381,74 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte constată că respectivele ordine de plată fac dovada plăţii către reclamant a sumelor de bani îa care a fost obligat pârâtul prin hotărârea judecătorească pronunţată în faza procesuală a fondului şi menţinută în calea de atac a apelului.

Ca urmare, având în vedere că la dosar a fost depusă dovada plăţii pretenţiilor reclamantului, nu se mai justifică analiza criticilor formulate de pârât prin memoriul de recurs.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române împotriva deciziei nr. 124/A din data de 14 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentra cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2017.