Revision of civil liability in criminal proceedings: identity of the judgment qualifying for revision and applicable civil procedure law in force

Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 419/A din 05 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-revizuent B. împotriva încheierii de şedinţă din 07 martie 2016 şi a sentinţei civile nr. 1297 din 17 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în privinţa apelului exercitat împotriva încheierii, că prin art. 453 alin. (2) din C. proc. pen. se prevede că revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit C. proc. civ.

Din interpretarea textului de lege sus-menţionat, rezultă cu evidenţă că prin acesta nu se stabileşte doar competenţa instanţei civile de soluţionare a cererii de revizuire a hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, ci şi normele juridice aplicabile în soluţionarea cererii de revizuire, respectiv dispoziţiile C. proc. civ.

Ca urmare, susţinerile că dispoziţia legală sus-menţionată nu reprezintă decât o normă de trimitere şi că nu ar trebui să se aibă în vedere la soluţionarea cererii de revizuire doar dispoziţiile C. proc. civ., ci şi cele ale C. proc. pen. referitoare la aplicarea legii procesuale în timp, sunt neîntemeiate.

În mod efectiv, prin dispoziţiile legale sus-citate, soluţionarea cererii de revizuire iniţiată exclusiv pe aspectul laturii civile împotriva unei hotărâri penale definitive, a fost dată în competenţa exclusivă de soluţionare a instanţei civile şi potrivit normelor procedurale existente în C. proc. civ.

Or, conform art. 24 din noul C. proc. civ., intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013 şi art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Cum just a reţinut prima instanţă prin încheierea din 07.03.2016 atacată cu apel, procesul penal în care a fost exercitată şi acţiunea civilă a început la data de 03.12.2008, când instanţa penală a fost sesizată prin rechizitoriu de către organul de urmărire penală.

De vreme ce la data de 03.12.2008 erau în vigoare dispoziţiile vechiul C. proc. civ., just prima instanţă a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 322 din vechiul C. proc. civ. şi nu a dispoziţiilor art. 509 din noul C. proc. civ.

Ca urmare, data intentării cererii de revizuire sau data trimiterii acesteia spre soluţionare de către instanţa penală către instanţa civilă, sunt irelevante sub aspectul normelor procesual civile aplicabile.

Referitor la apelul declarat împotriva sentinţei, Curtea a reţinut că motivul de revizuire invocat de revizuent se încadrează în dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., de vreme ce acesta susţine că un înscris, respectiv raportul de evaluare şi completările la acesta, întocmit de către specialistul DNA C., nu corespunde realităţii, fiind rezultatul unor infracţiuni care nu au putut fi constatate pe cale penală, din cauza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, dar a căror existenţă se poate verifica pe calea incidentală a revizuirii.

Cu toate acestea, prima instanţă nu a verificat pe fond motivul de revizuire invocat, reţinând că există un motiv de inadmisibilitate a cererii de revizuire îndreptată împotriva sentinţei civile nr. 701 din 26.09.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care s-a soluţionat latura penală şi latura civilă, întrucât fondul laturii civile a fost soluţionat definitiv prin hotărârea instanţei de apel, respectiv decizia penală nr. 888/A din 08.08.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a avut de soluţionat şi apelul declarat de revizuentul din prezenta cauză referitor la existenţa şi întinderea prejudiciului.

Conform art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

Din interpretarea modului de redactare a prevederilor art. 322 C. proc. civ., rezultă că cerinţa de a fi vorba de o hotărâre de fond este prevăzută în mod expres doar în cazul hotărârilor pronunţate de către instanţele de recurs.

În consecinţă, instanţele, prin jurisprudenţa lor, au statuat că pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanţa de recurs, legiuitorul a impus condiţia ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese aleasă până în acel moment. În aceste situaţii, instanţele de recurs au statuat că cererile de revizuire îndreptate împotriva a astfel de hotărâri pronunţate în recurs, sunt admisibile.

Aceleaşi instanţe au respins însă, ca inadmisibile, cererile de revizuire declarate împotriva hotărârilor date în recurs care nu evocă fondul, cum este cazul hotărârilor prin care a fost respins recursul ca nefondat, fără a se da astfel o altă dezlegare juridică raportului juridic dedus judecăţii, prin modificarea situaţiei de fapt sau aplicarea altor dispoziţii legale decât cele aplicate de către instanţele de fond aceluiaşi raport juridic.

Cât priveşte hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, textul nu pune în mod expres condiţia restrictivă de a fi hotărâri de fond, dar, întrucât revizuirea nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres prevăzute de lege, iar aceste motive sunt legate, de regulă, de situaţia de fapt, care se rezolvă prin hotărârile de fond, această condiţie a fost extinsă.

În legătură cu hotărârile care au rămas definitive prin neapelare, doctrina a susţinut că în categoria acestora se includ atât hotărârile care au dobândit acest caracter prin neexercitarea apelului, cât şi cele care potrivit legii sunt definitive, fiindcă au fost pronunţate în primă şi în ultimă instanţă, deci fără drept de apel.

Referitor la hotărârile rămase definitive în instanţa de apel, prin care fondul pricinii a fost abordat, acestea pot fi atacate întotdeauna cu revizuire, fiind fără relevanţă că hotărârea dată în apel este una de admitere a acestuia sau de respingere a lui, câtă vreme, în fiecare dintre cele două ipoteze, fondul pricinii este cercetat.

O asemenea concluzie este impusă de caracteristica apelului de a fi o cale de atac devolutivă, el presupunând o nouă judecată în fond, consecutivă celei realizate în primă instanţă.

Apelul este devolutiv, în sensul că el aduce în discuţia instanţei superioare toate chestiunile de fapt şi de drept care au fost dezbătute în faţa primei instanţe şi au fost rezolvate prin hotărârea acesteia. În principiu, deci apelul provoacă o rejudecare a fondului litigiului. Fac excepţie acele situaţii în care apelul se respinge ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive ce împiedică abordarea fondului, căci, în asemenea ipoteze, decizia ce se pronunţă în apel nu oferă beneficiul cercetării pricinii pe fond. La aceste din urmă ipoteze a făcut trimitere tribunalul, când a afirmat că sentinţa primei instanţe penale poate face obiectul revizuirii, chiar dacă apelul a fost respins.

În speţă, prin decizia pronunţată în apel, au fost respinse motivele de apel formulate de către revizuentul din prezenta cauză referitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului, după ce instanţa a reluat analiza motivelor de fapt şi de drept care au condus la stabilirea situaţiei de fapt şi încadrarea juridică a acesteia, în normele civile care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Practic, instanţa penală din apel, cu prilejul soluţionării apelului declarat de revizuent, a provocat o rejudecare a fondului litigiului sub aspectul laturii civile, astfel încât, curtea reţine că, într-adevăr, decizia definitivă pronunţată în apel evocă fondul şi poate face obiectul revizuirii şi nu sentinţa, cum just a reţinut prima instanţă.

De altfel, revizuentul a atacat cu cerere de revizuire, pentru alte motive, şi decizia pronunţată în apel în dosarul penal, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 155/A din 18.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a şi reţinut în considerente că hotărârea definitivă în instanţa de apel este decizia civilă nr. 888/A din 08.08.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, astfel încât, sub acest aspect, cererea de revizuire a fost găsită admisibilă.

Motivul de apel constând în aceea că, prin soluţia pronunţată, prima instanţă a nesocotit scopul revizuirii, este neîntemeiat, căci eroarea de fapt invocată în susţinerea cererii de revizuire nu a putut fi verificată pe fond, din cauza reţinerii excepţiei de inadmisibilitate a cererii de revizuire.

2. Recursul

2.1. Motive

Revizuentul a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea deciziei pentru următoarele motive, întemeiate în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

În ceea ce priveşte legea de procedură aplicabilă, instanţele de fond au stabilit în mod eronat şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 453 alin. (2) C. proc. civ. pen., art. 24 C. proc. civ. 2013 şi art. 3 din Legea nr. 76/2012 ca fiind aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. 1865 şi nu cele ale C. proc. civ. din 2013.

Un al doilea motiv de recurs vizează admiterea, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ. 1865 a excepţiei inadmisibilităţii revizuirii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că, aplicând greşit prevederile art. 322 C. proc. civ., instanţele de fond au reţinut, în mod eronat, că decizia penală ar fi hotărârea care, în speţă, a rezolvat în mod definitiv latura civilă.

În realitate, soluţionarea laturii civile s-a realizat integral în faza fondului. Decizia pronunţată pe latura civilă în procesul penal nu face altceva decât să respingă în tot calea de atac formulată şi să menţină concluziile şi soluţia instanţei. Decizia nu face decât să confere caracter definitiv dispoziţiilor sentinţei, prin confirmarea acestora, şi nu să ofere o altă soluţie laturii civile.

Distincţia făcută de instanţa de apel, între hotărârile din recurs care evocă fondul şi hotărârile din apel, care întotdeauna evocă fondul, nu este de permis.

Trebuie avut în vedere că, în speţă, dispozitivul ce produce efectele specifice unui titlu executoriu este cel al sentinţei penale nr. 701 din 26 septembrie 2013, aşa cum rezultă din titlul executoriu emis de către A.N.A.F. pentru punerea în executare a sentinţei.

Tribunalul Bucureşti, prin decizia civilă nr. 4284/A din 20 noiembrie 2015, a reţinut că hotărârea judecătorească prin care s-a dispus obligarea recurentului la plata prejudiciului o reprezintă sentinţa penală nr. 701 din 26 septembrie 2013.

Ambele instanţe de fond au ignorat scopul revizuirii, care este o cale de atac de retractare ce poate fi promovată pentru motive constând în erori de fapt. În speţă, eroarea de fapt o constituie faptul că stabilirea pretinsului prejudiciu reţinut prin raportul de expertiză întocmit în dosarul penal de către specialistul DNA s-a făcut prin săvârşirea unor fapte de natură penală, prin infracţiuni.

La data de 8 noiembrie 2017, recurentul a depus un motiv de recurs suplimentar, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., prin care a invocat nelegalitatea deciziei recurate decurgând din greşita alcătuire a instanţei cu judecători de la o altă secţie.

Astfel, s-a arătat că, întrucât hotărârea a cărei revizuire se cere a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, competenţa de soluţionare a cererilor de revizuire aparţine exclusiv secţiilor penale ale instanţelor competente material şi teritorial, în alcătuirea instanţei intrând doar judecători ai acestor secţii.

Deşi cererea de revizuire a fost înregistrată corect la Secţia I Penală a Tribunalului Bucureşti, această instanţă a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării aleatorii la una dintre secţiile civile, reţinând în mod greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. pen.

Or, calea de atac a revizuirii hotărârii penale exclusiv sub aspectul laturii civile, în faţa instanţei civile şi potrivit C. proc. civ., a fost introdusă doar prin noua legislaţie procesual penală, la 1 februarie 2014.

Prin hotărârile pronunţate, instanţele au încălcat prevederile art. 8 din Legea nr. 255/2013, a cărui interpretare per a contrario ar fi dus la concluzia că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea veche, sub imperiul căreia au fost pronunţate.

2.2. Analiza recursului

În analiza recursului, Înalta Curte a luat act cu prioritate de împrejurarea că, urmare a argumentelor invocate pentru susţinerea motivului de recurs suplimentar, respectiv faptul că, în speţă, sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. anterior, recurentul a arătat, la termenul din 23 noiembrie 2017, că renunţă la motivul de recurs vizând legea aplicabilă litigiului pendinte.

Recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

1. În primul rând, motivul de recurs suplimentar, deşi întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., deduce analizei instanţei de recurs nu în mod direct nelegala compunere a completului de judecată, ci doar indirect, urmare a determinării anterioare a competenţei materiale funcţionale a secţiei care ar fi trebuit să judece revizuirea. Or, această critică întruneşte cerinţele art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Numai în subsidiar, şi după stabilirea prioritară a faptului că judecata nu a avut loc la secţia care avea competenţa de atribuţiune, s-ar putea examina incidenţa prevederilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

C. proc. civ. de la 1865 arată, la art. 1591 alin. (2), că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Pe cale de consecinţă, necompetenţa materială, deşi întotdeauna de ordine publică, nu poate fi invocată direct în căile de atac, ci doar la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, şi oricum nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Aceste cerinţe nu au fost respectate în cauză.

Astfel, după trimiterea cauzei de la secţia penală la secţia civilă, termenul la care au fost întrunite cumulativ cele două condiţii impuse de art. 134 C. proc. civ., pentru a fi - "prima zi de înfăţişare", a fost la 7 martie 2016. La acest termen însă singura problemă de drept pe care reprezentantul revizuentului a dedus-o analizei a privit legea aplicabilă litigiului, susţinând că, raportat la data depunerii cererii de revizuire, în cauză sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. din anul 2013. Iar instanţa s-a limitat să se pronunţe doar asupra acestui aspect.

Pe de altă parte, se observă că problema necompetenţei funcţionale a secţiei civile nu a fost invocată nici până la începerea dezbaterilor asupra fondului în primă instanţă, care constau în dezbaterile finale - chiar asupra unei excepţii procesuale - din etapa procesuală în care se află judecata la un moment dat, iar nu analiza chiar a fondului raportului juridic litigios.

De altfel, faptul că necompetenţa nu a fost invocată cu respectarea cerinţelor sus-menţionate, rezultă cu evidenţă din aceea că a fost formulată sub forma unui motiv de recurs suplimentar, de ordine publică, invocat pentru prima dată în recurs.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte nu poate analiza în ce măsură hotărârea recurată este nelegală, în sensul prevederilor art. 304 pct. 3 şi 1 C. proc. civ.

2. În al doilea rând, s-a invocat faptul că în mod greşit s-a considerat că hotărârea care evocă fondul, în sensul art. 322 C. proc. civ., este decizia penală nr. 888/A din 8 august 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, iar nu sentinţa penală nr. 701 din 26 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.

Înalta Curte observă că, în soluţionarea cererii de revizuire formulate de prezentul recurent împotriva deciziei penale nr. 888A din 8 august 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 322 pct. 1 şi 2 C. proc. civ., s-a pronunţat decizia nr. 155/A din 18 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin această decizie s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că revizuirea împotriva deciziei penale nr. 888/A din 8 august 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală este admisibilă întrucât, printre altele, A."prin hotărâre s-a cercetat fondul cauzei".

Împrejurarea că revizuirea analizată în acest ultim dosar avea un alt temei de drept decât cel din litigiul pendinte este lipsită de relevanţă sub aspectul chestiunii asupra căreia s-au pronunţat instanţele de fond - faptul că hotărârea care trebuia verificată, din perspectiva prevederilor art. 322 C. proc. civ., era decizia penală nr. 888A din 8 august 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, iar nu sentinţa penală nr. 701 din 26 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.

Aşadar, cum numai o singură hotărâre pronunţată în diferitele etape procesuale ale unui litigiu poate fi considerată că evocă fondul, în sensul art. 322 C. proc. civ., odată ce s-a statuat că hotărârea prin care s-a cercetat fondul este cea pronunţată în etapa apelului, sentinţa nu mai putea face obiectul revizuirii. Or, în ultima pagină din decizia civilă nr. 419/A, instanţa de apel a făcut analiza acestui aspect.

În fine, s-a invocat şi faptul că, dovadă că sentinţa penală este cea care evocă fondul, este că această hotărâre constituie titlu executoriu, dispozitivul ei fiind pus în executare de către ANAF.

Chiar şi în lipsa puterii de lucru judecat anterior reţinute, argumentul menţionat nu poate fi primit. Astfel, faptul că un înscris are valoare de titlu executoriu din punct de vedere fiscal este justificat prin aceea că include o obligaţie de plată a unei sume de bani. În schimb, pentru ca o hotărâre să fie considerată susceptibilă de revizuire, adică A."să evoce fondul", trebuie să stabilească o anumită situaţie de fapt, pe baza analizării probelor administrate. Or, este posibil ca o hotărâre dată într-o cale de atac să evoce fondul, în sensul arătat, chiar dacă nu conţine o modificare a cuantumului sumei stabilite prin hotărârea pronunţată în etapa procesuală anterioară.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul B. împotriva deciziei civile nr. 419/A din data de 05 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2017.