Recourse dismissed as inadmissible in dispute over in-kind restitution of expropriated property under Law No. 10/2001

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 15.11.2013, sub nr. x/3/2013, reclamanta B. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi C., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză, să se dispună modificarea Dispoziţiei nr. 17382 din 4 octombrie 2013 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în sensul de a se dispune restituirea în natură, către reclamantă, a întregului apartament nr. 1 (în cotă de 1/1) situat în imobilul din Bucureşti, Şos. Kiseleff, precum şi anularea Dispoziţiei nr. 17383 din 4 octombrie 2013 cu privire la restituirea în natură a cotei de - 1/2 din acelaşi apartament în favoarea pârâtului C.

În drept, cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Pârâtul C. a formulat, la data de 04.06.2014, cerere reconvenţională, prin care a solicitat anularea, în parte, a Dispoziţiei nr. 17382 din 04 octombrie 2013 în ce priveşte restituirea în natură, în favoarea reclamantei, a imobilului teren în suprafaţă de 357,20 mp, situat în Bucureşti, şos. Kiseleff, sector 1, reprezentând diferenţa până la suprafaţa totală de 699 mp, identificată potrivit planului topografic scara 1:500, cu consecinţa restituirii în natură, în cote de câte - 1/2 pentru reclamantă şi pârâtul reconvenient, a terenului menţionat în dispoziţia contestată.

Totodată, C. a formulat acţiune înregistrată la data de 22.11.2013, sub nr. x/3/2013, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta B. şi Primăria Municipiului Bucureşti, să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Sector 1, Şoseaua Kiseleff, vila 5 (fostă vila 2) - teren şi construcţie în suprafaţă de 699 mp - şi să se constate nulitatea dispoziţiilor de restituire în natură cu nr. 7637 din 5 aprilie 2007, nr. 4169 din 31 martie 2005, nr. 3745 din 25 ianuarie 2005, nr. 828 din 20 februarie 2003, nr. 8662 din 27 august 2007 şi nr. 10492 din 13 mai 2008 emise pe numele pârâtei exclusiv, precum şi anularea, în parte, a dispoziţiei de restituire în natură nr. 17383 din 4 octombrie 2013, în sensul menţinerii acestei dispoziţii în privinţa cotei de - 1/2 din apartamentul nr. 1 şi desfiinţării ei în ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 669 mp şi a restului construcţiei ca rămasă fără obiect; s-a solicitat, de asemenea, restituirea în natură a cotei de - ½ din întregul imobil de la adresa Kiseleff, vila nr. 5 (fostă vila 2), teren şi construcţie în suprafaţă de 669 mp, cu excepţia apartamentului nr. 1, care a fost corect restituit în natură în cotă de - 1/2 pârâtei prin Dispoziţia nr. 17383 din 4 octombrie 2013.

Această cerere a fost conexată la dosar nr. x/2013, urmare a admiterii excepţiei de conexitate la termenul din 06.06.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1521 din 7 decembrie 2015, pronunţată în dosar nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi C., a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul reconvenient C. şi a dispus anularea parţială a Dispoziţiei nr. 17382 din 4 octombrie 2013 emisă în favoarea reclamantei-pârâte B., în privinţa restituirii în natură a terenului de 357,20 mp situat în Bucureşti, şos. Kiseleff, Sector 1, reprezentând diferenţa până la suprafaţa totală de 699 mp, identificată potrivit planului topografic scara 1:500, cu consecinţa restituirii în natură, în cote de câte 1/2 pentru reclamantă şi pârâtul reconvenient, a acestei suprafeţe de teren. Totodată, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii capătului I de cerere şi tardivităţii formulării capătului II de cerere din acţiunea conexă, formulată de reclamantul C., a admis acţiunea conexă, formulată de reclamantul C. (dosar conexat nr. x/2013), în contradictoriu cu pârâţii B., Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, a constatat calitatea reclamantul C. de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Sector 1, Şos. Pavel Dimitrievici Kiseleff, vila nr. 5 (fosta vilă nr. 2) compus din teren şi construcţie în suprafaţă de 699 mp, a constatat nulitatea absolută a dispoziţiilor de restituire în natură cu nr. 7637 din 05 aprilie 2007, nr. 4169 din 31 martie 2005, nr. 3745 din 25 ianuarie 2005, nr. 828 din 20 februarie 2003, nr. 8662 din 27 august 2007 şi nr. 10492 din 13 mai 2008, emise în favoarea pârâtei-reclamante B., precum şi a dispoziţiei de restituire în natură nr. 17383 din 4 octombrie 2013, în privinţa respingerii cererii reclamantului C. de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 669 mp şi a restului construcţiei ca rămasă fără obiect şi a obligat, în consecinţă, pe pârâtă la emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură a întregului imobil de la adresa Kiseleff, vila nr. 5 (fostă vila 2), teren şi construcţie, în suprafaţă de 669 mp, în cote de 1/2 pentru pârâta-reclamantă şi 1/2 pentru reclamantul-pârât.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta B., precum şi pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 97 din 08 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta-pârâtă B., încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta formulează, în esenţă următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurenta susţine că Primăria municipiului Bucureşti nu deţine calitate procesuală, faţă de împrejurarea că după emiterea dispoziţiilor a căror anulare se solicită, aceasta s-a desesizat şi nu mai poate reveni asupra lor în sensul retractării. Dispoziţia emisă de primar, ca reprezentant al autorităţii publice locale, este un act juridic civil, astfel cum este definit prin art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care produce efecte pe planul dreptului de proprietate.

Recurenta critică soluţia instanţei de apel şi în ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, motivat de împrejurarea că, prin acţiunea ce a format obiectul dosar nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, intimatul C. a solicitat obligarea Primăriei municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie motivată ca răspuns la notificarea nr. x/2001, ce a avut ca obiect imobilul situat în Bucureşti, B-dul Kiseleff. Mai susţine recurenta că, având în vedere că dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada dreptului de proprietate, având forţa probantă a unui înscris autentic, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, actele juridice atacate, emise în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, trebuie analizate nu prin prisma prevederilor acestui act normativ, ci a normelor de drept comun.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat, la data de 20 septembrie 2017, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport s-a apreciat că recursul nu este admisibil.

La data de 21 septembrie 2017, Completul de filtru C4, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la filele 106-109 din dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

În termenul prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., au formulat punct de vedere cu privire la raport recurenta şi intimatul C., înregistrate la dosar la 10 octombrie 2017.

Prin punctul de vedere exprimat, recurenta a susţinut că recursul este admisibil, întrucât a formulat mai multe capete principale de cerere, întemeiate diferit în drept, iar pârâtul reconvenţional deţine calitatea de terţ în raport cu dispoziţia contestată, astfel că nu are deschisă calea prevăzută de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.

Dimpotrivă, intimatul C. a susţinut că recursul este inadmisibil, pentru argumentele arătate în raport.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluţionarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 23 noiembrie 2017, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Reclamanta şi pârâtul reconvenient sunt moştenitorii legali ai autorului lor comun, D., decedat în anul 1992, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1992 emis de autorităţile din Geneva, iar acesta este moştenitor legal al tatălui său, E., proprietarul imobilului, decedat în anul 1955, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1955 emis de Notariatul de Stat Bucureşti - Raionul Stalin, alături de soţia defunctului, F., şi de un alt fiu, G.

Imobilul litigios a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 340 din 19 noiembrie 1948, situaţie în care bunul se încadrează în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii speciale nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin contestaţia cu care instanţa a fost învestită în prezentul dosar, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta B. a solicitat modificarea Dispoziţiei nr. 17382 din 4 octombrie 2013 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în sensul de a se dispune restituirea în natură, către reclamantă, a întregului apartament nr. 1 situat în imobilul din Bucureşti, Şos. Kiseleff, vila 5, precum şi anularea Dispoziţiei nr. 17383 din 4 octombrie 2013, cu privire la restituirea în natură a cotei de - 1/2 din acelaşi apartament în favoarea pârâtului C.

Prin cerere reconvenţională, pârâtul C. a solicitat anularea în parte a dispoziţiei nr. 17382/2013 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 în ce priveşte restituirea în natură, în favoarea reclamantei, a terenului în suprafaţă de 357,20 mp, reprezentând diferenţa până la suprafaţa totală de 699 mp şi restituirea în natură, în cote de câte - 1/2 pentru reclamantă şi pârâtul reconvenient, a terenului menţionat în dispoziţia contestată.

De asemenea, pârâtul reconvenient a formulat şi acţiune, înregistrată la data de 22.11.2013, sub nr. dosar nr. x/2013, prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă din prezenta cauză şi cu Primăria Municipiului Bucureşti, să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Sector 1, Şoseaua Kiseleff, vila 5 (fostă vila 2) - teren şi construcţie în suprafaţă de 699 mp şi să se constate nulitatea Dispoziţiilor de restituire în natură cu nr. 7637 din 5 aprilie 2007, nr. 4169 din 31 martie 2005, nr. 3745 din 25 ianuarie 2005, nr. 828 din 20 februarie 2003, nr. 8662 din 27 august 2007 şi nr. 10492 din 13 mai 2008 emise pe numele pârâtei exclusiv, precum şi anularea în parte a Dispoziţiei de restituire în natură nr. 17383 din 4 octombrie 2013, în sensul menţinerii acestei dispoziţii în privinţa cotei de - 1/2 din apartamentul nr. 1 şi desfiinţării ei în ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 669 mp şi a restului construcţiei ca rămasă fără obiect. S-a solicitat, de asemenea, restituirea în natură a cotei de - 1/2 din întregul imobil de la adresa Kiseleff, vila nr. 5 (fostă vila 2), teren şi construcţie în suprafaţă de 669 mp, cu excepţia apartamentului nr. 1, care a fost corect restituit în natură în cotă de - 1/2 pentru pârâta-reclamantă prin Dispoziţia nr. 17383 din 4 octombrie 2013.

Cererile pârâtului reconvenient au fost fundamentate, în drept, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Faţă de existenţa pe rolul instanţei a două cauze diferite cu identitate de părţi şi cu identitate parţială de obiect, fundamentată pe acelaşi act normativ, acţiunea formulată de pârâtul reconvenient a fost conexată la prezentul dosar.

Demersurile judiciare ale reclamantei şi ale pârâtului reconvenient au fost promovate ca urmare a notificărilor formulate în temeiul legii speciale, în calitate de comoştenitori ai imobilului preluat abuziv de către stat de la autorul lor comun, ambele părţi disputându-şi, în cadrul procedurii jurisdicţionale guvernată de legea specială, calitatea de persoane îndreptăţite, în accepţiunea art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 în scopul obţinerii de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură a imobilului ce a aparţinut bunicului acestora.

Relativ la procedura de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat, este cunoscut faptul că aceasta se derulează doar ca efect al parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care debutează prin depunerea notificării de către persoana îndreptăţită, continuă prin emiterea dispoziţiei prin care unitatea deţinătoare se pronunţă asupra cererii de restituire în natură şi contestarea acestei dispoziţii în instanţă, în condiţiile art. 26 alin. (3) din lege.

Actul emis de autoritatea publică locală, în soluţionarea notificărilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, este un act juridic civil care produce efecte în planul dreptului de proprietate, astfel că pentru respectarea principiului stabilităţii raporturilor juridice, acesta poate fi contestat doar în condiţiile expres prevăzute de lege.

Având în vedre acest context normativ, nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante exprimată în punctul de vedere la raport în sensul că, în prezenta cauză, pârâtul ar deţine calitatea de terţ, întrucât nu ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci cele de drept comun.

În cazul de faţă, ambii moştenitori au notificat acelaşi imobil, împrejurare care atrage - astfel cum au reţinut instanţele de fond - incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în conformitate cu care în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, fiecăruia dintre solicitanţi trebuie să i se recunoască un drept de proprietate corespunzător cotei sale de coproprietate, potrivit dreptului comun. În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care stabilesc că A."decizia se emite pe numele tuturor", cu menţionarea cotelor fiecăruia potrivit dreptului intern.

Or, în speţă, se constată că ambele părţi, prin cererile deduse judecăţii, îşi revendică calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de dispoziţiile legii speciale în legătură cu acelaşi imobil şi urmăresc, prin demersurile judiciare, valorificarea propriilor pretenţii ca efect al notificărilor formulate în procedura Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că, în accepţiunea legii speciale, calitatea de persoană îndreptăţită constituie premisa în analiza de ansamblu a cererii de acordare a măsurilor reparatorii şi obţinere a unei forme de reparaţie pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii speciale.

Prin urmare, părţile urmăresc, în esenţă, tocmai recunoaşterea pe cale judiciară a unei situaţii de drept raportate la regimul juridic consacrat de Legea nr. 10/2001, demersuri care sunt subsumate scopului final urmărit deopotrivă de reclamantă şi pârâtul-reconvenient, respectiv acela al recunoaşterii dreptului la măsuri reparatorii prin restituirea în natură a aceluiaşi imobil litigios.

Cum litigiul de faţă are ca obiect recunoaşterea, dar şi contestarea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, iar instanţele devolutive, în contextul cadrului procesual al investirii, au statuat asupra modalităţii de aplicare a legii speciale în soluţionarea notificărilor formulate de către moştenitorii fostului proprietar, precum şi a formei de reparaţie ce se impune a fi acordată acestora, Înalta Curte reţine că litigiul nu poate fi subsumat decât dispoziţiilor acestui act normativ, evocat ca temei de drept în susţinerea cererilor formulate, fiind astfel incidente dispoziţiile înscrise în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, potrivit cărora A."Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."

Reiese, deci, că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2001, hotărârea tribunalului de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei sau a dispoziţiei motivate de respingere a notificării este supusă recursului de competenţa curţii de apel.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este A."definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este A."supusă recursului" sau că A."poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară."

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale sus menţionate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul.

Pentru argumentele expuse, din coroborarea prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. cu cele ale art. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, cu referire la art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., rezultă că decizia recurată este definitivă, nefiind supusă prin lege cenzurii căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta. Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

În cauza supusă analizei, natura pretenţiei dedusă judecăţii, respectiv contestaţie împotriva dispoziţiilor emisă în procedura Legii nr. 10/2001, se circumscrie dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din actul normativ evocat, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, astfel încât, hotărârea curţii de apel nu este supusă recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 97 din 8 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2017.