Exclusive territorial jurisdiction for state compensation for judicial error: domicile evidenced by identity card rebutted by proof of primary residence

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Iaşi, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să dispună obligarea acestuia la plata echivalentului în moneda naţională a sumei de 350,000 euro.

Motivând în fapt cererea, reclamantul a arătat că în perioada 14.03.2001 - 14.04.2001 a fost reţinut şi arestat preventiv, iar pâm la pronunţarea de către Judecătoria Iaşi a soluţiei prin care a fost achitat în dosar nr. x/2008, celelalte hotărâri penale date înainte de casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, au dispus condamnarea sa la pedeapsa închisorii şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. Arestarea ilegală şi lipsirea de libertate au avut drept consecinţă pierderea demnităţii, privarea de exerciţiul celorlalte drepturi constituţionale, suspendarea din funcţie şi deteriorarea stării sale de sănătate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (4) şi 504 alin. (2) C. proc. pen.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acţiunii.

Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1213 din 19 iunie 2017 a declinat în favoarea Tribunalului Satu Mare competenţa de soluţionare a cauzei, Pentru a decide asttel, prima instanţă învestită a reţinut că sentinţa penală nr. 3523 din 19 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Iaşi, prin care s-a dispus achitarea inculpatului A., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a rămas definitivă la data de 26.02.2015, prin decizia penală nr. 1 a Tribunalului Iaşi.

Răspunderea statului pentru erori judiciare este reglementată de Constituţia României care, în art. 52 alin. (3), prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Pentru ipoteza în care erorile sunt săvârşite în procesele penale răspunderea statului este reglementată de normele de procedură penală.

Situaţia de fapt litigioasa, născută la momentul de referinţă 26.02.2015 (dată la care sentinţa penală de achitare a rămas definitivă), este guvernată de dispoziţiile art. 538 - 541 din noul C. proc. pen. în vigoare la momentul naşterii sale, dispoziţii care reglementează procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri. După cum dispune art. 541 alin. (3) C. proc. pen., pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în. judecată civilă statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. Dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar Fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusiva. Din corelarea celor două texte rezultă ca, în speţă, se aplică norme de competenţă teritorială exclusivă, părţile neavând o opţiune în alegerea unei anumite instanţe.

Ca atare, apartenenţa litigiului de faţă la această categorie, ce decurge din calitatea de pârât a Statului Român, determină concluzia că, prin norma cuprinsă în art. 541 alin. (3) C. proc. pen., este reglementată competenţa teritorială exclusivă a tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază persoana îndreptăţită.

Începând din anul 1992 şi până la data de 23.07.2015 domiciliul reclamantului A. a fost, aşa cum rezultă din documentele de identitate eliberate, în oraşul Negreşti-Oaş, jud. Satu-Mare. La data de 24.07.2015, cu o lună înainte de înregistrarea pe rolul instanţei a prezentei cauze, reclamantului A. i-a fost eliberată de către SPCLEP Iaşi cartea de identitate seria x, nr. x, în care se menţionează adresa de domiciliu ca fiind în Iaşi. La aceeaşi dată, 24.07.2015, a fost eliberată şi numitului B. (reclamant în dosar nr. x/2015 al acestei instanţe şi inculpat în acelaşi dosar penal) cartea de identitate seria x, nr. x, în care este menţionat acelaşi domiciliu din Iaşi, str. Răzoarelor, nr. x...

Martorul C., titular al dreptului real de proprietate al imobilului situat în Iaşi, audiat în cauză, a declarat că locuieşte în apartament alături de copiii săi şi că, din momentul stabilirii de către reclamantul A. a domiciliului la adresa la care şi martorul locuieşte, acesta a venit la adresa de domiciliu de patru, cinci ori pe an, durată vizitelor fiind de 3 zile. A declarat că reclamantul A. nu a locuit niciodată la această adresă.

Art. 86 alin. (2) C. civ. şi art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005 prevăd că o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe, situaţie în care îşi poate stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele. Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este, potrivit art. 87 C. civ., acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. După cum dispune art. 89 alin. (2) C. civ., stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a facut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală.

Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face, conform art. 91 alin. (1) C. civ. cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. Potrivit alin. (2) şi (3) ale art. 91, stabilirea sau schimbarea domiciliului sau a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane când acestea nu corespund realităţii, cu excepţia cazului în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Consecinţa faptului că dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în actul de identitate este aceea că persoana în cauză nu le poate opune terţilor existenţa unui alt domiciliu decât cel menţionat în actul său de identitate. Această regulă comportă şi o excepţie, care îşi are fundamentul în împrejurarea că menţiunile din cartea de identitate referitoare la domiciliul persoanei nu are caracter constitutiv în ceea ce priveşte determinarea acestuia, ci numai caracter de evidenţă a persoanei respective, sens în care dispun art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 97/2005. Domiciliul poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, chiar atunci când prin acestea se combat menţiunile corespunzătoare cuprinse în actul de Identitate. După cum relevă depoziţia martorului audiat, locuinţa principală a reclamantului A. nu este cea consemnată în cuprinsul cărţii sale actuale de identitate, intenţia sa, rezultată din intervalul temporal petrecut la adresa din Iaşi, nefiind cea de a~şi stabili

la această adresă locuinţa principală. Faţă de termenul minim de 15 zile prevăzut de art. 31 din O.U.G. nr. 97/2005 necesar pentru înscrierea menţiunii privind stabilirea reşedinţei, durata petrecută de reclamant la adresa din Iaşi, str. Răzoarelor, nr. x, nu poate constitui nici măcar fundament al activării acestei norme legale.

Prima instanţă învestită a reţinut că schimbarea de către reclamantul A. a domiciliului din cuprinsul cărţii de identitate nu corespunde realităţii, locuinţa sa principală continuând să fie în loc Negreşti - Oaş, str. Victoriei, jud. Satu Mare, competenţa teritorială exclusivă de soluţionare a prezentului litigiu, în puterea art. 541 alin. (3) C. proc. pen., aparţine Tribunalului Satu Mare.

Investit prin declinare, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, prin sentinţa civila nr. 248 din 15 septembrie 2017 a decimat în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cauzei.

Această instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 541 alin. (3) C. proc. pen. cereriie având un obiect de natura ceiui dedus judecăţii în prezenta cauza se înregistrează la tribunalul în a cărui rază teritorială domiciliază partea reclamantă, iar potrivit dispoziţiilor în materie referitoare la valoarea probaîorie a actelor de stare civilă, astfel cum rezultă din reglementarea cuprinsă în Legea nr. 119/1996 cu modificările ulterioare, dovada domiciliului se realizează prin actul de identitate ca înscris oficial emanând de la autorităţile statale abilitate în această materie, în speţă prin cartea de identitate a reclamantului A., document oficial din cuprinsul căruia rezultă că acesta domiciliază în municipiul Iaşi, jud. Iaşi.

Tribunalul Satu Mare a reţinut caracterul de ordine publică al excepţiei de necompetenţă teritorială invocate în cauză, având în vedere că, în principiu, ca regulă generală, necompetenţă teritorială se prezintă ca o excepţie de ordine privată putând fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legale citate în faţa primei instanţe, însă în nici un caz din oficiu, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, Tribunalul Iaşi a invocat, la termenul de judecată din data de 15.09.2017, incidenţa în cauza a disp. art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în sensul că dispoziţiile cuprinse în art. 541 alin. (3) C. proc. pen. instituie un caz de competenţă teritorială exclusivă, pe care părţile nu o pot înlătura.

Faţă de această argumentaţie, Tribunalul Satu Mare a concluzionat ca incidentul procedural invocat în faţa sa are un caracter de ordine publică şi că, aşa au fost încălcate şi alte două principii cu caracter de ordine publică şi anume, cel privind continuitatea completului de judecată şi respectiv cel referitor la obligativitatea aspectelor de ordin juridic deziegate de către instanţa de control judiciar.

În acest sens Tribunalul Satu Mare a reţinut că, pe de o parte, prin încheierea de şedinţă din data de 07.03.2016 s-a dispus suspendarea judecăţii în temeiul şi în condiţiile art. 242 alin. (1) C. proc. civ. raportat la împrejurarea că anterior i s-a pus în yedere reclamantului să aducă şi alte dovezi decât cartea sa de identitate în ce priveşte domiciliul său, iar, în absenţa acestor alte dovezi, s-a apreciat că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului.

În urma exercitării de către reclamant a căii de atac a recursului, s-a pronunţat decizia civilă nr. 350 din 20 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, în dosar nr. x/2015/al, prin care a fost admis recursul, s-a dispus casarea în întregime a încheierii prin care s-a procedat la suspendarea judecăţii litigiului, statuându-se că dovada domiciliului şi a reşedinţei se realizează, conform art. 91 C. civ., prin cartea de identitate şi că din această perspectivă reclamantul şi-a îndeplinit obligaţiile sale procedurale, constatându-se neîndeplinirea condiţiilor de existenţă a ipotezei legale reglementate prin art. 242 C. proc. civ.

În consecinţă, instanţa investită cu soluţionarea litigiului de faţă constată că, prin declinarea de competenţă teritorială realizată ulterior casării de mai sus au fost încălcate dispoziţiile procedurale de ordine publică instituite prin art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în caz de casare hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru instanţa care judecă fondul.

Pe de altă parte, prin declinarea astfel dispusa au fost încălcate şi dispoziţiile imperative instituite prin art. 19 şi art. 214 C. proc. civ. referitoare la continuitatea instanţei de judecata, prevederi procedurale care de asemenea se prezintă a avea un caracter de ordine publică.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Satu Mare, admiţând excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocate în cauză ca un incident procedural de ordine publică din perspectiva dispoziţiilor art. 541 alin. (3) C. proc. pen. coroborat cu art. 91 C. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului iaşi şi, constatând ivit un conflict negativ de competenţă a dispus înaintarea dosarului înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru regulator.

Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, pentru următoarele considerente:

Prin demersul său judiciar, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice la plata echivalentului în moneda naţională a sumei de 350,000 euro, contravaloarea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin eroare judiciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar potrivit dispoziţiilor art. 541 alin. (3) C. proc. pen., pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. prevăd ca necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, or prezentului litigiu i se aplică art. 541 alin. (3) C. proc. pen., ce conţine o norma de competenţă teritorială exclusivă, de la care părţile nu pot deroga.

Prin norma cuprinsa în art. 541 alin. (3) C. proc. pen. este reglementată competenţa teritorială exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază persoana îndreptăţită, respectiv reclamantul.

Dezînvestirea reciprocă a instanţelor aflate în conflict a fost generată de interpretarea diferită a normelor cuprinse în art. 91 C. civ., ce reglementează dovada domiciliului părţii, prin raportare la probele administrate pentru determinarea instanţei competente teritorial.

Potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. (1) C. civ., dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, iar potrivit alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, stabilirea şi schimbarea domiciliului sau a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane când acestea nu corespund realităţii, cu excepţia cazului în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Menţiunile din cartea de identitate referitoare la domiciliul persoanei nu au caracter constitutiv în ceea ce priveşte determinarea acestuia, ci numai caracter de evidenţă a persoanei respective, sens în care dispun, art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români.

În baza importanţei consacrării şi ocrotirii dreptului la viaţă privată, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondentei, text ce îşi are originea în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. în opinia CEDO, "domiciliul" se referă nu doar ia spaţiul legai ocupat sau dobândit, ci şi la orice alt spaţiu de locuit, dacă există legături suficiente şi continue.

Fiind, împreună cu numele şi starea civilă, unul din atributele de identificare în spaţiu, domiciliul persoanei fizice poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.

Din actele cauzei rezultă că din anul 1992 şi până în data de 23 iulie 2015, domiciliul reclamantului A. a fost în oraşul Negreşti-Oaş, jud. Satu Mare.

La data de 24 iulie 2015, reclamantului A. i-a fost eliberată de către SPCLEP Iaşi cartea de identitate seria x, în care se menţionează adresa de domiciliu ca fiind Iaşi.

Martorul C., titular al dreptului real de proprietate al imobilului situat în Iaşi, a declarat că locuieşte în apartamentul de la adresa menţionata alături de copiii săi şi că din momentul în care lui A. i-a fost eliberată cartea de identitate la

adresa comună cu a martorului, reclamantul a venit la această locuinţă de cel mult patru, cinci ori pe an, durata vizitelor fiind de maxim trei zile. Martorul a precizat că reclamantul A. nu a locuit niciodată constant ia această adresă de domiciliu.

Potrivit dispoziţiilor art. 86 alin. (2) C. civ. şi art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe, situaţie în care îşi poate stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele, Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este, potrivit art. 87 C. civ., acolo unde acesta declară că îşi are locuinţa principală.

Dispoziţiile art. 89 alin. (2) C. civ. prevăd că stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută dintr-un anumit loc a facut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală.

Se reţin şi dispoziţiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 97 din 14 iulie 2005, potrivit cărora menţiunea privind stabilirea reşedinţei se înscrie la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile ia adresa la care are locuinţa secundară.

Or, aşa cum rezultă din declaraţia martorului audiat, locuinţa principală a reclamantului A. nu este cea consemnată în cuprinsul cărţii sale actuale de identitate şi nici nu se poate decela o intenţie a acestuia de a-şi stabili ia această adresă locuinţa principală, dată fiind durata scurtă (sub termenul minim de 15 zile prevăzut de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005) şi sporadică a abitaţiei sale la adresa din Iaşi.

Astfel, caracterul episodic, temporar ai şederii sale la adresa din Iaşi, nu îi poate conferi acesteia un atribut de schimbare de domiciliu sau de stabilire a unei noi reşedinţe, aşa cum sunt definite aceste noţiuni de normele legale anterior menţionate.

Faţă de aceste considerente, se constată că instanţa competentă pentru soluţionarea cererii reclamantului, având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin eroare judiciară, este Tribunalul Satu Mare, în a cărui circumscripţie teritorială se află situat oraşul Negreşti Oaş, domiciliul reclamantului, aşa cum a rezultat din probele administrate în dosarul cauzei.

Aşa fiind, Înalta Curte va stabili competenţa teritorială de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2017.