Res judicata bars second vindication action after first suit rejected under abusive expropriation laws despite added request to annul state title

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 8 octombrie 2014, reclamanţii B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

Să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 9000 mp situat în municipiul Bucureşti, sector 1, Aleea Jandarmeriei (fostă Aleea Radio) cu intrarea în şos. Bucureşti Ploieşti nr. 69, în temeiul art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998, să se dispună obligarea pârâtei Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa să restituie, în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamanţilor, imobilul menţionat, evaluat la 300.000 RON, în temeiul art. 563 şi urm. C. civ. şi pârâţii să fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa şi a acordat termen la 18 noiembrie 2015 pentru dezbateri asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar general.

Prin sentinţa nr. 1433 din 18 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanţii B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, pentru autoritate de lucru judecat, pentru considerentele mai sus evocate.

Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar general, şi a respins cererea dedusă judecăţii de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 858 din 6 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii B. şi C., invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanţii susţin că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează excepţia autorităţii de lucru judecat, cât timp nu sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii de admisibilitate şi anume, identitatea de obiect, de părţi şi de cauză juridică.

În dezvoltarea criticilor, reclamanţii reiterează faptul că în primul proces a avut calitatea de pârâtă doar Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice - Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, nu şi Ministerul Finanţelor, întrucât cererea de arătare a titularului dreptului, Statul român, prin reprezentantul său legal Ministerul Finanţelor Publice, formulată de pârâtă în primul proces, a fost respinsă de prima instanţă, soluţie menţinută şi de instanţa de apel.

Cât priveşte lipsa de identitate a obiectului celor două cereri de chemare în judecată, reclamanţii susţin că obiectul cererii de chemare în judecată din primul dosar, nr. x/2012, l-a constituit acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanţi a terenului în suprafaţă de 9.000 mp situat în Bucureşti, sector 1, Aleea Jandarmeriei, în timp ce în prezentul dosar, nr. x/2014, reclamanţii au dedus judecăţii două acţiuni şi anume o acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra respectivului teren, precum şi o acţiune în revendicare imobiliară a acestuia.

Reclamanţii susţin, totodată, şi că au formulat noua cerere în revendicare în raport de considerentele reţinute în precedenta hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respectiv, în decizia nr. 67/A din 27 februarie 2014, potrivit cărora "...în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că apelanţii reclamanţi B. şi C. nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor".

Aşa fiind, reclamanţii susţin că nu există identitatea de obiect a celor două acţiuni în justiţie, precizând că nu s-a pus în discuţie inadmisibilitatea vreunei cauze juridice noi (art. 478 alin. (3) C. proc. civ.) şi nu s-au evocat dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în sensul dării ori restabilirii calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii, încălcându-se astfel, în mod vădit, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil (art. 6 par. 1 din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Constituţie).

Cât priveşte lipsa de identitate a cauzei juridice a celor două cereri de chemare în judecată, reclamanţii arată că şi-au fundamentat cererea ce a făcut obiectul dosar nr. x/2012 pe dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ., cu aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, în timp ce cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului pendinte, nr. x/2014, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 şi art. 563 şi urm. C. civ. Reclamanţii apreciază că nesocotirea lipsei de identitate a cauzei juridice dintre cele două pricini este recunoscută expressis verbis de judecătorii apelului în cuprinsul hotărârii recurate prin consemnarea de la fila 7 par. 4 potrivit căreia "Cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie aşadar căutată în drept ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat".

În fine, reclamanţii susţin că instanţa de apel, încălcând grav dispoziţiile art. 1 alin. (3) teza V din Constituţie, eludează dreptatea statuând la fila 8 par. 5 din decizia recurată că reclamanţii au arătat în mod expres că A."Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa care posedă imobilul teren", aceasta fiind o aserţiune care ilustrează inexistenţa vreunei modificări între timp a situaţiei de fapt (reţinute în litigiul anterior) sub acest aspect. Altfel spus, susţin recurenţii că pentru judecătorii apelului privarea ilegală a reclamanţilor de dreptul lor fundamental de proprietate timp de 65 de ani este o aserţiune.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata pârâtă Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa a solicitat respingerea recursului, susţinând că decizia atacată este legală şi temeinică.

Recurenţii reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea ca nefondate a apărărilor formulate de pârâtă. Reclamanţii au reiterat faptul că petitul privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este un capăt de cerere distinct care are o consacrare legală expresă prin intermediul dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, acest prim capăt de cerere cu care a fost învestită instanţa de judecată nefiind soluţionat printr-o soluţie de admitere sau respingere.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, dată fiind autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri judecătoreşti.

În fapt, în speţa supusă analizei, astfel cum rezultă din constatările instanţelor de fond, reclamanţii C. şi B. au dedus judecăţii o primă cerere în revendicare a imobilului în litigiu la data de 6 aprilie 2012, înregistrată în dosar nr. x/2012, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind C. civ., susţinând în esenţă că imobilul a aparţinut autorilor săi şi că a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire şi că, ulterior, fără a deţine un titlu valabil, statul a concesionat imobilul pârâtei Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Pomicolă Băneasa.

Această cerere în revendicare a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 142 din 23 ianuarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 67/A<FONT style="BACKGROUND-COLOR: #ffffff"> din </FONT>27 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze pentru minori şi familie. În motivarea soluţiei, instanţele au reţinut, în esenţă, că pentru imobilul în litigiu reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii în cadrul legilor speciale de reparaţie adoptate în acest scop şi că, în raport de momentul înregistrării cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile deciziei nr. XXXIII/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu pot opta între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi calea dreptului comun în materia revendicării.

În acest prim proces, judecata s-a desfăşurat în contradictoriu cu pârâta Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa şi cu intervenientul Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului, indicat de pârâtă ca fiind titular al dreptului real de proprietate, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998.

În cea doua cerere de chemare în judecată, ce face obiectul prezentului dosar, reclamanţii au invocat ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 şi au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra aceluiaşi imobilul şi obligarea pârâţilor Staţiunea de cercetare şi Dezvoltare Pomicolă Băneasa şi Statul român, reprezentat prin Ministerul finanţelor Publice, care îl posedă fără drept, la restituirea în natură.

Prin încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2015, prima instanţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., a calificat cererea reclamanţilor ca fiind o acţiune în revendicare.

Aşa fiind, se constată că, în mod eronat, reclamanţii pretind că instanţele de fond ar fi reţinut greşit ca fiind incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat, sub motiv că nu ar fi întrunite cerinţele referitoare la identitatea de părţi, obiect şi cauză între cererea de revendicare ce a făcut obiectul dosar nr. x/2014 şi cererea în revendicare care face obiectul prezentei cauze.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de identitate între părţile din cele două procese, este real că reclamanţii, în baza principiului disponibilităţii au înţeles să cheme în judecată în calitate de pârâtă Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, nu şi Ministerul Finanţelor Publice.

În baza aceluiaşi principiu care guvernează procesul civil, al disponibilităţii, la rândul său pârâta era îndreptăţită să formuleze cererea de arătare a titularului dreptului şi să solicite introducerea în proces a Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998, cerere înregistrată la data de 12 septembrie 2012, citat în procesul anterior în calitate de intervenient forţat, începând cu data de 7 noiembrie 2012, în conformitate cu dispoziţiile art. 77 alin. (4) C. proc. civ.

Împrejurarea că în acel proces, atât cererea în revendicare formulată de reclamanţi, cât şi cererea de arătare a titularului dreptului au fost respinse prin sentinţa civilă nr. 142/2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, nu poate conduce la concluzia potrivit căreia Ministerul Finanţelor, citat în calitate de intervenient forţat, nu ar fi fost parte în proces, cum eronat susţin reclamanţii prin recurs.

O clarificare suplimentară a cadrului procesual în care s-a desfăşurat judecata în primul litigiu s-a realizat în apel, conform încheierii de şedinţă din data de 28 noiembrie 2013, în care s-a consemnat poziţia procesuală de intervenient forţat a Ministerului Finanţelor.

Prin urmare, se constată că Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului, a deţinut calitatea de parte în litigiul anterior, hotărârea pronunţată, ce conţine dezlegarea problemei litigioase, fiindu-i opozabilă, cu efectele relativităţii, independent de împrejurarea că, în ceea ce îl priveşte, nu au rezultat drepturi sau obligaţii impuse în sarcina sa, în condiţiile în care cererea de arătare a titularului dreptului a fost respinsă odată cu acţiunea principală îndreptată împotriva Staţiunii de Cercetare şi Dezvoltare Pomicolă Băneasa.

Cât priveşte pretinsa lipsă de identitate a obiectului celor două cereri, se observă că reclamanţii reiterează critica ignorând constatările primei instanţe cu privire la obiectul prezentului proces. Astfel, prin recurs, reclamanţii susţin, în continuare că în procesul pendinte au dedus judecăţii două acţiuni şi anume, o acţiune prin care au cerut constatarea nevalabilităţii titlului statului şi o acţiune în revendicare, caz în care, obiectul acestui proces nu este identic cu cel al primului proces, în care au dedus judecăţii doar o singură acţiune, în revendicare.

Această critică ignoră însă faptul că în procesul pendinte, la judecata în primă instanţă, la termenul din 21 octombrie 2017, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., s-a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii de către reclamanţi şi s-a statuat că instanţa este învestită cu soluţionarea unei singure cereri, anume a unei cereri în revendicare.

În atare condiţii, cum atât în primul proces, cât şi în procesul pendinte, reclamanţii au învestit instanţele cu judecata unei cereri în revendicare a aceluiaşi imobil, ambele întemeiate, în principal, pe dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ., critica reclamanţilor se dovedeşte a fi nefondată.

Cât priveşte pretinsa lipsă de identitate a cauzei celor două cereri în revendicare, se observă că este dezvoltată de reclamanţi pornind de la susţinerea contrazisă de statuările instanţelor de fond, potrivit căreia în prezentul proces au dedus judecăţii, pe lângă acţiunea în revendicare, şi o a doua acţiune prin care au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, chestiune care nu ar fi făcut obiectul primului proces.

Or, astfel cum s-a arătat, prima instanţă a stabilit, contrar afirmaţiilor reclamanţilor, că este învestită cu judecata unei singure acţiuni, a unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ. şi că pretenţia de stabilire a nevalabilităţii statului asupra imobilului în litigiu, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu reprezintă o cerere de sine stătătoare, ci doar un argument invocat în apărarea potrivit căreia statul nu deţine un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, şi, pe cale de consecinţă, că pârâta nu exercită o posesie legitimă asupra acestuia, specific acţiunii în revendicare.

În atare condiţii, cum atât în primul proces, cât şi în cel prezent, cererea în revendicare formulată de reclamanţi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ. şi pe faptul preluării abuzive de stat a aceluiaşi imobil din patrimoniul autorilor lor, identitatea de cauză a celor două cereri de chemare în judecată a fost corect reţinută de instanţele de fond.

Aşa fiind, pentru considerentele de drept şi de fapt arătate care, în parte le completează pe cele reţinute de instanţa de apel şi care fac inutilă analizarea celorlalte critici relative la fondul pretenţiilor invocate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele de fond au reţinut incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C. şi B. împotriva deciziei nr. 858 din 6 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2017.