Judge's salary enforcement claim assigned to labor tribunal as individual labor dispute.

Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07.12.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş şi Ministerul Finanţelor Publice, să dispună:

1. obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei a emite un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare, cu drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5%, 11%, prevăzute de O.G nr. 10/2007 privind creşterile salariale;

2. obligarea pârâţilor de rândul 1-3 la calcularea şi plata diferenţei salariale rezultată din aplicarea creşterilor salariale de 2%, 5%, 11%, urmând să se ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară începând cu data de 22.08.2013 la zi şi în continuare pentru viitor, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente, prevăzute de O.G. nr. 13/2011;

3. obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii sumelor neîncasate.

Prin sentinţa civilă nr. 1215 din 04.04.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

Curtea de apel a reţinut că reclamanta are calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Baia Mare, iar cererea de chemare în judecată introdusă are ca obiect, ca finalitate juridică, obligarea pârâţilor la plata, către reclamantă, a drepturilor salariate recunoscute şi acordate acesteia prin sentinţa civilă nr. 1386 din 17 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureş, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2411 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj.

Astfel, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, curtea a reţinut că litigiul dedus judecăţi se subsumează unui conflict de muncă în accepţiunea prevederilor art. 266 din C. muncii potrivit căruia jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

A apreciat că, în aceste condiţii, sunt incidente prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, deci şi cererile referitoare Ia executarea contractelor individuale de muncă.

În cauza dedusă judecăţii, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei revine tribunalului ca instanţă de drept comun, în baza prevederilor legale prevăzute de art. 269 din C. muncii, art. 208 şi 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Chemarea în judecată, în calitate de pârât, a Ministerului Justiţiei nu este de natură să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, competenţa materială de soluţionare a cauzei se determină în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată, care în prezenta cauză se subsumează unui litigiu de dreptul muncii, iar nu în funcţie de persoana pârâtului.

Curtea de apel a mai reţinut că litigiul dedus judecăţii nu se grefează pe un raport juridic de drept administrativ care să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

împrejurarea că reclamantul a chemat în judecată o autoritate publică centrală, respectiv Ministerul Justiţiei nu este de natură să atragă, de plano, competenţa materială de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, întrucât actul autorităţii publice centrale prin care a fost dispusă această măsură nu îndeplineşte cerinţa de a fi emis în regim de putere publică.

Aşadar, adresa din 18 noiembrie 2016 emisă de Ministerul Justiţiei, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de plată a drepturilor saiariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, nu reprezintă un act administrativ pe care autoritatea publică pârâtă îl poate dispune în virtutea capacităţii de drept administrativ a acesteia, care presupune aptitudinea acesteia de a emite acte administrative în regim de putere publică.

Curtea reţine că adresa nr. 2/80916/18.li. 2016 emisă de Ministerul Justiţiei este, fără discuţie, un act juridic emis de o autoritate publica centrală în executarea legii, însă actul j uridic menţionat anterior nu creează un raport j uridic de drept public, ci unul de dreptul muncii, având ca obiect refuzul de acordare către reciamanţi a unor drepturi saiariale recunoscute acestora în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Pe de altă parte, este de observat că la emiterea adresei 2/80916 din 18 noiembrie 2016, Ministerul Justiţiei a acţionat în temeiul unei competenţe speciale stabilite de acte normative care guvernează raporturi de drept material cu caracter eminamente civil privind raporturile juridice de muncă.

Aşadar, invocarea ca temei de drept, de către reclamant, în cuprinsul cererii de chemare în judecată a dispoziţiilor cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu este de natură să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, pentru rigoarea şi acurateţea demersului judiciar instanţa reţinând că prevederile cuprinse în actul normativ menţionat anterior nu reprezintă temeiul de drept substanţial al cererii de chemare în judecată, ci doar temeiul de drept procesual, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cuprinzând, în esenţă, în conţinutul acesteia norme de procedură civilă.

Competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei nu poate fi reţinută în favoarea Curţii de Apel Bucureşti prin raportare la prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,

În concluzie, reclamanta nu a învestit instanţa de judecată cu o plângere formulată împotriva actului administrativ emis de Ministrul Justiţiei prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă îndreptată împotriva ordinelor emise de Ministrul Justiţiei, ordine prin care au fost stabilite drepturile saiariale ale reclamantei.

Cauza a fost înregistrată la data de 09.05.2017 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal care, prin sentinţa civilă nr. 1280 din 18.05.2017, a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile - litigii de muncă şi asigurări sociale.

Pe rolul completului de litigii de muncă prezenta cauza a fost înregistrată la data de 22.06.2016, cu prim termen de judecată la data de 21.09.2017, când tribunalul, verificându-şi competenţa în temeiul art. 131 din C. proc. civ., a invocat din oficiu excepţia de necompetentă materială a secţiei 1 civile a Tribunalului Maramureş - completul litigii de muncă.

Prin sentinţa nr. 742 din 25.09.2017, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Pronunţându-se cu prioritate asupra acestei excepţii, conform prevederilor art, 248 din C. proc. civ., tribunalul a reţinut următoarele:

Prezenta cauză poartă între reclamantă, judecător în cadrul Judecătoriei Baia Mare şi ordonatorii de credite care au atribuţii în stabilirea şi/sau plata drepturilor lor salariale.

Reclamanta a solicitat obligarea ordonatorului principal de credite să emită un nou ordin de salarizare în conformitate cu sentinţa civilă nr. 1386 din 17 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureş, prin care pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Maramureş au fost obligaţi să-i acorde cele trei tranşe ale creşterilor salariale prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 10/2007, respectiv cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, faţă de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, faţă de niveîul din luna martie 2007, cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007.

Reclamanta a învederat că drepturile sale salariale nu au fost calculate prin includerea acestor majorări, chiar dacă acordarea lor s-a dispus prin hotărâre judecătorească, motiv pentru care a solicitat emiterea unui act administrativ de salarizare corespunzător.

De observat ca, aşa cum rezultă din întâmpinarea pârâtului Ministerul Justiţiei, la data de 21.12.2016 acesta a emis Ordinul MJ nr. 4680 în baza art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi a O.U.G. nr. 20/2016, în vederea eliminării diferenţelor salariale dintre magistraţi, inclusiv a celor determinate ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti de care beneficiau doar unii magistraţi, cum este cazul majorărilor de 5%, 2% şi 11%.

Faţă de emiterea ordinului Ministrului Justiţiei nr. 4680 din 21 decembrie 2016, s-a solicitat respingerea acţiunii pentru perioada anterioară datei de 1.08.2016, ca neîntemeiată şi ca rămasă fără obiect după data de 1.08.2016.

De asemenea, trebuie reţinut inclusiv punctul de vedere al pârâtei Curtea de Apel Cluj, care a învederat că va putea plăti drepturile salariale solicitate de reclamantă, judecător la Judecătoria Baia Mare, doar dacă ministrul justiţiei va emite pentru aceasta un ordin de modificare a drepturilor salariale.

Ca atare, prin promovarea prezentei acţiuni, reclamanta a urmărit emiterea unui nou ordin de salarizare corespunzător hotărârii judecătoreşti prin care i s-a recunoscut dreptul de a beneficia de majorările salariale prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 10/2007, de 5%, 2% şi 11%, acţiune care, în opinia tribunalului, ar trebui să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis şi care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile şi în această pricină dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie.

În acest context, reţinând că reclamanta îşi desfăşoară activitatea ca judecător în cadrul Judecătoriei Baia Mare, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Capitolul VOI din Anexa VI Ia Legea nr. 284/2010, tribunalul a conchis că, în speţă, competenţa materială de soluţionare a pricinii aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Aceeaşi competenţă ar interveni şi dacă s-ar aplica dreptul comun în materia contenciosului administrativ, întrucât, în esenţă, reclamanta critica refuzul unei autorităţi de emitere a unui act administrativ la care se susţine că era obligată.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine armatoarele:

Înalta Curte reţine faptul că obiectul acţiunii introductive îl reprezintă cererea prin care reclamanta A., care are calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Baia Mare, a solicitat instanţei obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş şi Ministerul Finanţelor Publice la plata drepturilor salariale recunoscute şi acordate acesteia prin sentinţa civilă nr. 1386 din 17 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureş, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2411 din 10.11.2009 a Curţii de Apel Cluj.

Se constată că obiectul cererii introductive se circumscrie materiei litigiilor de muncă, respectiv priveşte un conflict de muncă în accepţiunea dispoziţiilor art. 266 din Codul Muncii. Astfel, potrivit textului de lege menţionat, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, deci şi cererile referitoare la executarea contractelor individuale de muncă.

Faptul că unul din petitele acţiunii îl reprezintă cererea de obligare a pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare, cu drepturile acordate prin hotărâri

judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5%, 11%, prevăzute de O.G nr. 10/2007 pnvind creşterile salariale, nu atrage incidenţa în cauză a prevederile ari 7 alin. (2), Cap. VOI din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Potrivit prevederilor art. 7, Cap. VIII din Anexa nr. VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

Alin. (1):

"Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, ia organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile".

Alin.(2):

"Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile".

În cauză, reclamanta nu a formulat contestaţie împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale sau a unui ordin de încadrare, ca fiind greşit emis, ci a solicitat plata drepturilor salariale recunoscute şi acordate acesteia prin sentinţa civilă nr. 1386 din 17 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureş, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2411 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj.

Având în vedere petitele acţiunii, este evidentă existenţa unui conflict de muncă ivit în legătură cu raporturile de serviciu dintre reclamantă şi pârâţi, în calitate de angajat şi angajatori, fiind vorba despre raporturi juridice de muncă, iar litigiul dedus judecăţii este unul de dreptul muncii.

Codul muncii reglementează raporturile de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii.

Acesta se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice.

De esenţa jurisdicţiei muncii este existenţa unui conflict între angajat şi angajator privind drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

Conflictul individual de muncă apare în legătură cu plata unor drepturi salariale, ce rezultă din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin raportul de muncă.

Competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine tribunalului în primă instanţă, conform dispoziţiilor art. art. 269 din C. muncii, art. 208 şi 210 din Legea nr. 62/2011.

Prin urmare, în speţa, nu se poate reţine formularea unei plângeri împotriva actului administrativ al ordonatorului de credite, în condiţiile şi termenele prevăzute de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Constatând că litigiul de faţă nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, aşa cum este definit expres de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, în raport de existenţa raporturilor de serviciu între părţi şi de natura dreptului şi a scopului urmărit prin exercitarea acţiunii, înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, ca instanţă specializată de dreptul muncii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

Definitivă.

Pronunţată-în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2017.