Guarantee agreement as tacit acknowledgment of debt interrupting prescription: obligation of diligence vs. surety obligation

Întreruperea prescripţiei extinctive. Recunoaşterea dreptului. Hotărâre judecătorească. Considerente.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: prescripţie

-întrerupere

-hotărâre

-considerente

NCC,art. 2538

NCPC, art. 425 alin. 1 lit. b

Art. 2538 din noul C. civ. prevede : „(1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.”Articolul mai sus menţionat reprezintă unul din cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, neputând fi realizată o extrapolare a acestei reglementări cu privire la recunoaşterea unei obligaţii de garantare.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. 1 lit. b din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1471 din 18 octombrie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, Secţia a II-a Civilă, de Contencios, Administrativ şi Fiscal sub numărul x/115/2015 la data de 08 ianuarie 2015, reclamata S.C. A. S.R.L. a chemat în judecata pârâtul B., prin PRIMAR, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să fie obligat pârâtul la plata sumei de 902.068,90 lei, reprezentând debit principal, precum şi la plata penalităţilor de întârziere.

Prin sentinţa civilă nr. 170 din 28 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, Secţia a II-a Civilă, de Contencios, Administrativ şi Fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., prin PRIMAR.

Prin decizia civilă nr. 736/A din 03 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, au fost respinse apelurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâtul B. prin PRIMAR împotriva sentinţei civile nr. 170 din 28 martie 2016.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Pârâtul B., prin PRIMAR, a formulat apel fiind nemulţumit de modul în care judecătorul fondului a dezlegat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Curtea a constat că susţinerile pârâtului sunt nefondate, deoarece analiza calităţii procesuale pasive a acestuia a fost făcută de judecătorul fondului în mod distinct faţă de temeinicia cererii de chemare în judecată împotriva sa, reţinându-se, pe de o parte, că în mod întemeiat cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul, deoarece această entitate juridică, potrivit art. 10 din Contractul de furnizare gaze naturale nr. x/03.09.2012 şi din actul intitulat „Acord de garantare”.

Prin acest acord, se prevede la alin. 1 că se garantează, de către B., plata facturilor ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014, emise de către S.C. C. S.R.L., în sumă de 2.487.990 lei, iar la alin. 2 al respectivului acord, se arată că B. a solicitat, prin adresele nr. x/07.11.2013 şi nr. x/932/05.02.2014, suma de 4.000.000 lei, pentru achitarea facturilor restante emise de către S.C. A. S.R..L., plata urmând a se efectua în momentul aprobării acestor adrese.

Rezultă că pârâtul B., prin PRIMAR, este cel vizat prin acţiunea formulată de reclamantă, deoarece acesta i-a creat reclamantei reprezentarea că garantează plata energiei termice livrate către C. S.R.L., astfel că, în mod întemeiat s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât.

În ce priveşte apelul formulat de reclamantă, aceasta critică hotărârea în principal, pentru că, în opinia sa, judecătorul fondului a dat o dezlegare eronată pricinii deduse judecăţii şi nu a interpretat în mod corect actele depuse în probaţiune.

Astfel, reclamanta-apelantă susţine că potrivit art. 10 din contractul de furnizare energie termică – gaze naturale depus la dosarul de fond, pârâtul a garantat plata facturilor emise în baza acestui contract şi, separat de contract, a emis şi un acord de garantare care conţine obligaţia ferm asumată, de a achita atât plata facturilor livrate până în luna februarie 2014, în sumă de 2.487.990 lei, cât şi suma de 4.000.000 lei aferentă facturilor restante, ceea ce dovedeşte calitatea sa de fidejusor, asumându-şi obligaţia de plată a tuturor facturilor emise de reclamantă către C., în cazul în care aceasta nu le va achita.

Cu privire la art. 10 din Contractul de vânzare – cumpărare a gazelor naturale nr. x/13.09.2012, încheiat între SC D. SRL, antecesoarea reclamantei, şi SC C. Reşiţa SRL, se constată că, într-adevăr, acest articol 10 este intitulat „Garantarea plăţii”, dar în cuprinsul său se arată că garantarea se va face prin Acordul de garantare nr. x/2012”, încheiat între SC D. SRL, SC C. Reşiţa SRL şi B. reprezentat prin Primarul Municipiului x.

Aşadar, în acest articol 10 se stabileşte, de principiu, în ce condiţii se va face garantarea plăţii şi care sunt persoanele ce vor fi implicate în acordul de garantare, fără să fie individualizat cu număr şi dată acest acord de garantare. Mai mult, cuprinsul art. 10 a fost modificat prin actele adiţionale ulterioare, încheiate la acest contract, astfel încât, prin aceste acte adiţionale s-a prevăzut că art. 10, „Garantarea plăţii”, din contract, se modifică în următorul sens: „vânzătorul se obligă să livreze numai cantităţile de gaze achitate în avans”.

De asemenea, Curtea a constatat că acordul de garantare cuprinde două obligaţii distincte: una inserată în alin. 1 al acestui acord, prin care pârâtul B. îşi exprimă într-un mod clar şi lipsit de echivoc obligaţia de a garanta facturile ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014, emise de S.C. C. S.R.L., în sumă de 2.487.990 lei, sumă pentru care este indicat şi un grafic de eşalonare începând cu 31.03.2014, până în 25.06.2014 şi o altă obligaţie, care este obligaţie de diligenţă, de a solicita de la bugetul statului suma de 4.000.000 lei pentru achitarea facturilor restante emise de reclamantă, plata urmând a se efectua în momentul aprobării adreselor prin care se solicită aceste sume.

Astfel, deşi pârâtul a făcut demersurile necesare referitoare la solicitarea aprobării acestor plăţi, demersurile respective nu au fost finalizate cu succes, având în vedere că s-a comunicat B. prin Primar faptul că nu se aprobă alocarea sumelor respective de la bugetul de stat, având în vedere că s-ar fi încălcat prevederile legale referitoare la depăşirea pragului datoriei publice.

Aşadar, calitatea de fidejusor a pârâtului nu poate fi reţinută decât pentru plata sumelor reprezentând facturile emise până în februarie 2014, de reclamantă, către S.C. C. S.R.L., sumă care a şi fost achitată, nu şi pentru suma de 4.000.000 lei reprezentând facturi restante şi care este cuprinsă în alin. 2 al acordului de garantare, având în vedere că acest alin. 2 nu conţine o obligaţie expres asumată, de a se efectua plata, fiind făcută menţiunea că s-au formulat adrese în acest sens şi plata se va efectua doar în cazul aprobării acestora, lucru care nu s-a întâmplat.

În aceste condiţii, pentru suma reprezentând facturi restante nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 2282 C. civ., neexistând un contract de fidejusiune încheiat între reclamantă şi pârât, cu alte cuvinte, neexistând o obligaţie de plată a sumelor datorate de către C. S.R.L, expres asumată de pârât şi nicio recunoaştere de datorie, aşa cum susţine în mod eronat reclamanta.

Fidejusiunea este un contract prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă să execute obligaţia asumată de o altă persoană, care este debitorul principal, faţă de creditorul acestuia.

Fidejusiunea ia naştere prin încheierea unui contract între fidejusor şi creditor, chiar şi fără acordul sau ştiinţa debitorului, iar prin contractul de fidejusiune, fidejusorul se obligă să execute obligaţia debitorului dacă acesta nu o execută, însă din actele şi lucrările dosarului nu reiese asumarea unei astfel de obligaţii de către pârât, în ce priveşte suma de 1.654.267,41 lei pretinsă prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 736/A din 3 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin.l pct.6 din noul C. proc. civ.

Curtea de Apel Timişoara, pe de o parte a respins apelul B., argumentând ca acesta are calitate procesuală pasivă fiind garant (fidejusor), iar pe de altă parte a respins apelul recurentei-reclamante, considerând că nu există un contract de fidejusiune încheiat cu intimatul.

Raţionamentul pe care întemeiază respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive invocate de B. rezidă tocmai în motivaţia recurentei cu privire la calitatea de fidejusor a intimatului-pârât.

Prin urmare, după ce concluzionează că B. are calitate procesuală pasivă, întrucât a garantat datoria pe care C. S.R.L. o are faţă de reclamantă, soluţia de respingere a apelului acesteia se situează al polul opus.

2. În baza aceluiaşi temei de drept, recurenta invocă şi faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanţa stabileşte inexistenţa unei recunoaşteri de datorie, fără să explice sau să argumenteze în vreun fel această concluzie. Instanţa ar fi trebuit să analizeze textul de lege, raportat la situaţia de fapt din cauză şi să expună argumentat raţionamentul care a dus la o astfel de concluzie.

3. Un ultim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.l pct.8 din noul C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa, în mod eronat a concluzionat că în cazul de faţă nu poate fi vorba despre o recunoaştere de datorie, deşi sunt deplin aplicabile prevederile art. 2538 NCC, care enumeră explicit între actele ce reprezintă recunoaşterea tacită a dreptului, plata parţială a datoriei.

În lumina dispoziţiilor legale menţionate, garantarea, chiar parţială, de către B. a datoriei S.C. C. S.R.L., dar şi solicitarea celor 4.000.000 lei de la Guvern, echivalează cu o recunoaştere de datorie, în sensul art. 2538 NCC.

Asumarea de către intimat a obligaţiei de diligenţă nu se putea face în lipsa unei recunoaşteri a datoriei, a obligaţiei de garantare a respectivei datorii.

Dacă intimatul ar fi garantat numai suma reprezentând facturile emise până în februarie 2014, s-ar fi delimitat de restul datoriei şi nu s-ar mai fi angajat să îndeplinească obligaţia de diligenţă pentru restul de plată.

Ceea ce şi-a asumat intimatul nu a fost o obligaţie de diligenţă, ci una de rezultat.

Această obligaţie de diligenţă nu s-a rezumat doar la a depune toate eforturile pentru a obţine de la Guvern banii necesari acoperirii debitului restant, ci s-a concretizat şi în adoptarea hotărârii nr. x/30.09.2014, prin care Consiliul Local decide aprobarea sumei de 2.500.000 lei, acoperind astfel încă o parte din ce rămăsese de achitat de către C. faţă de recurentă (2.500.000 lei din 4.000.000 lei). În cuprinsul acestui document, se menţionează că suma de 2.500.000 lei se alocă de la bugetul de stat.

Raportat la regulile care guvernează mecanismului încheierii contractelor, este edificatoare aprecierea instanţei de apel care arată că "B. i-a creat reclamantei reprezentarea ca garantează plata energiei termice livrate către C. SRL." Tot din acest punct de vedere este importantă manifestarea de voinţă a părţii/părţilor care semnează un act, legiuitorul subliniind că voinţa internă, reală a părţilor este determinantă la încheierea unui contract şi nu sensul literal al termenilor.

În acest sens, asumarea de către B., la data de 26.03.2014, a Acordului de garantare nr. x reprezintă manifestarea indubitabilă a voinţei, a intenţiei de garantare a datoriei C. S.R.L. faţă de reclamantă. Consecinţa juridică a acestui act rezidă în prelungirea succesivă, prin acte adiţionale, a perioadei de livrare a gazelor naturale către C. S.R.L.

Achitarea a încă 2.500.000 lei reprezintă, o dată în plus recunoaşterea de datorie în sensul art. 2538 NCC.

Intenţia intimatului-pârât de a garanta, în calitate de fidejusor, obligaţia pe care C. S.R.L. o are fata de recurentă, se desprinde atât din cuprinsul Hotărârii nr. x/2014 (prin care Consiliul Local al B. a împuternicit primarul să încheie un acord de garanţie în condiţiile art. 10 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2012 pentru cantitatea de gaze naturale achiziţionate de C. S.R.L. până la data de 31.03.2014, cât şi din semnarea acordului de garantare nr.x/26.03.2014.

Analizând prevederile acestui document, reiese că intimatul-pârât garantează "plata facturilor ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014 emise către S.C. C. S.R.L., în sumă de 2.487.990 lei". Ultimul paragraf al acordului de garantare confirmă faptul că B. a dorit şi şi-a luat angajamentul să garanteze, în calitate de fidejusor, şi restul datoriei debitorului C., întrucât a solicitat Guvernului suma de 4.000.000 lei, prin adresele nr. x/07.11.2013 şi nr. x/x/05.02.2014.

Termenul suspensiv care afectează acest angajament nu invalidează obligaţia de garanţie pe care şi-a asumat-o intimatul-pârât.

Arieratele fiind o prioritate pentru Guvern, aprobarea plăţii solicitate de intimat s-ar fi făcut, în temeiul OUG nr. 73/26.06.2013, cu condiţia ca B. să fi înştiinţat Guvernul şi să fi insistat în solicitarea de a obţine banii chiar şi în cursul anului 2015, dacă sumele nu se puteau încadra în plafonul stabilit pentru anul 2014.

Aceasta ar fi însemnat executarea cu bună-credinţă a obligaţiei pe care şi-a asumat-o inimatul, asa cum stabileşte art. 1170 NCC.

Poziţia intimatului-pârât este în sensul că i-a comunicat recurentei, prin adresa nr. x/22.09.2014, imposibilitatea semnării convenţiei de plată propuse de aceasta, întrucât s-ar încălca prevederile art. 63 alin.4 din Legea nr. 273/2006.

Niciuna dintre instanţele care s-au pronunţat în cauză nu a observat că textul de lege invocat nu-şi găseşte aplicarea în cazul de faţă, întrucât în speţă nu este vorba de imprumuturi pe care să le acceseze sau să le garanteze intimatul.

Concluzionând, Acordul de garantare nr. x/26.03.2014. este un contract unilateral, încheiat cu respectarea legii, comunicat recurentei, perfect valabil şi care produce efectele juridice ale unei convenţii: naşte drepturi şi obligaţii pentru partea semnatară, în cazul nostru B.

Acest înscris a fost asumat, recunoscut de primar, de director executiv şi de administratorul C. S.R.L., societate al cărei asociat majoritar este Consiliul Local.

Acordul de garantare îndeplineşte toate condiţiile impuse de lege unei convenţii de fidejusiune.

Cel de-al doilea argument în sensul asumării de către intimat a unei obligaţii de rezultat şi nu de diligenţă, este faptul că în urma adoptării acordului de garantare, B. a trimis recurentei o adresă, care poartă numărul x/26.03.2014 şi numărul de ieşire x/26.03.2014, document prin care intimatul comunica lista cu imobilele-terenuri cu care urma să garanteze datoria pe care C. S.R.L. o avea faţă de recurentă.

După emiterea acestui act, la data de 08.04.2014, Consiliul Local adopta Hotărârea nr.x prin care autorităţile locale îşi exprimă acordul referitor la garantarea plăţilor către A. S.R.L. a sumelor de bani datorate pentru furnizarea gazului metan în sezonul rece (2013-2014) către C. S.R.L.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct. 8 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 din C. proc. civ.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. 3 C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 05 aprilie 2017, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 07 iunie 2017 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 18 octombrie 2017.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, a constatat că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 din noul C. proc. civ., referitor la faptul că hotărârea recurată conţine motive contradictorii nu poate fi reţinut.

A argumentat recurenta că raţionamentul pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive, în sensul că intimatul-pârât are calitatea de garant (fidejusor), contravine soluţiei de respingere a apelului, motivat de faptul că nu există un contract de fidejusiune încheiat de părţi.

Această alegaţie va fi înlăturată, curtea de apel arătând în mod clar şi concis că, raportat la dispoziţiile art. 10 din Contractul de furnizare gaze naturale nr. x/03.09.2012 şi la Acordul de garantare depus la dosar, coroborat cu restul materialului probator, intimatul-pârât B., prin PRIMAR, are calitate procesual pasivă, întrucât „i-a creat reclamantei reprezentarea că garantează plata energiei termice livrate către C. SRL”.

Argumentele reţinute de curtea de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii procesule pasive a B., prin PRIMAR, nu contravin soluţiei de respingere a apelului declarat de reclamanta reclamantă S.C. A. S.R.L., câtă vreme instanţa a analizat distinct calitatea de fidejusor a pârâtului cu privire la facturile emise până în februarie 2014, cu privire la suma de 4.000.000 lei, conţinută la alin. 2 din acordul de garantare, instanţa apreciind că nu există o obligaţie de garanţie asumată, ci o obligaţie de diligenţă.

Nici motivul de recurs prin care recurenta invocă faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cu privire la inexistenţa recunoaşterii de datorie nu poate fi reţinut.

Potrivit art. 237 alin. 2 pct. 3 din noul C. proc. civ., în etapa de cercetare a procesului, instanţa „va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul”.

Art. 425 alin. 1 lit. b din acelaşi cod impune ca hotărârea, în considerente, să menţioneze obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Contrar argumentelor expuse de recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare şi că, folosindu-se de argumentele expuse cu privire la neîndeplinirea condiţilor art. 2282 din noul C. civ. cu privire la inexistenţa contractului de fidejusiune, a concluzionat că nu a intervenit nici recunoaşterea de datorie.

Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. 1 lit. b din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din noul C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Recurenta invocă faptul că garantarea, chiar şi parţială a datoriei S.C. C. S.R.L. de către intimat şi solicitarea sumei de 4.000.000 lei de la Guvern echivalează cu o recunoaştere a obligaţiei de garantare, în temeiul dispoziţiilor art. 2538 din noul C. civ.

Potrivit textului de lege mai sus menţionat, : „(1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.”

Art. 2538 din noul C. civ. reprezintă unul din cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, neputând fi realizată o extrapolare a acestei reglementări cu privire la recunoaşterea unei obligaţii de garantare.

Înalta Curte constată că, prin acordul de garantare invocat de către recurentă, B., prin PRIMAR a arătat în mod expres şi exclusiv, la alin. 1 din acest act, că înţelege să garanteze plata facturilor ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014, ce sunt emise de către S.C. C. S.R.L., în sumă de 2.487.990 lei. La alin. 2 din acelaşi act juridic, se arată că intimatul-pârât a solicitat, prin adresele nr. x/07.11.2013, respectiv nr. x/932/05.02.2014, suma de 4.000.000 lei pentru achitarea facturilor restante emise de către S.C. A. S.R.L., plata urmând a se efectua la momentul aprobării acestor adrese.

Curtea de apel a interpretat în mod legal acordul de garantare nr. x/26.03.2014, constatând că intimatul-pârât deţine calitatea de fidejusor numai cu privire la plata facturilor ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014, nu şi în ceea ce priveşte suma de 4.000.000 lei, pentru care acesta şi-a asumat o obligaţie de diligenţă.

Această interpretare corespunde regulilor instituite de dispoziţiile art. 1266 din noul C. civ., potrivit cărora: „ (1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.”

În consecinţă, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta – reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 736/A din 3 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara , Secţia a II-a Civilă.