Tax evasion: applicability of penalty reduction to concurrent offenses and individual damage thresholds under Law 241/2005

Evaziune fiscală. Cauză de reducere a pedepsei. Prejudiciu

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Evaziunea fiscală

Indice alfabetic: Drept penal

- evaziune fiscală

- cauză de reducere a pedepsei

Legea nr. 241/2005, art. 10

1. În cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este exclusă, dacă făptuitorul a beneficiat de aceasta pentru o infracţiune săvârşită anterior, în intervalul prevăzut în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Excluderea de la beneficiul cauzei de reducere a pedepsei, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a aplicat art. 10 alin. (1) din aceeaşi lege şi s-a reţinut cauza de reducere de pedepsei pentru infracţiunea săvârşită anterior. Excluderea nu operează în cazul concursului de infracţiuni, atunci când pentru niciuna dintre infracţiunile concurente nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de aplicare a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În consecinţă, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, care exclud beneficiul cauzei de reducere a pedepsei, nu sunt aplicabile în cazul infracţiunilor concurente judecate în aceeaşi cauză, ci sunt incidente numai în ipoteza în care există o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost reţinută anterior cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

2. În cazul unui concurs de infracţiuni de evaziune fiscală, prejudiciul se stabileşte pentru fiecare infracţiune concurentă, iar nu pentru întreg concursul de infracţiuni. Prejudiciul se cumulează numai în cazul infracţiunii continuate de evaziune fiscală, ca formă a unităţii legale de infracţiune, nu şi în cazul concursului de infracţiuni de evaziune fiscală, nicio dispoziţie legală neatribuind efecte juridice cuantumului prejudiciilor cumulate cauzate prin infracţiuni săvârşite în concurs.

3. Cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei cu caracter personal prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, este aplicabilă tuturor participanţilor la săvârşirea infracţiunii care au contribuit personal la acoperirea prejudiciului.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 186/A din 25 mai 2017

Prin sentinţa nr. 56 din 6 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în:

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 1.000 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 25 raportat la art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

S-a constatat prejudiciul acoperit.

A fost respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin ANAF.

Împotriva sentinţei nr. 56 din 6 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat apel, între alţii, procurorul şi partea civilă ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Examinând cauza în temeiul art. 417 şi urm. C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Apelurile declarate de procuror şi de partea civilă ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 56 din 6 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie sunt fondate în limitele şi pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:

Problemele de drept a căror dezlegare este avută în vedere de prezentele apeluri sunt:

a) interpretarea condiţiei negative privitoare la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu privire la conceptul de faptă anterioară pentru care să se fi aplicat art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005;

b) interpretarea condiţiei negative prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 cu privire la conceptul de prejudiciu şi influenţa interpretării conceptului asupra modului de soluţionare a laturii civile;

c) natura cauzei de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzute în art. 10 din Legea nr. 241/2005;

d) influenţa duratei procesului asupra individualizării pedepsei, ca remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, nici procurorul şi nici inculpaţii C., B., D. şi A. (care, de altfel, nu au exercitat calea de atac a apelului) nu au contestat situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond. Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond influenţează dezlegarea în drept a problemelor invocate în prezentul apel, respectiv soluţia de încetare a procesului penal şi modul de stabilire a prejudiciului. Astfel, se observă că instanţa de fond a reţinut că inculpatul A., în calitate de membru al Consiliului de Administraţie, şef al departamentului de aprovizionare şi director general al societăţii E., precum şi administrator de fapt, director comercial responsabil cu aprovizionarea la societatea F., a înregistrat cu ştiinţă în contabilitate facturi fiscale, cunoscând că ele nu reflectau operaţiuni comerciale reale, cu consecinţa deducerii, în mod nejustificat, a TVA, fapta având drept consecinţă calcularea eronată a TVA de plată, pe care societăţile erau obligate să îl plătească pentru anii 2006, 2009 şi 2010 şi, astfel, a prejudiciat bugetul de stat cu suma totală de 309.077,25 lei:

- în relaţia comercială rezultată din facturile emise în anul 2006 de către societatea G. către societatea E.;

- în relaţia comercială rezultată din facturile emise în perioada 2009-2010 de către societatea H. către societatea F.;

- în relaţia comercială rezultată din facturile emise în perioada 2009-2010 de către societatea H. şi societatea I. către societatea E.

De asemenea, s-a reţinut că D., în cursul anului 2006, în calitate de administrator al PFA D., a emis mai multe facturi care nu atestau operaţiuni reale privind livrarea de materiale de construcţii la societatea G., societate administrată de inculpatul B., care, la rândul său, a refacturat aceleaşi cantităţi de materiale de construcţii la societatea E. şi, astfel, l-a ajutat cu ştiinţă pe inculpatul A. la comiterea faptelor de evaziune fiscală.

Totodată, s-a reţinut că inculpatul B., în anul 2006, în calitate de asociat şi administrator de fapt al societăţii G., a înregistrat în contabilitatea acestei societăţi mai multe facturi de materiale de construcţii emise în numele PFA D., deşi a cunoscut că acestea nu reflectă operaţiuni reale, şi a refacturat, în numele societăţii sale, aceleaşi cantităţi de materiale de construcţii la societatea E., ajutându-l, astfel, cu ştiinţă, pe inculpatul A. la săvârşirea faptei de evaziune fiscală.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de fond a mai reţinut şi că inculpatul C., în perioada 2009-2010, l-a determinat cu intenţie pe inculpatul J. să preia pe numele său societatea H. şi societatea I., societăţi în numele cărora, la îndemnul şi sub coordonarea sa, inculpatul J. a scris mai multe facturi care nu atestau operaţiuni reale pentru societatea E. şi societatea F. contra unor sume de bani, ajutându-l astfel, cu ştiinţă, pe inculpatul A. la săvârşirea faptelor de evaziune fiscală.

Situaţiei de fapt anterior menţionată i s-a dat, în drept, o încadrare juridică necontestată, constatându-se că:

- faptele reținute în sarcina inculpatului A. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute în:

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- faptele reținute în sarcina inculpatului B. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- faptele reținute în sarcina inculpatului C. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 25 raportat la art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- faptele reținute în sarcina inculpatului D. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte relaţia comercială derulată între PFA D., societatea G. şi societatea E. (prima infracţiune de evaziune fiscală reţinută în sarcina lui A., cu participaţia, sub forma complicităţii, a lui B. şi D.), prejudiciul este de 68.463,38 lei (TVA dedus nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea G.). De asemenea, în relaţia comercială derulată între societatea H. şi societatea E. (cea de-a doua infracţiune de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului A., cu participaţia lui C. şi J.), prejudiciul este de 193.493,87 lei (TVA dedus nelegal ca urmare a înregistrării facturilor emise de societatea H.), iar în relaţia comercială derulată între societatea I. şi societatea E. (cea de-a treia infracţiune de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului A., cu participaţia lui C. şi J.), prejudiciul este de 47.120 lei (TVA dedus nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea I.).

Un prim motiv de apel invocat de procuror a fost greşita încetare a procesului penal în ce îl priveşte pe inculpatul A., deoarece art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu putea fi aplicat acestui inculpat, întrucât a săvârşit în concurs trei infracţiuni de evaziune fiscală, iar perioada scursă între datele de săvârşire a acestor infracţiuni este mai mică de 5 ani, fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că aceste critici sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 stabileşte că dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).

Problema de drept invocată de Ministerul Public are în vedere incidenţa cauzei de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzute în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în cazul infracţiunilor concurente.

Existenţa unui concurs de infracţiuni, judecat într-un dosar unic, nu exclude aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Condiţia negativă prevăzută în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (să nu fi beneficiat de prevederile art. 10 alin. 1 într-un interval de 5 ani anterior săvârşirii infracţiunii pentru care instanţa examinează incidenţa cauzei de nepedepsire) este realizată doar atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii faţă de acelaşi inculpat:

a) instanţa este învestită cu săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005;

b) există o hotărâre judecătorească definitivă, privind o altă infracţiune, prin care s-a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) şi s-a reţinut cauza de nepedepsire;

c) data hotărârii judecătoreşti definitive de aplicare a art. 10 alin. (1) se situează într-un interval mai mic de 5 ani calculat în raport de data celei mai recente fapte judecate în dosarul în care se examinează din nou aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În concluzie, condiţia din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 presupune doi termeni: o hotărâre definitivă anterioară prin care s-a aplicat art. 10 alin. (1) şi săvârşirea, din nou, a unei infracţiuni de tipul celor descrise de lege şi pentru care se acoperă prejudiciul. Condiţia nu este incidentă în cazul unui concurs de infracţiuni, atunci când pentru niciuna dintre infracţiunile concurente nu s-a pronunţat o hotărâre de aplicare a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Analizând dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014) se aplică în situația în care făptuitorul a comis anterior (într-un interval de 5 ani) o infracțiune pentru care a beneficiat de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută în alin. (1) al aceluiași articol. Or, comiterea unei infracțiuni și reținerea unei cauze de nepedepsire/reducere a pedepsei, astfel cum prevede art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, nu pot fi stabilite decât prin hotărâre judecătorească definitivă. Anterior datei pronunțării unei astfel de hotărâri existența unei infracțiuni este incertă; nici actele procurorului, nici actele procesuale specifice desfășurării procedurii judecății în primă instanță anterioare pronunțării unei hotărâri de soluționare a acțiunii penale, conform art. 405 C. proc. pen., nu conduc la reţinerea certitudinii existenţei infracţiunii. În consecinţă, nu va beneficia de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 doar inculpatul căruia i s-au aplicat, prin hotărârea judecătorească definitivă, prevederile anterior menționate, pentru o faptă comisă cu cel mult 5 ani înainte de săvârșirea infracțiunii deduse judecății.

Prin urmare, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014) nu se aplică în cazul infracțiunilor concurente cercetate în aceeași cauză, fiind incidente doar în cazul în care a existat o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost reţinută, anterior, cauza de nepedepsire prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În speță, se observă că inculpatul A. nu a beneficiat, anterior, de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, pentru săvârșirea vreunei infracțiuni reglementate de același act normativ. Într-adevăr, în prezenta cauză, inculpatul A. este cercetat pentru săvârșirea a trei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prima fiind comisă la data înregistrării facturilor fiscale fictive provenind de la societatea G., respectiv la 28 decembrie 2007, iar celelalte două, începând cu anul 2009. Cu toate acestea, în lipsa unei hotărâri definitive anterioare, prin care să i se fi aplicat inculpatului prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală din 28 decembrie 2007, nu se poate susține că, la acest moment, nu poate beneficia de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei anterior menționată pentru toate cele trei infracțiuni săvârșite în concurs și deduse judecății în același timp.

Un alt motiv de apel invocat de procuror în ceea ce îl privește pe inculpatul A. este greşita aplicare a unei amenzi administrative, având în vedere că prejudiciul total creat de inculpat este mai mare de 50.000 de euro (aproximativ 77.000 de euro), astfel încât raportat la acest prejudiciu s-ar fi impus aplicarea unei amenzi penale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că și aceste critici sunt nefondate.

Condiţia prejudiciului se raportează la fiecare infracţiune şi se evaluează incidenţa dispoziţiilor legale în raport cu fiecare infracţiune. O interpretare în sens contrar a acestor dispoziţii legale ar însemna ca legea să fie interpretată prin analogie în defavoarea inculpatului. Tot astfel cum în cazul unui concurs de infracţiuni vinovăţia se evaluează în raport cu fiecare infracţiune, iar stabilirea vinovăţiei pentru o infracţiune nu înlătură obligaţia stabilirii vinovăţiei pentru celelalte, şi în cazul prejudiciului condiţia se analizează în raport cu fiecare infracţiune şi nu cu întregul concurs de infracţiuni.

Astfel, din analiza rechizitoriului se observă că prejudiciul imputat de organele de urmărire penală inculpaților A., D. şi B. a fost de 68.463,38 lei (TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea G.). De asemenea, prejudiciul imputat inculpaților A., C. şi J. a fost de 193.493,87 lei (TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea H.), respectiv 47.120 lei (TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea I.). Or, după cum se poate observa, prejudiciul imputat inculpatului A. pentru fiecare dintre cele trei infracțiuni de evaziune fiscală este mai mic de 50.000 euro.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au în vedere situația în care, printr-o infracțiune dedusă judecății, a fost creată o pagubă mai mică de 50.000 euro, respectiv de 100.000 euro și nu ipoteza în care prin mai multe infracțiuni s-au cauzat aceste prejudicii, calculate prin totalizarea pagubelor. Prejudiciul trebuie cumulat numai în cazul în care a fost reținută în cauză o formă a unităţii legale, respectiv săvârșirea unei infracțiuni în formă continuată. În caz contrar, prejudiciul trebuie să fie analizat în mod distinct, pentru fiecare infracţiune în parte, niciun text de lege neacordând efecte juridice cuantumului prejudiciilor cumulate prin fapte comise în concurs.

Așadar, în mod corect instanța de fond a aplicat inculpatului A. o amendă administrativă, prejudiciul reținut de organul de urmărire penală în sarcina acestuia, pentru fiecare dintre cele trei infracțiuni de evaziune fiscală, fiind mai mic de 50.000 euro.

Un al doilea motiv de apel invocat de procuror vizează greşita încetare a procesului penal în ce îi priveşte pe inculpaţii B., D. şi C., întrucât cauza de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută în art. 10 din Legea nr. 241/2005 este o cauză personală, care nu se referă la faptă (infracţiunea de evaziune fiscală fiind, de altfel, o infracţiune de pericol), ci la atitudinea făptuitorului care înţelege să repare consecinţele faptelor sale, iar inculpații nu au achitat prejudiciul imputat prin rechizitoriu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întemeiate doar criticile procurorului referitoare la inculpatul D., susținerile privindu-i pe inculpații B. și C. fiind nefondate.

Astfel, se observă că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 9/2017 (soluţionând sesizarea formulată în prezentul dosar).

Decizia dată în dezlegarea problemei de drept subliniază faptul că, prin introducerea în conţinutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, legiuitorul, în evaluarea generică a pericolului social al faptei, a considerat că recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, până la momentul stabilit de legiuitor (primul termen de judecată, astfel cum a fost stabilit şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1519 din 18 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 43 din 18 ianuarie 2011), este o împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii care influenţează pericolul social şi are ca efect atenuarea regimului sancţionator, în raport cu conduita făptuitorului după comiterea faptei.

Conform Deciziei nr. 9/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, acoperirea integrală a prejudiciului, în condiţiile reglementate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, conturează tot eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, fiind incluse de legiuitor în categoria cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, fără a le afecta prin aceasta caracterul personal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauza dedusă judecății, achitarea prejudiciului a avut loc la data de 11 noiembrie 2011, astfel cum rezultă din chitanţa depusă la dosar. În apel s-au administrat probe cu privire la modalitatea de plată a prejudiciului, respectiv la existenţa unei contribuţii personale a fiecărui inculpat la acoperirea prejudiciului, fiind audiați inculpații C., B. şi A., separat, în temeiul art. 379 alin. (2) C. proc. pen. Așadar, deși pe chitanță apare doar numele inculpatului A., din probatoriul administrat a reieșit că la plata prejudiciului au participat și inculpații C. și B.

Astfel, fiind audiați, separat, în fața Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie cu privire la modalitatea de plată a prejudiciului, inculpații C., B. şi A. au oferit detalii clare referitor la cuantumul sumei plătite de fiecare, perioada în care au fost dați banii lui A., așa încât nu se poate considera că declarațiile acestora sunt lipsite de credibilitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că declaraţiile inculpaţilor C., B. şi A. sunt susţinute de menţiunile din rechizitoriu, întrucât, în rechizitoriu, prejudiciul nu a fost stabilit pentru fiecare inculpat în parte, ci în funcție de relațiile comerciale ale societăților, respectiv, așa cum a susținut și reprezentantul Ministerului Public în cererea precizatoare a motivelor de apel, prin rechizitoriu s-a stabilit că TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea G. a fost de 68.463,38 lei, pentru complicitate la această infracţiune de evaziune fiscală fiind trimişi în judecată, alături de inculpatul A. (autor), inculpaţii D. şi B., iar TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea H. şi societatea I. a fost de 193.493,87 lei şi 47.120 lei, pentru această infracţiune fiind trimişi în judecată, alături de inculpatul A. (autor), inculpatul C. şi inculpatul J.

Așadar, având în vedere probele administrate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpații C., B. şi A. au participat la plata prejudiciului, așa încât le sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, care reglementează, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 9/2017, o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal.

În ceea ce îl privește pe inculpatul D., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, din probatoriul administrat, rezultă că acesta nu a participat la plata prejudiciului, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Astfel, trebuie subliniat că situaţia de fapt, astfel cum a fost prezentată anterior, în considerentele prezentei hotărâri, nu a fost modificată în calea de atac a apelului. De asemenea, atât în primul ciclu procesual, cât şi în cel de-al doilea ciclu procesual, instanţele de fond au reţinut vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală. Totodată, Curtea de Apel Piteşti a dispus prin sentinţa atacată încetarea procesului penal cu privire la inculpatul D., întrucât a apreciat că achitarea prejudiciului de către ceilalţi inculpaţi este un fapt obiectiv, care trebuie să profite tuturor inculpaţilor din cauză, având în vedere imposibilitatea obiectivă de a se diferenţia contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului cauzat părţii civile. În calea de atac a apelului, aşa cum s-a menţionat anterior, instanţa a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a statuat prin Decizia nr. 9/2017 că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. În consecinţă, soluţia ce urmează a fi pronunţată în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D. este influenţată de faptul că nu a participat la acoperirea prejudiciului, astfel încât nu i se pot aplica dispoziţiile reglementate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicată, instanţa va avea în vedere durata procedurilor din prezenta cauză, care, în raport cu momentul săvârşirii faptei (2006), depăşeşte o durată rezonabilă şi nu poate fi imputată inculpatului. Va reflecta încălcarea duratei rezonabile în cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicate prin reţinerea duratei procedurilor în favoarea persoanei condamnate, ca o circumstanţă atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, în compensarea prejudiciului suferit prin durata procedurilor, ca remediu efectiv conform art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acelaşi timp, instanţa are în vedere şi atitudinea inculpatului D., care a recunoscut faptele săvârşite şi a ajutat organele de cercetare penală să stabilească adevărul şi să identifice toţi participanţii la săvârşirea faptelor.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a valorifica aspectele anterior menţionate (durata excesivă a procedurii judiciare şi atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei) ca circumstanţă atenuantă conform art. 74 alin. (2) C. pen. anterior. Prin urmare, va aplica inculpatului D. pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală o pedeapsă sub minimul special, de 6 luni închisoare.

De asemenea, în baza art. 71 C. pen. anterior, va interzice inculpatului D. drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

Al treilea motiv de apel invocat de procuror a vizat faptul că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât în cauză nu era incidentă cauza de nepedepsire prevăzută în art.10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, în condiţiile în care până la primul termen de judecată inculpaţii au achitat doar obligaţiile fiscale principale datorate (prejudiciul efectiv de 309.077 lei), nu şi obligaţiile fiscale accesorii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste critici sunt nefondate. Astfel, se observă că aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu include obligarea inculpaţilor la plata obligaţiilor fiscale accesorii conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prejudiciul în sensul art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 241/2005 având în vedere suma exigibilă la data săvârşirii infracţiunii şi nu suma care include obligaţiile accesorii, născute după momentul săvârşirii infracţiunii.

În acest sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că prejudiciul în sensul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu include obligaţii accesorii, dobânzi, penalităţi, majorări. De asemenea, s-a reținut că, în cazul săvârșirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în valoarea prejudiciului - care, dacă depășește 100.000 euro în echivalentul monedei naţionale, determină reţinerea variantei agravate prevăzute în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 - nu se includ obligaţiile fiscale accesorii și nici cheltuielile reale efectuate de inculpat, în ipoteza în care infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este comisă prin evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni fictive care atestă cheltuieli mai mari decât cele efectuate în realitate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale (decizia penală nr. 4011 din 12 decembrie 2013, decizia penală nr. 829 din 7 martie 2013).

Totodată, prin decizia nr. 370/A din 29 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au reținut următoarele: „Cauza specială de reducere a pedepsei reglementată în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este aplicabilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută în art. 8 şi art. 9 din legea menţionată, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile. În ipoteza în care partea civilă nu a indicat cuantumul obligaţiilor fiscale accesorii nici în cursul urmăririi penale şi nici în cursul judecăţii până la primul termen de judecată, dar inculpatul a acoperit prejudiciul reţinut în rechizitoriu, înainte de primul termen de judecată, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sunt incidente, întrucât omisiunea părţii civile de a calcula obligaţiile fiscale accesorii, pentru a da posibilitatea inculpatului să le achite în termenul prevăzut de lege, nu poate opera în defavoarea acestuia.”

Așadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că, pentru a aprecia asupra incidenței dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, se are în vedere prejudiciul cert și actual produs prin fapta penală, fără accesorii (penalități, dobânzi). De altfel, când a intenționat să se refere și la plata acestora, legiuitorul a operat modificarea textului, care, în prezent, se referă la „pretențiile civile.” („În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.”).

Or, în cauza dedusă judecății, așa cum, de altfel, a susținut și procurorul în motivele formulate, inculpații C., B. şi A. au achitat obligaţiile fiscale principale datorate, respectiv prejudiciul efectiv de 309.077 lei, nu şi obligaţiile fiscale accesorii.

Un ultim motiv de apel invocat de procuror a vizat greşita soluţionare a laturii civile. Astfel, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea civilă și nu a dispus obligarea tuturor inculpaților la plata prejudiciului calculat ulterior, constând în dobânzi și penalități.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste critici sunt întemeiate, în același sens fiind și apelul formulat de partea civilă ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Astfel, se observă că, prin Decizia nr. 17/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.”

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că „în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanțe, constând în dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condițiile legii, intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală.”

Or, în cauza dedusă judecății, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanța de fond în mod greșit a respins ca nefondată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice prin ANAF, în condițiile în care inculpații C., B. şi A. au achitat obligaţiile fiscale principale datorate, respectiv prejudiciul efectiv de 309.077 lei, nu şi obligaţiile fiscale accesorii.

Astfel, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 17/2015 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite acţiunea civilă formulată de partea civilă ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Faţă de toate considerentele anterior expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelurile declarate de procuror şi de partea civilă ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 56 din 6 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

În baza art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a condamnat inculpatul D. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală.

În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului D. drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

A admis acţiunea civilă formulată de partea civilă ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi, în consecinţă:

- a obligat în solidar pe inculpaţii B., D. şi A., acesta din urmă în solidar şi cu partea responsabilă civilmente societatea E., la plata penalităţilor de întârziere, majorărilor şi dobânzilor aferente sumei de 68.463,38 lei, calculate de la data la care obligaţia principală a devenit scadentă până la data de 11 noiembrie 2011;

- a obligat în solidar pe inculpaţii C. şi A., acesta din urmă în solidar şi cu partea responsabilă civilmente societatea E., la plata penalităţilor de întârziere, majorărilor şi dobânzilor aferente sumei de 193.493,87 lei, calculate de la data la care obligaţia principală a devenit scadentă până la data de 11 noiembrie 2011;

- a obligat în solidar pe inculpaţii C. şi A., acesta din urmă în solidar şi cu partea responsabilă civilmente societatea F., la plata penalităţilor de întârziere, majorărilor şi dobânzilor aferente sumei de 47.120 lei, calculate de la data la care obligaţia principală a devenit scadentă până la data de 11 noiembrie 2011.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.