Admissibility of voluntary principal intervention in administrative salary disputes: strict personal nature of labor rights does not bar third-party intervention where claims rely on identical general normative acts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii; Cererea de intervenţie principală

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 februarie 2017, sub nr. x/2/2017, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei, au solicitat:

- obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei să emită ordine de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 prin raportare la o valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 405 lei, începând cu data de 09 aprilie 2015 şi până la data de 01 octombrie 2016, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 219/C din 01 februarie 2017;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi ordine de salarizare, a diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei) şi venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 291,98 lei), până la momentul la care aceste drepturi au fost corect dispuse prin Ordinul nr. 219/C din 01 februarie 2017, respectiv până la data de 01 octombrie 2016, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

La data de 2 mai 2017, terţul C. a formulat cerere de intervenţie principală, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenţie şi a acţiunii principale, în sensul:

- obligării pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei să emită ordine de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 lei, începând cu data de 09 aprilie 2015 şi până la data de 01 octombrie 2016 (ca urmare a emiterii Ordinului nr. 219/C din 01 februarie 2017);

- obligării pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, respectiv, alocarea fondurilor şi restituirea pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului prin emiterea unui nou ordin de salarizare, a diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei) şi venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 291,98 lei), până la momentul la care aceste drepturi au fost corect dispuse prin Ordinul nr. 219/C din 01 februarie 2017, respectiv până la data de 01 octombrie 2016, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la plata de 100 lei daune-interese pe fiecare zi de întârziere până la data emiterii ordinului.

2. Încheierea pronunţată de instanţa de fond

Prin încheierea din 29 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins în principiu, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie voluntară principală formulată de terţul C.

Pentru a hotărî astfel, în esenţă, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 61 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., conform cărora cererea trebuie îndreptată împotriva ambelor părţi din proces, şi că acţiunea principală ce vizează drepturi de natură salarială are un caracter strict personal.

Drept urmare, intervenienta trebuie să introducă în nume propriu o cerere de chemare în judecată, întrucât nu urmăreşte să obţină drepturile solicitate de reclamante, ci pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii menţionate a formulat recurs intervenienta în nume propriu C., solicitând casarea încheierii şi trimiterea cauzei instanţei de fond pentru a admite în principiu cererea de intervenţie principală şi acţiunea principală, aşa cum au fost formulate.

Sunt invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-intervenientă arată că instanţa de fond în mod greşit a respins în principiu cererea de intervenţie principală ca inadmisibilă, întrucât sunt îndeplinite atât condiţiile de formă prevăzute de dispoziţiile art. 61 C. proc. civ., inclusiv cerinţa legăturii de conexitate cu acţiunea principală, cât şi cerinţa interesului intervenientei principale.

A fost criticată soluţia pronunţată întrucât din analiza art. 61 C. proc. civ. nu rezultă că legiuitorul ar fi reglementat vreo interdicţie expresă care să conducă la concluzia unei eventuale inadmisibilităţi de plano în ceea ce priveşte formularea unei cereri de intervenţie principală în cadrul unui litigiu ca cel aflat pe rol, ci a conferit tuturor persoanelor dreptul de a interveni într-un proces civil purtat între alte persoane, ori de câte ori ele au un interes de a participa la acel proces. Rezultă că, de principiu, intervenţia voluntară este admisibilă în orice materie litigioasă, deci şi în litigiul dedus judecăţii prin acţiunea principală.

În ceea ce priveşte condiţia interesului, precum şi a legăturii de conexitate cu cererea principală, acestea sunt îndeplinite de cererea de intervenţie voluntară, deoarece faţă de refuzul ministerului de a emite ordine de salarizare în aplicarea Legii nr. 71/2015, intervenienta justifică un drept strâns legat de cel dedus judecăţii de către reclamante, care urmăresc obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare conform legii.

Nu este necesar ca intervenientul principal să pretindă chiar dreptul dedus judecăţii, contrazicând astfel cererea reclamantului principal, întrucât legiuitorul îi dă posibilitatea să pretindă un drept strâns legat de dreptul dedus judecăţii, situaţie în care obiectul litigiului se extinde prin aducerea în judecată a unui nou drept, cum este cazul în speţă, intervenienta solicitând ca şi reclamantele, obligarea ministerului de a emite ordin de salarizare în aplicarea actelor normative şi a statuărilor instanţei supreme şi Curţii Constituţionale a României în materia contenciosului administrativ cu referire la salarizare.

În altă ordine de idei, cererea de intervenţie principală îndeplineşte condiţiile impuse de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., intervenienta pretinzând un drept propriu aflat în strânsă legătură cu dreptul ce formează obiectul cererii principale.

4. Apărările intimaţilor formulate în cauză

Intimaţii nu au formulat întâmpinare faţă de cererea de recurs.

II. Cu privire la fondul recursului. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând încheierea recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de intervenientă este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de faţă se constată că hotărârea primei instanţe este motivată atât în fapt cât şi în drept, astfel încât motivul invocat nu este incident.

Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. În cauza de faţă, aceste motive nu sunt incidente.

În realitate, criticile se subsumează exclusiv prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta referindu-se la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de intervenţie principală.

Instanţa de fond a respins cererea de intervenţie principală formulată de recurentă într-un litigiu prin care se solicită obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, precum şi obligarea acestuia la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea acestor acte normative, reţinând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 61 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Principala critică adusă încheierii a fost aceea că, în mod greşit s-a reţinut inadmisibilitatea pentru că acţiunea ar viza drepturi salariale de natură personală, iar intervenienta pretinzând drepturi salariale pentru sine, nu urmăreşte să obţină drepturile salariale solicitate de reclamante.

Criticile formulate de recurenta-intervenientă sunt fondate, încheierea pronunţată în cauză fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procesual incidente la circumstanţele de fapt ale litigiului.

Potrivit art. 61 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.: "(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. (2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta".

Legea nr. 554/2004, modificată şi completată nu cuprinde norme speciale privind cererea de intervenţie principală.

Astfel cum a statuat deja Înalta Curte în practica sa în această materie, nicio prevedere a legii contenciosului nu îngrădeşte dreptul terţilor de a interveni în proces şi nu induce ideea unei incompatibilităţi între normele C. proc. civ. ce guvernează această instituţie şi specificul raporturilor de drept administrativ.

Nu mai puţin însă s-a stabilit că, în analizarea condiţiilor de admisibilitate a intervenţiei voluntare, principale sau accesorii, se impune luarea în considerare a specificului raporturilor de drept administrativ.

Necontestat, obiectul litigiului principal se referă la raportul de serviciu al reclamantelor, privind obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite, susţinând o interpretare şi aplicare eronată a Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 care ar fi condus la neaplicarea unei VRS de 405 lei, începând cu 9 aprilie 2015 până la data de 01 octombrie 2016 ca urmare a emiterii Ordinului general nr. 219/C din 01 februarie 2017, despăgubiri actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzilor legale, calculate de la scadenţă şi până la plata efectivă.

Potrivit doctrinei, în litigiile de muncă (conflicte de drepturi şi conflicte de interese) nu este admisibilă intervenţia voluntară principală, întrucât o altă persoană nu poate cere să i se stabilească drepturi decurgând dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana ce figurează ca parte în cererea principală, caracterul personal al raportului de muncă impunând o asemenea soluţie. Însă, o astfel de soluţie priveşte numai litigiile individuale de muncă.

Or, în speţă, litigiul principal nu priveşte un litigiu individual de muncă şi care să impună o soluţie de inadmisibilitate a cererii de intervenţie voluntară principală.

Cum corect a arătat recurenta prin memoriul de recurs, dispoziţiile art. 61 C. proc. civ. nu conţin vreo excepţie privitoare la domeniul de aplicabilitate, ci conferă tuturor persoanelor dreptul de a interveni într-un proces civil purtat între alte persoane, ori de câte ori ele au un interes de a participa la acel proces.

Prin urmare, pe acest aspect al domeniului de aplicare a intervenţiei, aprecierea instanţei de fond este greşită.

Referitor la condiţia interesului recurentei în formularea cererii de intervenţie principală se constată că sunt fondate şi aceste critici.

În speţă, faţă de refuzul ministerului de a emite ordine de salarizare în aplicarea unei legislaţii cu aplicabilitate generală, erga omnes, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, se constată că intervenienta urmăreşte realizarea aceloraşi drepturi salariale deduse judecăţii prin cererea principală, context în care, este dovedit în cauză interesul său de a interveni. În această ipoteză, împrejurarea că terţul intervenient se află într-o situaţie juridică similară cu cea a reclamantelor, invocând drepturi proprii asemănătoare, justifică modificarea cadrului procesual subiectiv în cauza de faţă.

În fine, în sensul dispoziţiilor procedurale - art. 61 alin. (2) C. proc. civ. - este îndeplinită şi legătura care trebuie să existe între cererea principală şi cererea de intervenţie principală.

Prin cererea de intervenţie voluntară principală, formulată în cauză, intervenienta pretinde acordarea aceloraşi drepturi solicitate de reclamante, în motivare invocând aceleaşi susţineri expuse de părţile indicate, precum şi aceleaşi temeiuri de drept care au stat la baza formulării acţiunii.

Astfel, în cazul în care se admite acţiunea principală, intervenienta trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi, ministerul urmând să fie obligat la emiterea ordinelor de salarizare în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016.

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în soluţionarea admisibilităţii în principiu, prima instanţă a avut în vedere în mod greşit domeniul de aplicare a intervenţiei, iar în privinţa celorlalte elemente obligatorii nu se regăsesc în motivarea încheierii atacate, respectiv interesul propriu al terţului şi legătura existentă între cererea de intervenţie şi cea principală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, găsind fondat motivul de recurs încadrabil în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 acelaşi cod raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa încheierea atacată şi, rejudecând, va admite cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta C., urmând ca dosarul să fie restituit Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de intervenienta în nume propriu C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează încheierea atacată şi, rejudecând:

Admite în principiu cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - CT