VAT refund delay interest upheld at 2.6M RON; tax authority's appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 17.06.2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, anularea în tot a Deciziei nr. 86286 din 17 decembrie 2013, recunoaşterea dreptului la plata sumei de 2.647.361,59 RON, reprezentând dobânzi de întârziere datorate conform legii pentru restituirea de TVA, ca urmare a soluţionării deconturilor de TVA, cu întârzieri, cu depăşiri ale termenului legal, precum şi obligarea pârâtelor la repararea pagubei cauzate prin plata sumei de 2.647.361,59 RON reprezentând dobânzi de întârziere pentru restituirea de TVA cu întârzieri, cu depăşiri ale termenului legal, ca urmare a soluţionării deconturilor de TVA (cu nr. 9494660 din 26 martie 2012, nr. 11139177 din 24 aprilie 2012, nr. 13127111 din 25 mai 2012, nr. 14469055 din 25 iunie 2012, nr. 16002563 din 24 iulie 2012, nr. 18139335 din 27 august 2012, nr. 18898291 din 24 septembrie 2012, nr. 21122734 din 25 octombrie 2012, nr. 22540997 din 26 noiembrie 2012, nr. 23226738 din 19 decembrie 2012 şi nr. 24595188 din 23 ianuarie 2013), dobânzile fiind calculate de la data scadenţei şi până la data restituirii efective a TVA.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1230 din 30 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea de majorare a onorariului expertului cu suma de 500 RON şi, în consecinţă, a fost obligată reclamanta la consemnarea sumei de 500 RON, cu titlu de majorare a onorariului de expert; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF, invocată de aceasta prin întâmpinare, şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta ANAF, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fond, instanţa a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi în consecinţă, a anulat Decizia nr. 86286 din 17 decembrie 2013 emisă de pârâta DGRFP Bucureşti şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.647.361,59 RON reprezentând dobânzi de întârziere calculate de la data scadenţei fiecărei cereri de decont TVA formulată de reclamantă şi până la data restituirii efective a TVA.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că hotărârea instanţei de fond este nelegală, întrucât soluţionarea deconturilor de TVA s-a efectuat în termenul legal, cu respectarea prevederilor legale incidente şi a calendarului şi metodologiei aprobate la nivelul ANAF.

Au fost invocate, în justificarea depăşirii termenului de soluţionare a deconturilor de TVA, următoarele motive: stocul foarte mare de cereri existent în cadrul DGRFP Bucureşti, numărul personalului din cadrul inspecţiei financiare - 4 echipe de inspectori, vechimea cererilor de rambursare şi termenele de restituire a sumelor aferente TVA aprobat la rambursare, potrivit tranşelor stabilite la nivel naţional.

S-a mai susţinut că în mod nelegal instanţa a dispus că se pot plăti dobânzi şi de la data încheierii Raportului de inspecţie fiscală nr. FB 37 din 26 februarie 2013 până la data restituirii sumelor aprobate la rambursare, potrivit Selecţiei Naţionale care se transmite lunar, conform Instrucţiunilor nr. 802.520 din 3 iulie 2009.

4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimata-reclamantă a invocat nulitatea recursului, motivat de faptul că argumentele aduse în susţinerea recursului nu constituie o veritabilă critică a sentinţei recurate şi acestea nu pot fi încadrate în ipotezele art. 488 din C. proc. civ.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, întrucât termenul de 45 de zile pentru soluţionarea cererii de rambursare TVA este un termen imperativ.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 27.01.2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24.03.2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare şi a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a recursului.

2. Cu privire la fondul recursului

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurentă, având în vedere că instanţa de fond în mod corect a analizat situaţia de fapt şi a aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză.

Înalta Curte reţine că, prin acţiunea introductivă, reclamanta a supus controlului de legalitate refuzul organelor fiscale de a-i plăti dobânda fiscală datorată ca urmare a soluţionării deconturilor de TVA cu întârzieri, cu depăşiri ale termenului legal.

Recursul declarat de pârâtă vizează inexistenţa obligaţiei de a plăti cu titlu de dobânzi suma stabilită de prima instanţă, respectiv dobânzi de la data scadenţei fiecărei cereri de decont TVA şi până la data restituirii sumelor aprobate la rambursare.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 119 - 120 din C. proc. fisc. , stabilirea accesoriilor/plata accesoriilor este consecinţa neexecutării culpabile a obligaţiei de plată la scadenţă.

Astfel, dispoziţiile art. 70 alin. (2) din C. proc. fisc. prevăd că termenul de 45 de zile, de soluţionare a cererilor contribuabililor, se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate, în situaţiile în care, pentru soluţionarea cererilor, sunt necesare informaţii suplimentare relevante în luarea deciziilor, această normă primară fiind preluată şi în legislaţia secundară în materie.

Pentru stabilirea efectelor pe care normele naţionale privind suspendarea sau prelungirea inspecţiei fiscale le produc asupra întinderii dreptului contribuabilului la dobânzi se impune însă ca aceste prevederi să fie interpretate şi aplicate într-un sens care să fie în concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din care rezultă principiul potrivit căruia, deşi statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condiţiilor de rambursare a excedentului de TVA, aceste condiţii nu pot aduce atingere principiului neutralităţii fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de primă jurisdicţie aplicarea în cauza de faţă a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Prin hotărârea preliminară pronunţată la data de 12 mai 2011, în cauza C - 107/10, B. 3 AD, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că în lumina principiului neutralităţii fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menţionat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. În schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 de zile nu încalcă această prevedere.

În motivarea hotărârii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut, printre altele, că, potrivit jurisprudenţei Curţii, calculul dobânzilor datorate de Trezoreria statului care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA trebuia în mod normal să fie restituit conform Directivei privind TVA este, în principiu, contrar articolului 183 din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Molenheide şi alţii, punctele 63 şi 64). Fiecare stat membru are obligaţia să adopte toate măsurile cu caracter legislativ şi administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA datorate pe teritoriul său, iar în această privinţă, statele membre sunt obligate să verifice declaraţiile persoanelor impozabile, conturile acestora şi celelalte documente pertinente, precum şi să calculeze şi să colecteze taxele datorate (Hotărârea din 29 iulie 2010, C., D., E., F., C-188/09). Termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie Hotărârea Sosnowska). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralităţii fiscale (parag. 51 - 53).

De asemenea, în hotărârea preliminară pronunţată la data de 24 octombrie 2013 în cauza C - 431/12 (G.), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut ample referiri la Hotărârea B. 3 şi a subliniat că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă (parag. 25), atunci când rambursarea excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralităţii sistemului fiscal al TVA impunând ca pierderile financiare astfel generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere (parag. 23).

În acest context, Înalta Curte reţine că nu pot justifica prelungirea termenului legal de 45 zile prevăzut pentru soluţionarea deconturilor de TVA împrejurările invocate în cererea de recurs şi anume: stocul foarte mare de cereri existent în cadrul DGRFP Bucureşti, numărul personalului din cadrul inspecţiei financiare - 4 echipe de inspectori, vechimea cererilor de rambursare şi termenele de restituire a sumelor aferente TVA aprobat la rambursare, potrivit tranşelor stabilite la nivel naţional.

Astfel, este nefondată şi critica privind plata dobânzii de la data încheierii Raportului de inspecţie fiscală nr. FB 37 din 26 februarie 2013 până la data restituirii sumelor aprobate la rambursare, în condiţiile în care se impune respectarea termenului de 45 de zile anterior menţionat.

De altfel, semnificaţia calificării naturii juridice a acestui termen ca fiind "de recomandare" nu poate avea drept consecinţă prelungirea pe o durată nedeterminată a acestei etape de soluţionare a decontului de TVA.

Depăşirea acestui termen dă naştere la dreptul contribuabilului de a solicita acordarea de dobânzi corespunzătoare, ceea ce se solicită în cauza de faţă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia adoptată de instanţa de primă jurisdicţie este corectă, fiind în acord atât cu jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene indicată anterior, cât şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia dedusă judecăţii.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din noul C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1230 din 30 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 mai 2017.

Procesat de GGC - NN