Family enterprise wins annulment of RON 1.9M tax assessments; animal-husbandry income tax-exempt, crop sales subject to final 2% withholding.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., asociată a "I.F. B.", în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, a solicitat:

- anularea deciziilor de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată nr. 738, 739 şi 740 din 18 martie 2014 pentru suma totala de 1.914.049 RON, reprezentând impozit pe venit de 1.032.613 Iei şi accesorii aferente de 393.198 RON, contribuţii de asigurări sociale de sănătate aferente veniturilor stabilite suplimentar în sumă de 366.579 RON şi accesorii aferente în sumă de 121.659 RON pentru anul 2010, 2011 şi 2012, a raportului de inspecţie fiscal nr. 183 din 18 martie 2014, precum şi a tuturor actelor subsecvente în ceea ce priveşte impozitul pe venit suplimentar anterior indicat;

- suspendarea executării deciziilor de impunere nr. 738, 739 şi 740 din 18 martie 2014 până Ia soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei;

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 1208 din 28 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a anulat deciziile de impunere nr. 738, 739 şi 740 din 18 martie 2014, precum şi decizia nr. 920 din 22 octombrie 2014 în ceea ce priveşte modul de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva celor trei decizii de impunere.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 1208 din 28 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat, în esenţă, că veniturile obţinute din creşterea şi comercializarea animalelor sunt venituri comerciale din fapte de comerţ, iar activitatea economică desfăşurată în cadrul fermei familiale este o activitate independentă, pentru care se datorează impozit pe venit.

Totodată, arată că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile Ordinului Ministrului Agriculturii nr. 190/2009 raportat la prevederile art. 71 lit. d) şi art. 74 alin. (4) C. fisc. , în condiţiile în care documentul contabil care stă la baza calculării impozitului de 2% asupra valorii produselor livrate este borderoul de achiziţie.

Or, în speţă, intimata-reclamantă, în calitate de reprezentant al întreprinderii familiale a comercializat produsele agricole pe bază de factură, caz în care nu se aplică prevederile art. 74 alin. (4) C. fisc. privind impozitarea produselor livrate cu cota de 2%, ci prevederile art. 74 alin. (1) C. fisc. privind impozitarea veniturilor realizate cu cota de 16%.

4. Apărările formulate de intimata-pârâtă A.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. a invocat excepţia nulităţii recursului pe motiv că, potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., republicat, în cererea de recurs nu este menţionat numele şi prenumele reprezentantului legal al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Călăraşi şi nici al consilierului juridic care a semnat cererea şi în considerarea faptului că motivele invocate de recurentă nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului cu motivarea că, potrivit art. 488 C. proc. civ., hotărârea recurată poate fi analizată numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenta nu a adus argumente şi dovezi din care să rezulte că instanţa de fond a interpretat greşit normele de drept, rezumându-se la a reitera concluziile din raportul de inspecţie fiscală, privitoare la impozitarea fermei familiale, ce nu se aplică formei de organizare din care face parte intimata, respectiv întreprinderea familială.

Raportat la prevederile legale incidente în materia supusă examinării, nu subzistă în cauză motive de natură a atrage casarea hotărârii primei instanţe, soluţia de admitere a acţiunii pronunţată de instanţa de fond fiind corectă, reflectând interpretarea şi aplicarea adecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt şi de drept rezultate din evaluarea adecvată a materialului probator administrat în cauză.

Astfel, prin criticile de recurs formulate, recurenta-pârâtă procedează la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate.

Aşa cum s-a constatat şi de recurenta-pârâtă, Întreprinderea Familială B. îşi desfăşoară activitatea ca şi întreprindere individuală, având obiect de activitate individuală conform cod CAEN 0111 - cultivarea cerealelor (exclusiv orez), plante leguminoase şi a plantelor producătoare de seminţe oleaginoase; cod CAEN 0146 - Creşterea porcinelor; cod CAEN 0147 - Creşterea păsărilor, iar veniturile obţinute provin exclusiv din vânzarea producţiei agricole obţinute din exploatarea terenurilor şi din creşterea animalelor şi pasărilor.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul asupra admisibilităţii recursului întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor prin încheierea din şedinţa de cameră de consiliu de la 8 decembrie 2016, potrivit dispoziţiilor alin. (4) al aceluiaşi articol.

Prin încheierea din data de 9 martie 2017, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă şi constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, a admis în principiu recursul declarat şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-recurentă a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. , actele administrativ fiscale prin care recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi a stabilit în sarcina sa obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 1.914.049 RON reprezentând impozit pe venit (1.032.613 RON) şi accesorii aferente (393.198 RON), contribuţii de asigurări sociale de sănătate aferente veniturilor stabilite suplimentar (366.579 RON) şi accesorii aferente (121.659 RON) pentru anii 2010 - 2012.

În esenţă, în urma verificărilor efectuate cu privire la impozitul pe venit, organele de inspecţie fiscală au stabilit, pentru perioada verificată 2010 - 2012, că veniturile obţinute de Întreprinderea Familială B. din creşterea animalelor şi cultivarea cerealelor constituie venituri comerciale din fapte de comerţ, iar activitatea desfăşurată în cadrul fermei familiale este o activitate independentă pentru care întreprinderea familială datorează impozit pe venit prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net determinat în sistem real.

Soluţia primei instanţe de anulare a actelor administrativ fiscale contestate reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport de starea de fapt fiscală reţinută, sentinţa analizând punctual cu argumente de fapt şi de drept legalitatea obligaţiilor fiscale contestate.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte critica vizând nelegalitatea încadrării veniturilor rezultate din activitatea de creştere a animalelor în categoria veniturilor din agricultură, Înalta Curte constată că este nefondată.

Autorităţile fiscale au reţinut că activitatea de creştere şi comercializare a animalelor este activitate independentă în care se realizează venituri comerciale din fapte de comerţ, această abordare realizându-se prin raportare la prevederile art. 41 lit. a), art. 46 alin. (1) şi (2) C. fisc. şi prevederile pct. 18, 21 şi 211 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă a stabilit în mod corect că veniturile în cauză nu pot fi încadrate în prevederile legale invocate de recurenta-pârâtă, întrucât reprezintă venituri din agricultură, definite ca atare în legislaţia fiscală şi considerate, în mod explicit, ca fiind scutite de impozit.

Astfel, potrivit art. 42 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 571/2003, forma în vigoare în perioada supusă analizei "în înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile: (...) k) veniturile din agricultură şi silvicultură, cu excepţia celor prevăzute la art. 71".

Prin Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, referitor la aplicarea art. 42 C. fisc. s-a statuat că "9. În categoria veniturilor din agricultură şi silvicultură considerate neimpozabile se cuprind: (...) veniturile provenite din: creşterea animalelor şi păsărilor, apicultură şi sericicultură".

Raportând prevederile legale sus-menţionate la stare de fapt fiscală - venituri obţinute din creşterea şi comercializarea animalelor - Înalta Curte reţine, în acord cu judecătorul fondului că veniturile în cauză reprezintă venituri din agricultură scutite de impozit.

În ceea ce priveşte impozitarea veniturilor obţinute din vânzarea cerealelor şi plantelor oleaginoase, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a interpretat corect dispoziţiile art. 71 şi 74 C. fisc.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 41 raportat la art. 71 lit. d) C. fisc. , veniturile din valorificarea produselor agricole obţinute după recoltare, în stare naturală, de pe terenurile agricole proprietate privată sau luate în arendă, către unităţi specializate pentru colectare, unităţi de procesare industrială sau către alte unităţi, pentru utilizare ca atare sunt exceptate de la scutirea prevăzută de art. 42 lit. k) C. fisc.

Însă, potrivit prevederilor art. 74 alin. (4) C. fisc. "în cazul contribuabililor care realizează venituri băneşti din agricultură potrivit art. 71 lit. d) prin valorificarea produselor vândute către unităţi specializate pentru colectare, unităţi de procesare industrială sau către alte unităţi pentru utilizare ca atare, impozitul se calculează prin reţinere la sursă, prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii produselor livrate, începând cu data de 1 ianuarie 2009, impozitul fiind final".

Raportat la acest cadru normativ, în mod corect instanţa de fond a stabilit că pentru această categorie de venituri legiuitorul a prevăzut o cotă de 2% colectată prin reţinere la sursă, astfel încât calcularea de către autorităţile fiscale a unui impozit de 16% prin actele fiscale contestate este contrară prevederilor art. 74 alin. (4) C. fisc.

Cât priveşte Ordinul nr. 109/2009 pentru aprobarea procedurii privind stabilirea şi plata impozitului pe veniturile băneşti din agricultură realizate prin valorificarea produselor vândute către unităţi specializate pentru colectare, unităţi de procesare industrială sau către alte unităţi, pentru utilizare ca atare la care face trimitere recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că acest ordin conţine norme interpretative, scopul său fiind acela de a reglementa procedura de aplicare a prevederilor art. 74 alin. (4) C. fisc. , iar nu de a stabili limitări şi distincţii în ceea ce priveşte aplicabilitatea impozitului de 2% prin care să se adauge la lege.

Aşa fiind, în mod corect prima instanţă a reţinut că singurul impozit care se putea calcula pentru veniturile obţinute din vânzarea cerealelor şi plantelor oleaginoase era cel de 2% din valoarea produselor livrate, însă obligaţia legală pentru a-l calcula şi reţine revenea procesatorilor, respectiv unităţilor de colectare sau celorlalte unităţi prevăzute la art. 74 alin. (4) C. fisc.

Abordarea recurentei în sensul că produsele agricole au fost valorificate de reprezentanţii întreprinderilor familiale, situaţie în care nu se aplică dispoziţiile art. 74 alin. (4) C. fisc. , nu pot fi primite întrucât dispoziţiile legale invocate nu fac distincţie între categorii de contribuabili, cota de impozit fiind prevăzută în considerarea naturii venitului supus impozitării, iar nu în considerarea persoanei impozabile.

În concluzie, prima instanţă a reţinut corect că în perioada supusă verificării 2010 - 2012, intimata-reclamantă a beneficiat de scutire de la plata impozitului pe venit rezultat din activitatea de creştere a animalelor, potrivit art. 42 alin. (1) lit. k) C. fisc. , iar în privinţa veniturilor din vânzarea cerealelor şi plantelor oleaginoase se impunea aplicarea cotei de 2% asupra valorii produselor livrate, obligaţia legală de calcul şi reţinere revenind procesatorilor, conform art. 74 alin. (4) C. fisc.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei, prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă, se constată că, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceasta este îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată, dată fiind soluţia de respingere a recursului autorităţii fiscale.

Pe acest temei, Înalta Curte va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 5.950 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs, către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi împotriva Sentinţei civile nr. 1208 din 28 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi la plata sumei de 5950 RON către intimata A., în calitate de asociată a I.F. B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2017.

Procesat de GGC - CT