Abuse of office: Presumption of expiration of criminal statute of limitations based on initial act of taking possession

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 531 din 08 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Satu Mare s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a încetat procesul penal având ca obiect săvârşirea de către inculpaţii: A. a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen.; B. a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi C. având ca obiect săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., intervenind prescripţia răspunderii penale, părţi civile fiind: D., E., F., G., H., I., J. şi K.

În baza Deciziei 586/2016 a Curţii Constituţionale a disjuns latura civilă şi a fixat termen de judecată pentru termenul din data de 16 martie 2017, sala 111, ora 08,30.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., a lăsat cheltuielile judiciare în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 4347/P/2010 al Parchetului de pe Judecătoria Satu Mare, a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen.; inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen.; precum şi inculpatul C., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968.

În actul de sesizare s-a reţinut faptul că persoana vătămată D. a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare în care sesiza faptul că inculpatul A., în calitate de primar al comunei Medieşu Aurit a refuzat să-i elibereze titlu de proprietate pentru o suprafaţă de 0,58 ari, precum şi faptul că deşi a fost pus în posesie cu privire la această suprafaţă de teren în cursul anului 1992, terenul a fost dat în arendă viceprimarului din localitatea Medieşu Aurit care i-a adus la cunoştinţă ulterior că nu este cazul să se elibereze un titlu de proprietate, întrucât terenul ar fi devenit proprietatea sa şi l-a înstrăinat.

La data de 07 iulie 2009 persoana vătămată D. s-a adresat Comisiei Comunale de fond funciar Medieşu Aurit solicitând eliberarea titlului de proprietate şi pentru suprafaţa de 0,58 ari, suprafaţa cu care persoana vătămată a fost pusă în posesie anterior, aspect care a rezultat din tabelul cu proprietarii de terenuri agricole din raza localităţii Medieşu Aurit, în parcela Boroş - Linia I, solicitarea fiindu-i însă respinsă. Totodată la data de 17 octombrie 2010 persoana vătămată se adresează şi Comisiei judeţene de fond funciar Satu Mare şi solicită să-l ajute în demersurile sale privind obţinerea titlului de proprietate.

Din plângerea formulată a reieşit faptul că în data de 07 iulie 2009 inculpatul B. s-a arătat interesat de cumpărarea suprafeţei de teren de 0,58 ari, precizându-i persoanei vătămate că intenţionează să o achiziţioneze împreună cu inculpatul A., însă persoana vătămată nu a fost de acord. Totodată persoana vătămată a arătat faptul că, deşi a fost pus în posesie cu suprafaţa de 0,58 ari de teren a aflat în cursul 2010 că pe aceeaşi suprafaţă de teren i s-a eliberat titlu de proprietate nr. x5 numitei L. Conform titlului de proprietate sus-menţionat parcela x/1 are o suprafaţă de 7000 mp iar parcela nr. x/4 are o suprafaţă de 8700 mp.

Din actele existente la dosarul cauzei a reieşit faptul că cele două parcele cu care a fost pusă în posesie numita L. cuprind şi parcelele cu care a fost pusă în posesie anterior persoana vătămată D., respectiv nr. topo x/2 .

Din declaraţia inculpatului C., a reieşit faptul că în calitate de inginer topograf a pus doar în aplicare hotărârea Comisiei Locale de Aplicare a legii Fondului Funciar care a hotărât că numita L. este îndreptăţită să i se reconstituie dreptul de proprietate pe o suprafaţă de 6 ha teren. Totodată inculpatul a precizat faptul că locul în care sunt situate parcelele cu care a fost pusă în posesie numita L. i-a fost indicat de către coinculpaţii A. şi B., precum şi faptul că nu a cunoscut că anterior a fost pusă în posesie cu privire la o parte din aceeaşi suprafaţă şi persoana vătămată. Numerele topografice x/1 şi x/4 i-au fost dictate de către coinculpaţi, neavând la dispoziţie o hartă din care să rezulte că pe acele parcele fusese anterior pus în posesie altcineva.

Fiind audiaţi inculpaţii A. şi B. au arătat că îşi menţin declaraţiile anterioare, nu se consideră vinovaţi, nu doresc să dea o nouă declaraţie. În declaraţiile date în calitate de suspecţi, au menţionat faptul că nu se consideră vinovaţi precum şi faptul că persoana vătămată nu avea teren în parcela Boroş, adeverinţele care i-au fost eliberat anterior nu recunoşteau dreptul de proprietate ci doar că ar fi îndreptăţit la o suprafaţă de teren fără a se specifica zona.

Fiind audiată numita L. a precizat faptul că în cursul anului 2005 a depus la Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar Medieşu Aurit o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 15 ha, însă în cursul anului 2006 a aflat de la numiţii A. şi B. că i s-a aprobat reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 4 ha. Totodată sus-numita a declarat faptul că cu aceeaşi ocazie le-a vândut sus-numiţilor respectiva suprafaţă de teren cu suma de 8000 lei.

Din declaraţia numitei L. a mai reieşit faptul că nu a fost prezentă în momentul în care a fost pusă în posesie cu suprafaţa de 4 ha precum şi faptul că în anul 2010 a întocmit o procură prin care îi împuternicea pe inculpaţii A. şi B. să vândă suprafaţa de 4 ha de teren.

Din declaraţia martorului M., inginer topograf în cadrul Primăriei Medieşu Aurit a reieşit faptul că, potrivit documentaţiei cadastrale a comunei, parcela cu nr. topo x/2 a fost atribuită persoanei vătămate D.

Fiind audiaţi şi ceilalţi membri ai Comisiei Locale de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Medieşu Aurit aceştia au precizat faptul că au validat suprafaţa de 6 ha pentru a-i fi reconstituită numitei L. însă nu au specificat unde este situată această suprafaţă de teren.

Adeverinţele de proprietate, emise în baza Legii nr. 18/1991, astfel cum este cea deţinută de către persoanele vătămate, având caracter provizoriu, sunt supuse revocării, deci nu pot constitui titluri de proprietate. Ele nu dobândesc o atare valenţă nici în măsura în care sunt susţinute de procese-verbale de punere în posesie. Prin art. 36 din regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 18/1991 s-a stabilit că delimitarea zonelor în care urmează să fie puşi în posesie titularii se face numai pe baza titlului de proprietate eliberat, singurul apt să facă dovada dreptului de proprietate asupra respectivului teren. Cu toate acestea, reunirea celor două condiţii, respectiv deţinerea unei adeverinţe de proprietate şi punerea în posesie dă naştere unui raport juridic între organul administrativ care le-a emis şi beneficiar, în cadrul căruia organul administrativ, prin reprezentanţii săi stabiliţi prin lege şi regulament, au atribuţii clar determinate a căror încălcare poate determina angajarea răspunderii penale.

Ca atare, din punct de vedere al relevanţei penale, în cazul de faţă starea de fapt trebuie privită în mod exhaustiv, prin raportare atât la înscrisurile deţinute de către persoanele vătămate cât şi la conduita atât pasivă cât şi activă a inculpaţilor, persoane cu atribuţii privind efectuarea demersurilor în vederea respectării dreptului de proprietate şi emiterea titlurilor de proprietate aferente în favoarea persoanelor îndreptăţite.

Fără a intra în sfera dreptului civil - litigiul civil fiind nesoluţionat - s-a apreciat că în prezenta cauză se poate reţine în sarcina coinculpaţilor A., B. şi C. săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în modalitatea prevăzută de art. 246 din C. pen. din 1968 din următoarele raţiuni:

I. Starea de fapt astfel cum a reieşit din actele existente la dosar, numiţii D., E., N., G., H., I., J., în calitate de moştenitori ai numitului E., au înaintat Primăriei Comunei Medieşu Aurit o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. Urmare acestei cereri şi a actelor doveditoare depuse de aceştia, la data de 05 august 1992, moştenitorilor în drept li s-a eliberat de către Primăria Comunei Medieşu Aurit adeverinţa de proprietate nr. 396 conform căreia li se recunoaşte dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 1,45 ha, dreptul de proprietate fiind stabilit prin hotărârea Comisiei Judeţene nr. 33 din 22 august 1991, suprafaţa fiind detaliată în anexa nr. 3, la poziţia 181. Conform tabelului nominal cuprinzând proprietarii de terenuri agricole din raza satului Medieşu Aurit care au fost puşi în posesie în zona Boroş Linia I, la poziţia 2 se află numitul D. care figurează cu suprafaţa de 0,58 ha teren situat sub nr. cadastral x/2.

Fără a reitera acest număr cadastral, adeverinţele emise ulterior de către Primăria Medieşu Aurit confirmă faptul că în baza Legii nr. 18/1991 numitului D. i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 0,58 ha situat în zona Boroş Linia I, teren asupra căruia a plătit impozite în mod constant la Primăria comunei până în anul 2010.Ca atare, se poate conchide că în perioada cuprinsă între anii 1992 - 2008 descendenţii numitului E. au avut posesia asupra acestui teren.

Prin raportare la dispoziţiile art. 27 alin. (22) din Legea 18/1991 "În cazurile în care s-au emis titluri de proprietate în mod abuziv altor persoane decât foştii proprietari iar aceştia deţineau la acel moment adeverinţe de proprietate şi aveau posesia terenului, comisiile de fond funciar vor revoca titlurile emise cu încălcarea legii, dacă acestea nu au intrat în circuitul civil. Dacă respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare-cumpărare sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului respectiv potrivit prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991", se poate constata faptul că descendenţii numitului E. îndeplineau ambele cerinţe prevăzute de acest text de lege, respectiv deţineau adeverinţe de proprietate şi aveau posesia terenului. În pofida acestor aspecte, în mod abuziv, s-au emis titluri de proprietate în favoarea unei terţe persoane respectiv martorei L. căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 6 ha teren, emiţându-se şi titlul de proprietate nr. x5 asupra numerelor cadastrale x/1 şi x/4 deşi antecesorul său în drepturi nu deţinuse terenuri în acea locaţie, ea fiind îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate pe raza localităţii Româneşti.

Raportat la această stare de fapt, numiţii D., E., N., G., H., I., J., în calitate de moştenitori ai numitului E., au formulat la Judecătoria Satu Mare o cerere în baza Legii 18/1991, constituindu-se Dosarul civil nr. x/296/2011 din care s-a disjuns Dosarul nr. x/296/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Satu Mare. În cadrul acestui dosar civil s-a dispus efectuarea unei expertize topografice de către expert Q., care concluzionează în sensul că terenul revendicat de către reclamanţi se identifică sub nr. top x/2, în suprafaţă de 0,58 ha. Asupra acestui nr. top reclamanţii au fost puşi în posesie până în anul 2010 când asupra terenului în cauză a fost emis titlu de proprietate în favoarea numitei L.. Se arată, totodată că antecesorul reclamanţilor, E. a deţinut teren în această parcelă (Boroş Linia I nr. top 2496), aspect atestat de înscrisurile existente la OCPI, evidenţele Comisiei Locale Medieşu Aurit. Se a constatat că în cauză s-au emis titluri de proprietate altor persoane decât cele care au fost iniţial puse în posesie, fără ca antecesorii numitei L. să fi deţinut anterior teren pe acel amplasament. În ceea ce priveşte situaţia actuală a nr. top x/2, acesta a fost inclus în titlul de proprietate eliberat pe numele pârâtei L. unde sub nr. top x/1 în suprafaţă de 7000 mp şi x/4 în suprafaţă de 8700 mp a fost încorporat şi terenul aflat în posesia reclamanţilor. Parcelele cu nr. top x/1 şi x/4 se suprapun peste nr. top x/1 şi x/2 atribuite iniţial numiţilor R. şi reclamanţilor D., E. şi F. conform punerilor în posesie din anul 1992. Întrucât suprafeţele trecute în titlu erau neconforme realităţii, numita L. a dat o declaraţie notarială prin care şi-a dat acordul pentru reducerea suprafeţei parcelei nr. top x/4 de la 8700 mp la 6410 mp. În acest fel, numărul top x/2 a dispărut de pe lista titlurilor de proprietate, aspect verificat în evidenţele OCPI.

S-a remarcat faptul că la aceeaşi dată la care se comunica numitei L. aprobarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în limita a 6 ha teren, respectiv la data de 06 iulie 2006, se comunica şi numitului E. faptul că le-a fost respinsă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2,7 ha teren arabil întrucât suprafaţa de 1,16 ha compus din 0,58 ha Boroş şi 0,58 ha Sveiczer au primit-o în baza Legii nr. 18/1991, suprafaţa de 1,16 ha a fost trecută în anexa 34 la poziţia 18 la SCDA Livada în baza Legii nr. 169/1997 iar pentru suprafaţa de 0,36 ha teren intravilan i s-a emis titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 1,45 ha validată de către Comisia Judeţeană prin Hotărârea nr. 33 din 22 august 1991, aceasta cuprinde suprafaţa de 0,58 ha situată în zona Boroş - nr. top x/2, suprafaţa de 0,58 ha situată în zona Sveiczer - nr. top 2622 din 12 iar suprafaţa de 0,29 ha teren a fost inclusă în suprafaţa atribuită în intravilan reclamantului E. cu privire la care s-a emis titlul de proprietate nr. x4.

În baza Hotărârii Comisiei Judeţene nr. 179 din 25 iunie 2003, anexa 34, poziţia 18, le-a fost validată reclamanţilor suprafaţa de 1,16 ha situată la SCDA Livada, căreia îi corespunde nr. top x/121, fiind în prezenţa unei cereri distincte de reconstituire a dreptului de proprietate, formulate în baza Legii nr. 1/2000.

Conform Hotărârii Comisiei Judeţene nr. 313 din 19 decembrie 2006, s-a invalidat anexa 3, poziţia 181 validată anterior prin Hotărârea Comisiei Judeţene nr. 179 din 2003 în suprafaţă de 0,29 ha, deci nu pentru întreaga suprafaţă de 1,45 ha, ca fiind validată anterior numitului E., căruia i s-a emis titlul de proprietate nr. x4, fiind invalidată în ceea ce priveşte ceilalţi solicitanţi ca fiind persoane neîndreptăţite.Ca atare, din suprafaţa de 1,45 ha validată anterior prin Hotărârea Comisiei Judeţene nr. 33/1991, a rămas validată suprafaţa de 1,16 ha. Conform titlului de proprietate nr. x4, numitului E. i s-a constituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 0,3646 mp situat în intravilanul localităţii Medieşu Aurit.

Conform titlului de proprietate nr. x1 deţinut de antecesorul în drepturi E., acesta a fost împroprietărit pe lotul pe suprafaţa de 2 ha 1200 mp din moşia expropriată de la Boroş Mic, Boroş Mare, Helmeczy situată în comuna Medieşu Aurit. S-a putut, astfel, observa, că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea descendenţilor numitului E. a avut loc. în limitele prevăzute de lege şi pentru suprafeţe inferioare celor deţinute anterior de către acesta.

Atribuţii de serviciu încălcate: Privitor la atribuţiile primarului A. şi ale viceprimarului B. în cadrul Comisiei Locale de aplicare a fondului funciar, acestea au fost stabilite prin H.G. nr. 131/1991, ulterior abrogată, respectiv prin Regulamentul de aplicare a legii fondului funciar aprobat prin H.G. nr. 890/2005. Comisia locală, condusă de către Primar, avea atribuţii directe privitoare la soluţionarea cererilor,înaintarea propunerii Comisiei Judeţene cuprinzând suprafaţa propusă spre validare, efectuarea măsurătorilor topografice în vederea punerii în posesie, întocmirea proceselor verbale de punere în posesie şi înaintarea acestora Comisiei Judeţene în vederea emiterii titlurilor de proprietate.

În ceea ce priveşte cererea de reconstituire formulată în cursul anului 1991 de către descendenţii numitului E., aceasta a fost înaintată spre validare pentru suprafaţa de 1,45 ha Comisei Judeţene care a adoptat Hotărârea nr. 33 din 22 august 1992. Ulterior, astfel cum a rezultat din informaţiile furnizate de către Primăria Comunei Medieşu Aurit, s-a întocmit un tabel cu persoanele puse în posesie, fiind precizat şi indicativul topografic pentru identificarea şi localizarea parcelei, fără ca în arhiva instituţiei să fie găsite procesele verbale de punere în posesie, atât secretarul Primăriei de la acel moment cât şi inginerul topograf fiind în prezent decedaţi.Ca atare, Comisia Locală Medieşu Aurit nu a finalizat demersurile în vederea eliberării titlului de proprietate în favoarea descendenţilor numitului E. deşi aceştia s-au adresat în mod repetat în acest sens atât Primăriei Medieşu Aurit cât şi Prefecturii Satu Mare, fără ca din partea Primăriei să primească un răspuns pozitiv.

În cursul anilor 2005 - 2006 din Comisia Locală de Fond Funciar Medieşu Aurit făceau parte atât primarul A., viceprimarul B. cât şi în calitate de inginer topograf numitul C. Potrivit art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 890/2005, "conducerea şi coordonarea comisiei comunale, orăşeneşti sau municipale se asigură de către primar. În cazul în care primarul este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile stabilite de prevederile legale şi prin prezentul regulament (...) viceprimarul, membru în comisie, preia prerogativele acestuia." Aceştia, în calitate de membri ai comisiei locale, au analizat solicitarea numitei L.

în baza actelor doveditoare anexate cererii, au înaintat Comisiei Judeţene spre validare cererea petentei în limita a 6 ha teren, cererea fiind validată pentru această suprafaţă. Aşa cum a rezultat din declaraţiile martorilor audiaţi, membri ai comisiei locale de aplicare a fondului funciar, la acel moment, nu s-a discutat în comisie decât justeţea cererii fără a se avea în vedere un anumit amplasament. Ulterior hotărârii Comisiei Judeţene, primarul - inculpatul A., viceprimarul B. şi inginerul topograf C. au procedat la stabilirea locaţiei terenului prin delimitarea acestuia în teritoriu conform dispoziţiilor legale, punerea în posesie a numitei L.

şi, ulterior, înaintarea documentaţiei Comisiei Judeţene în vederea eliberării titlului de proprietate. Potrivit declaraţiei inculpatului C., amplasamentul terenului i-a fost indicat de către numiţii A. şi B. fără a efectua verificări în registrul agricol şi în anexe, în hărţile cadastrale şi planul parcelar, suprafeţele respectivelor numere cadastrale fiind indicate de către cei doi coinculpaţi iar numitul C. afirmă că s-a bazat pe caracterul real al aspectelor dictate de către aceştia. Atribuţiile de serviciu ale acestuia, stabilite, în ceea ce-l priveşte în mod clar prin lege şi regulament, impuneau, însă, efectuarea de măsurători topografice potrivit art. 34 alin. (1) din regulament, prin stabilirea vecinătăţilor pe temeiul schiţei şi determinarea amplasamentului stabilit.

Indicarea de către primar sau viceprimar a anumitor numere topografice în vederea atribuirii "pentru că sunt libere" nu este suficientă, fiind necesar ca situaţia respectivelor parcele să fi fost verificată în evidenţa Primăriei, reconstituirea dreptului de proprietate efectuându-se, de regulă, pe vechiul amplasament, deci pe raza localităţii Româneşti. Aceasta cu atât mai mult cu cât suprafeţele celor două parcele x/1 şi x/4 nu corespund celor preexistente sub acelaşi număr cadastral în cartea funciară, ci înglobează alte numere topografice (x/2).

De altfel, în declaraţia numitului C. se a arătat că i s-a indicat faptul că numărul cadastral x/2 este liber, fără a justifica motivul pentru care punerea în posesie şi, ulterior emiterea titlului de proprietate în favoarea numitei L. s-a făcut pe alte numere cadastrale,creând aparenţa că numărul cadastral x/2 este în continuare liber în vederea atribuirii, nefiind eliberat vreun titlu de proprietate.

Din declaraţia inculpatului B. a rezultat că descendenţii numitului E. au formulat mai multe cereri de reconstituire a dreptului de proprietate. Le-au fost validate de către Comisia Judeţeană suprafaţa de 1,16 ha cu privire la care nu s-a emis titlu întrucât era folosită de Staţiunea de Cercetare Livada de unde fam. D, E. şi F. primeau anual produse agricole, motiv pentru care se a arătat că respectivul teren nu a putut fi trecut în posesia Comisiei Locale de Fond Funciar Medieşu Aurit şi, ca atare, nici nu s-a putut realiza punerea în posesie a acestora.

Acest aspect este contrazis prin adresa înaintată de Staţiunea de Cercetare Livada care a precizat faptul că după reconstituire familia D, E. şi F. nu au avut contract cu Staţiunea de Cercetare Livada, astfel încât nu au beneficiat de produse. Primăria Medieşu Aurit a procedat la măsurarea terenului, astfel încât ei sunt în măsură să furnizeze alte informaţii privitoare la acest teren.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 1,16 ha incluzând terenul situat în Boroş Linia I, inculpatul B. a arătat că solicitanţii au avut unele divergenţe cu privire la poziţionarea terenului ce le-a fost validat, astfel încât nu s-a realizat punerea lor în posesie, nefiind prezenţi la măsurătorile efectuate. Conform adresei Primăriei Medieşu Aurit, în arhivele acestei instituţii nu au fost identificate procese-verbale de punere în posesie, cu toate că tabelele cuprinzând persoanele care au fost puse în posesie erau aferente acestor procese-verbale de punere în posesie.

Referitor la atribuirea acestor terenuri în favoarea numitei L., inculpatul B. a arătat că o parte din terenurile la care era îndreptăţită fuseseră atribuite altor persoane, astfel încât s-au căutat parcele libere fiind identificate parcelele cu nr. x/1 şi x/2 . Ulterior numitul D. a solicitat atribuirea dreptului de proprietate şi punerea în posesie pe întreaga suprafaţă, incluzând suprafaţa de 0,58 ha situată în zona Boroş, însă nu s-a ajuns la nicio înţelegere întrucât se doreşte doar acel nr. cadastral (x/2), refuzându-se orice negociere. Dispoziţiile legale, respectiv art. 5 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 890/2005 impuneau, însă, consemnarea în scris a acordului solicitantului de punere în posesie pe un alt amplasament în caz de atribuire în mod legal a vechiului amplasament către alte persoane. Un atare consimţământ nu a fost solicitat numitei L., invocându-se, însă, această situaţie pentru a i se atribui suprafeţe libere din altă zonă.

Inculpatul B. nu se consideră vinovat de săvârşirea vreunui abuz, a apreciat că familia D., nesemnând procese-verbale de punere în posesie şi nefiind prezentă la măsurători nu a avut posesia acelui teren anume, nu l-a folosit niciodată, astfel încât era liber pentru a fi atribuit altor persoane.

Fiind audiat în cauză, inculpatul A. a arătat că a deţinut calitatea de primar al comunei Medieşu Aurit în perioada 2004 - 2012. În această perioadă a făcut parte din Comisia de Aplicare a Fondului Funciar de pe raza localităţii. A reţinut că numitei L. i-a fost eliberat titlu de proprietate pentru suprafaţa de 6 ha teren, incluzând parcelele din zona Boroş, fără să fi participat la punerea în posesie a acesteia. Procesul-verbal de punere în posesie s-a realizat în baza verificărilor în registrul agricol şi a cererilor şi actelor depuse de persoane care şi-au revendicat terenurile în cauză. Consideră că eliberarea titlului de proprietate în favoarea numitei L. s-a făcut cu respectarea legii întrucât până la data de 16 octombrie 2008 fam. D, E. şi F. nu au solicitat eliberarea titlului şi clarificarea situaţiei juridice a terenurilor.

Aceste aspecte sunt contrazise de cererile existente la dosar şi de răspunsurile înaintate care reflectă interesul manifestat de descendenţii numitului E. în clarificarea situaţiei juridice a suprafeţelor validate, precum şi de răspunsurile înaintate prin care li se recunoaşte validarea cererii de reconstituire asupra suprafeţei de 0,58 ha situată în zona Boroş. Mai mult, aşa cum am arătat anterior, aceiaşi solicitanţi au reiterat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2,70 ha teren, în răspunsul înaintat la 06 iulie 2006, (aceeaşi dată la care se aviza favorabil cererea numitei L.) comunicându-li-se faptul că le-a fost respinsă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2,7 ha teren arabil întrucât suprafaţa de 1,16 ha compus din 0,58 ha Boroş şi 0,58 ha Sveiczer au primit-o în baza Legii nr. 18/1991, suprafaţa de 1,16 ha a fost trecută în anexa 34 la poziţia 18 la SCDA Livada în baza Legii nr. 169/1997 iar pentru suprafaţa de 0,36 ha teren intravilan i s-a emis titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.Ca atare, nu se poate a susţinut că abia ulterior punerii în posesie a numitei L. descendenţii numitului E. au înţeles să iasă din pasivitate şi să solicite clarificarea situaţiei juridice a terenurilor.

Susţinerile inculpaţilor în sensul că descendenţii numitului E. nu au avut niciodată posesia asupra parcelei cu nr. cadastral x/2 sunt contrazise de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. Astfel, numitul S. a arătat că a încercat să cumpere acest teren de la D., însă a fost refuzat întrucât nu li se eliberaseră titlu de proprietate. Martorul a arătat că avea cunoştinţă de faptul că ulterior ofertei sale de cumpărare din anul 2008, terenul respectiv a fost lucrat de fostul primar A.. De asemenea numitul Ş. a precizat că ulterior intrării în vigoare a legii fondului funciar a fost pus în posesie atât el cât şi familia D. asupra terenului în zona Boroş, teren care a fost lucrat de către aceştia din urmă. Întrucât el şi-a vândut terenul, nu cunoaşte detalii ulterioare acestui moment privitoare la terenul deţinut de familia D. De asemenea, numitul M., inginer topograf în cadrul Primăriei Medieşu Aurit a arătat că potrivit hărţilor cadastrale, caietelor cu măsurători şi tabelelor nominale cu proprietarii de terenuri ce au fost puşi în posesie, pe terenul situat în Parcela Boroş, pe nr. cadastral x/2 figurează numitul D.

Potrivit declaraţiei martorei L., aceasta s-a adresat Primăriei Medieşu Aurit cu o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 15 ha, anexând acte justificative. În cursul anului 2006 i s-a comunicat faptul că s-a admis cererea de reconstituire însă doar pentru suprafaţa de 4 ha. Aceasta şi-a manifestat intenţia de a vinde respectivul teren fără a cunoaşte unde este amplasat, iar numiţii B. şi A. şi-au manifestat intenţia de a-l cumpăra, sens în care i-au oferit suma de 8000 lei pentru întreaga suprafaţă, sumă pe care a acceptat-o. Au întocmit şi un înscris în acest sens, dar nu mai deţine nicio copie a acestuia. În anul 2010, le-a dat procuri speciale numiţilor B. şi A. pentru a înstrăina terenul. A arătat că nu cunoştea că anterior acel teren se afla în posesia altor persoane. Nu a semnat procesul-verbal de punere în posesie şi titlul de proprietate, nu a mai interesat-o acel teren din momentul în care a primit suma de 8000 lei de la numiţii A. şi B. Or, potrivit dispoziţiilor art. 11 din H.G. nr. 890/2005, prezenţa solicitantului este obligatorie la primirea titlului de proprietate, care trebuie semnat, precum şi la punerea în posesie.

În susţinerea declaraţiei martorei vin contractele de vânzare-cumpărare existente la dosar în care inculpaţii A. şi B. sunt împuterniciţi de către L. să facă demersurile pentru vânzarea terenurilor. Totodată, aşa cum a rezultat din declaraţia martorului T. secretar al comunei Medieşu Aurit, la momentul iniţial i s-a comunicat verbal numitei L. că i s-a aprobat cererea, indicându-se ca locaţie terenuri aflate în raza staţiunii de cercetare Livada. Ulterior tranzacţiei pretins a fi fost încheiate de către martora L. şi numiţii A. şi B., raportat la discrepanţele valorice existente între terenurile cu destinaţie agricolă şi cele situate în vecinătatea balastierei Apa - complex de agrement, s-a procedat la punerea în posesie a acesteia pe un alt amplasament, mai convenabil pentru cei doi inculpaţi, respectiv la punerea în posesie asupra numerelor cadastrale x/1 şi x/4 care, prin dimensiunile lor, încorporau şi numărul cadastral x/2 aflat anterior în posesia familiei D., astfel cum a rezultat şi din expertiza topografică efectuată în cadrul litigiului civil şi anexată la prezentul dosar.

Ca atare, prin conduita lor, coinculpaţii A., B. şi C. şi-au încălcat atribuţiile de serviciu ce le reveneau în temeiul Legii nr. 247/2005 şi a H.G. nr. 890/2005, în calitate de membri ai Comisiei Locale de Fond Funciar - preşedinte, vicepreşedinte şi inginer topograf, având atribuţii privind conducerea şi coordonarea activităţii Comisiei Locale - primarul şi viceprimarul, respectiv efectuarea delimitărilor în teren - inginerul topograf, astfel încât, prin conduita lor, să se realizeze aplicarea dispoziţiilor legale cu respectarea dreptului de proprietate al altor persoane, inclusiv a posesiei recunoscute anterior în favoarea acelor persoane care, fără a deţine un titlu de proprietate, aveau adeverinţă de proprietate şi aveau posesia asupra unui teren. Aceasta cu atât mai mult cu cât, persoanele vătămate aveau posesia recunoscută pe vechiul amplasament, în timp ce numitei L. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe un amplasament distinct, fără respectarea dispoziţiilor legale privind necesitatea obţinerii consimţământului acesteia, prezenţa sa la întocmirea procesului-verbal de punere în posesie sau la eliberarea titlului de proprietate. S-a apreciat că, raportat la discrepanţele valorice determinate de amplasarea terenului, încălcarea dispoziţiilor legale a fost urmarea interesului evident pe care coinculpaţii A. şi B. l-au manifestat faţă de acel teren anume, ignorând, astfel, drepturile altor persoane şi, implicit, vătămarea pe care ar putea-o aduce intereselor acestora. Aşa cum a rezultat din declaraţia inculpatului C., cei doi au fost cei care l-au determinat să îşi încalce propriile atribuţii care îi reveneau în calitate de inginer topograf, dându-şi acordul în vederea atribuirii în favoarea numitei L. a unor suprafeţe de teren fără a verifica în prealabil situaţia acestora conform hărţilor cadastrale, planurilor parcelare şi registrelor existente, care atestau dreptul preexistent al descendenţilor numitului E., asumându-şi, în acest fel, prin conduita sa pasivă, consecinţele păgubitoare faţă de aceştia.

Instanţa de fond analizând actele şi lucrările dosarului a reţinut faptul că, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, în şedinţa publică din data de 02 februarie 2017 a fost invocată prescripţia răspunderii penale în baza art. 16 lit. f) C. proc. pen., sens în care s-au depus notele scrise de către avocat din oficiu Ţ. pentru părţile civile, la data de 02 martie 2017, arătând următoarele: cu privire la excepţia prescripţiei răspunderii penale invocata de apărătorul ales al inculpaţilor B., A. şi C., privind săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei prev. şi ped. de art. 248 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. care a fost reţinuta prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare din data de 04 mai 2016, în Dosar nr. x/P/2010 şi pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată în Dosar nr. x/296/2016 al Judecătoriei Satu Mare, solicitând respingerea excepţiei, acest termen nefiind împlinit în prezent, raportat la momentul săvârşirii faptei, şi să se constate că instanţa de fond a fost legal sesizată.

S-a arătat de către inculpaţi că momentul săvârşirii faptei reprezintă emiterea Titlului de proprietate nr. x5 pentru numita L., act care a fost emis la data de 05 noiembrie 2008.

Înainte de punerea în posesie şi reconstituirea terenului, aflând ce suprafaţa ar trebui restituita numitei L., inculpaţii au întrebat-o pe aceasta dacă ar dori să vândă acest teren care urma să-i fie atribuit, respectiv o suprafaţă mare, de aproximativ 4 ha teren, fără a se preciza amplasamentul. Aceasta şi-a manifestat dispoziţia de a-l vinde şi inculpaţii de a-l cumpăra, convenind o sumă pentru întreaga suprafaţă de teren.

Astfel emiterea titlului de proprietate a avut loc. în data de 05 noiembrie 2008, dar ulterior acestei date, în anul 2010, numitei L. i s-a solicitat o declaraţie pe propria răspundere prin care să îşi dea acordul pentru diminuarea suprafeţei de teren 8700 mp la 6100 mp act notarial datat 03 august 2010. Tot în anul 2010 inculpaţii B. şi A., în calitate de împuterniciţi ai numitei L., au înstrăinat terenurile dobândite de către acestea unor terţe persoane.

Având în vedere ca abia la data de 03 august 2010 numita L. şi-a dat acordul pentru diminuarea suprafeţei de teren reconstituita, deoarece raportat la amplasament stabilit, măsurătorile nu mai corespundeau, avocatul a arătat că, a rezultat fără putinţă de tăgadă că activitatea infracţionala a inculpaţilor nu s-a epuizat în momentul întocmirii procesului-verbal de punere în posesie din anul 16 octombrie 2008 ci ulterior, în momentul determinării cu exactitate a amplasamentului şi suprafeţei terenurilor.

Ulterior, în şedinţa publică din 02 martie 2017, părţile civile J., K., D., E., F., G., H. şi I., au formulat cerere de constituire ca parte civilă, prin care au arătat faptul că înţeleg să-şi menţină constituirea ca parte civilă efectuata de F. în faza de urmărire penală, prin care a solicitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de 150.000 euro.

Instanţa a mai avut în vedere că de la data săvârşirii faptei şi până la trimiterea inculpaţilor în judecată a intervenit legea penală nouă în data de 01 februarie 2014 fiind astfel necesară aprecierea legii mai favorabile inculpaţilor. Astfel, în Codul penal din anul 1968 art. 246 C. pen. prevede pedeapsa pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, ca fiind de la 6 luni la 3 ani, iar în legea nouă la art. 297 C. pen. este reglementat abuzul în serviciu, cu pedeapsa între limitele de la 2 la 7 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică.

În ce priveşte calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale, la art. 122 C. pen. sunt reglementate termenele de prescripţie, iar la art. 124 C. pen. prescripţia specială care prevede că, prescripţia a înlăturat răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie de la art. 122 C. pen. este depăşit cu încă jumătate.

În legea nouă la art. 154 C. pen. prevede care sunt termenele, iar art. 155 alin. (4) C. pen., prevede că, termenele de la art. 154 C. pen., dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

S-a avut în vedere faptul că, pedepsele sunt mai mici pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpaţilor în legea veche şi la fel, termenul pentru calcularea prescripţiei speciale este mai favorabil inculpaţilor cel din legea veche, astfel legea veche este mai favorabilă inculpaţilor, conform art. 5 noul C. pen., astfel, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, iar prescripţia specială împlinindu-se în termen de 7 ani jumate de la săvârşirea faptei.

S-a avut în vedere faptul că, titlurile de proprietate au fost emise astfel: x4/1994; x2 din 10 ianuarie 1994; x9/1998; x9/2003 şi ultimul x5 din 05 noiembrie 2008.

Raportat la toate aspectele reţinute anterior, instanţa de fond a apreciat faptul că, s-a împlinit la data de 16 aprilie 2016, termenul de prescripţie speciala a răspunderii penale prevăzut de art. 124 C. pen., în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C., B. şi A., cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. (1968).

Rechizitoriul din 4 mai 2016 inculpaţii au fost trimişi în judecată după împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale.

Raportat la data săvârşirii faptei, reţinută ca fiind data de 16 octombrie 2008, data punerii în posesie a numitei L., prin întocmirea procesului-verbal de punere în posesie din 16 octombrie 2008, termenul de prescripţie pentru faptele sesizate este de 5 ani, drept urmare prescripţia specială, potrivit art. 124 este de 7 ani şi jumătate.

Nu s-au reţinut dispoziţiile art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 privind săvârşirea unei infracţiuni continuate ca modalitate de comitere a faptei.

În ce priveşte, activitatea inculpaţilor care nu s-ar fi limitat la întocmirea procesului-verbal de punere în posesie a numitei L., s-a avut în vedere faptul că, toate actele ulterioare punerii în posesie au fost consecinţa săvârşirii infracţiunii.

Instanţa de fond a apreciat că toate actele care au fost întocmite ulterior punerii în posesie, care a fost momentul săvârşirii faptei, sunt o consecinţă a săvârşirii infracţiunii şi nu ţin de aspectul continuat al săvârşirii faptei, motiv pentru care, în baza art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a încetat procesul penal având ca obiect săvârşirea de către inculpaţii: A., a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen.; B., a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi C., având ca obiect săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., intervenind prescripţia răspunderii penale, părţi civile fiind: D., E., F., G., H., I., J., şi K.

Împotriva Sentinţei penale nr. 531 din 08 martie 2017 pronunţate de Judecătoria Satu Mare au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare şi părţile civile D., E., F., G., H., I., K. şi J.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare a solicitat admiterea apelului şi, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. desfiinţarea sentinţei atacate, dispunerea trimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Satu Mare în vederea efectuării cercetării judecătoreşti pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen. anterior raportat art. 132 din Legea nr. 78/2000, apreciind că prima instanţă în mod greşit a dispus încetarea procesului penal pentru prescripţia răspunderii penale relativ la faptele şi infracţiunile arătate în rechizitoriu, iar termenul de 03 august 2010 trebuia să fie avut în vedere de judecătorul fondului ca fiind ultimul act infracţional al inculpaţilor.

Părţile civile apelante D., E., F., G., H., I., K. şi J. au solicitat în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. desfiinţarea sentinţei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, prima instanţă grăbindu-se să soluţioneze aşa-zisa excepţie a prescripţiei răspunderii penale fără să facă vreun act de cercetare judecătorească în cauză, aspect care a condus la pronunţarea unei soluţii nelegale şi netemeinice. În acest sens, a precizat că judecătorul fondului a preluat pur şi simplu susţinerile inculpaţilor cu privire la momentul săvârşirii faptei, deşi era evident din starea de fapt expusă în rechizitoriu că aceste infracţiuni comise de către cei 3 inculpaţi trimişi în judecată erau unele complexe şi continue, al căror moment al epuizării nu coincide cu cel al primului act, adică al punerii în posesie astfel cum au susţinut cei 3 inculpaţi.

Prin Decizia penală nr. 386/A din data de 13 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare şi părţile civile J., K., D., E., F., G., H. şi I. împotriva Sentinţei penale nr. 531 din 08 martie 2017 a Judecătoriei Satu Mare.

S-au menţinut în totalitate dispoziţiile sentinţei apelate.

În baza art. 272 C. proc. pen., s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Bihor a câte 180 lei cu titlu de onorarii parţiale cuvenite avocaţilor din oficiu.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligate părţile civile J., K., D., E., F., G., H. şi I.la plata a câte 100 lei cheltuieli judiciare către stat în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că aşa cum reiese din rechizitoriul cu care a fost sesizată instanţa, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei prevăzute de art. 246 C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. constând în aceea că ar fi dispus cu ştiinţă, în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Locale de aplicare a Legii fondului funciar Medieşu Aurit, punerea în posesie a numitei L. pe o suprafaţă de teren asupra căreia fuseseră puse în posesie faptică alte persoane fără a li se elibera titlu de proprietate, cauzându-le acestora un prejudiciu material, numitei L. fiindu-i ulterior eliberat titlu de proprietate de către Comisia Judeţeană.

Inculpatul B. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei prevăzuta de art. 246 C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. constând în aceea că, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei Locale de aplicare a Legii fondului funciar Medieşu Aurit, şi-ar fi dat concursul, cu ştiinţa, în vederea punerii în posesie şi eliberării titlului de proprietate în favoarea numitei L. indicând inginerului topograf C. ca fiind libere în vederea atribuirii numere cadastrale aflate în posesia familiei D. din anul 1991, aspect cunoscut de către inculpat.

Inculpatul C. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. reţinându-se în sarcina sa că, în calitate de inginer topograf în cadrul Comisiei Locale de aplicare a Legii fondului funciar Medieşu Aurit nu a respectat normele care reglementează activitatea de topografie cu ocazia punerii în posesie a numerelor topografice indicate de către coinculpaţi fără a verifica situaţia faptică prin compararea cu planul cadastral şi registrul agricol, cauzând în acest fel un prejudiciu persoanelor vătămate.

Cu prioritate, Curtea a considerat esenţial a sublinia că verificarea soluţiei de constatare a prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor trebuie efectuată strict în raport de starea de fapt ce formează obiectul sesizării, fără a se putea extinde această analiză asupra altor acte materiale sau altor infracţiuni decât cele pentru care au fost trimişi în judecata inculpaţii, chiar şi în situaţia în care acestea sunt descrise la rândul lor în rechizitoriu. Conform art. 328 alin. (3) C. proc. pen., dispozitivul unui rechizitoriu poate cuprinde rezolvări diferite cu privire la starea de fapt stabilită în cauză, inclusiv soluţiile stipulate de art. 327 lit. b) C. proc. pen., însă judecata se va mărgini întotdeauna la faptele şi persoanele arătate în dispoziţia de trimitere în judecată.

În consecinţă, ţinând cont de descrierea faptelor imputate inculpaţilor realizată la filele 12 şi 13 din actul de sesizare, data săvârşirii infracţiunilor este, potrivit rechizitoriului, data punerii în posesie - 16 octombrie 2008, respectiv a eliberării titlului de proprietate - 05 noiembrie 2008 în favoarea martorei L.

De asemenea, Curtea a constatat că, în raport cu încadrarea juridică dată faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii, calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuat de către instanţa de fond este corect şi aceasta a constatat în mod judicios incidenţa excepţiei corelative.

Critica adusă hotărârii instanţei de fond prin motivele de apel formulate atât de către procuror, cât şi de către părţile civile vizează pe lângă stabilirea greşită a momentului săvârşirii infracţiunii (aspect lămurit mai sus) şi greşita încadrare juridică dată de către instanţa de fond faptelor imputate inculpaţilor. Mai precis, procurorul a susţinut în motivele de apel că încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art. 246 C. pen. 1968 raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, ce ar atrage o sancţionare diferită, cu limitele de pedeapsă majorate şi, în consecinţă, şi un termen al prescripţiei răspunderii penale diferit de cel stabilit de către instanţa de fond.

Curtea a constatat că prescripţia răspunderii penale a fost invocată de către inculpaţi încă din cursul camerei preliminare, iar procurorul, prin notele scrise depuse a precizat că, deşi la încadrarea juridică dată prin rechizitoriu nu s-au reţinut şi dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor ar fi avut un evident caracter continuat şi s-ar fi epuizat abia la momentul determinării cu exactitate a terenurilor şi a întinderii suprafeţelor scriptic atribuite încă din anul 2008 martorei L., menţionându-se în acest sens ziua de 03 august 2010 ca dată a acordului exprimat de către martoră pentru diminuarea suprafeţelor de teren reconstituite.

După dispunerea începerii judecaţii de către judecătorul de cameră preliminară, la primul termen de judecată, excepţia prescripţiei răspunderii penale a fost reiterată de către apărătorul inculpaţilor, cauza fiind amânată pentru a se desemna un apărător din oficiu pentru persoanele vătămate, apreciindu-se că, în raport de aspectele invocate, acestea nu sunt în măsura să îşi facă singure apărarea.

Nici la următorul termen de judecată, procurorul nu a mai susţinut poziţia exprimată în cursul camerei preliminare şi nu a solicitat o eventuală schimbare de încadrare juridică, invocând doar că activitatea infracţională s-ar fi finalizat în data de 10 august 2010, astfel încât nu s-ar fi împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale. Aceeaşi poziţie a fost exprimată şi de către apărătorul părţilor civile.

Curtea a reţinut că, în condiţiile în care nu s-a formulat o cerere de schimbare de încadrare juridică de către părţi sau procuror şi, în condiţiile în care nici instanţa nu a pus în discuţie din oficiu o eventuală astfel de schimbare, verificarea în apel a termenului în care operează prescripţia răspunderii penale în speţă, nu se poate raporta decât la starea de fapt ce a făcut obiectul sesizării instanţei de judecată şi la încadrarea stabilită până la pronunţarea soluţiei pe prescripţia răspunderii penale.

Este adevărat că la verificarea incidenţei acestei excepţii, instanţa învestită cu judecarea cauzei nu este ţinută de încadrarea juridică dată anterior, fiind obligată să stabilească încadrarea juridica corectă aplicabilă faptelor imputate, sens în care poate pune în discuţie schimbarea încadrării juridice în cea corectă, la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu.

Mai mult decât atât, chiar şi în situaţia în care este invocată excepţia prescripţiei răspunderii penale, instanţa de judecată poate şi trebuie să proroge pronunţarea asupra acesteia până la un moment ulterior lămuririi încadrării juridice corecte în speţă, eventual, dacă este necesar chiar administrând probe suplimentare exclusiv în acest scop.

Însă, ulterior momentului pronunţării asupra excepţiei prescripţiei răspunderii penale, dispoziţiile imperative ale art. 18 C. proc. pen. interzic implicit efectuarea în continuare a cercetării judecătoreşti, stipulând ca în caz de prescripţie, doar suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

În controlul jurisdicţional exercitat prin formularea apelului, Curtea a fost limitată de dispoziţiile aceluiaşi art. 18 C. proc. pen. şi, în consecinţă, ulterior momentului constatării de către prima instanţă a împlinirii termenului de prescripţie, procedura desfăşurată în apel este lipsită de aptitudinea reluării cercetării judecătoreşti având ca obiect stabilirea oricăror aspecte, altele decât legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de fond.

Curtea a apreciat ca nici măcar caracterul devolutiv al apelului nu poate înfrânge aceasta interdicţie a continuării judecăţii stipulată de către art. 18 C. proc. pen., controlul jurisdicţional exercitat fiind circumscris analizei legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de către instanţa de fond.

Singura situaţie în care instanţa de apel ar fi fost în măsură să procedeze la o verificare a legalităţii şi temeiniciei încadrării juridice date faptelor ce formează obiectul acuzaţiilor şi, implicit a legalităţii calculului termenului de prescripţie raportat la limitele de pedeapsa din încadrarea considerată corectă, ar fi fost cea în care, în fond, s-ar fi formulat o astfel de cerere de schimbare de încadrare juridică. Numai atunci, Curtea, ţinând cont de dispoziţiile art. 408 şi 417 C. proc. pen., ar fi putut să procedeze la o corectă stabilire a încadrării juridice, constatând caracterul nelegal sau netemeinic al dispoziţiei de schimbare a încadrării juridice sau de respingere a unei astfel de cereri de către instanţa de fond, eventual chiar încuviinţând în acest scop readministrarea unor mijloace de probă sau administrarea unora noi.

Însă, o cerere de schimbare a încadrării juridice formulate direct în apel, după soluţia dată în fond pe excepţia prescripţiei, se constituie ca o continuare a procesului penal şi are caracter inadmisibil. Că aceasta este interpretarea corectă a dispoziţiilor procesual penale o arată inclusiv situaţia particulară din speţa de faţă în care procurorul a invocat necesitatea administrării de noi probe, în apel, pentru lămurirea încadrării juridice, respectiv pentru stabilirea împrejurării ca autorii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor ar fi obţinut foloase patrimoniale, astfel încât ar fi incidente în cauza dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 republicată. Or, eventuala efectuare a acestui act de cercetare judecătorească realizează, a apreciat Curtea, o încălcare vădită a prevederilor art. 18 C. proc. pen.

În prezenta cauză, cu prilejul judecaţii în fond, inculpaţii nu au solicitat continuarea procesului penal, iar în faţa instanţei de apel, prin apărător ales, au precizat în mod expres că nu înţeleg să îşi modifice opţiunea anterioară.

Curtea a constatat că, până la momentul constatării prescripţiei răspunderii penale, nu a fost solicitată nici de către procuror şi nici de către părţile civile modificarea încadrării juridice date prin rechizitoriu infracţiunilor imputate inculpaţilor, astfel încât termenul prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor incriminata de art. 246 C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost corect calculat de către instanţa de fond, iar criticile aduse hotărâre apelate sunt neîntemeiate. Nu pot fi luate în considerare cele invocate de către Parchet în motivele de apel referitor la omisiunea oferirii cadrului procesual pentru solicitarea de schimbare a încadrării juridice, câtă vreme a fost respectată contradictorialitatea şi publicitatea şedinţei de judecată. Nu a existat niciun impediment ca procurorul de şedinţă să ceară în preambulul exprimării poziţiei sale asupra excepţiei prescripţiei răspunderii penale, schimbarea încadrării juridice, ceea ce, aşa cum rezulta din încheierea de şedinţa nu s-a întâmplat.

Faţă de cele menţionate, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare şi părţile civile J., K., D., E., F., G., H. şi I.împotriva Sentinţei penale nr. 531 din 08 martie 2017 a Judecătoriei Satu Mare şi s-au menţinut în totalitate dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva Deciziei penale nr. 396/A din 13 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Prin cererea de recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a criticat hotărârea instanţei de apel şi cea a instanţei de fond în sensul că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, având ca obiect săvârşirea de către inculpaţii A., B. şi C. a infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen.

A fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

A arătat Ministerul Public că activitatea infracţională a inculpaţilor s-a desfăşurat până la data de 03 august 2010, când au determinat-o pe numita L. să dea o declaraţie notarială în care aceasta arăta că este de acord cu diminuarea suprafeţei de teren cu care fusese împroprietărită, de la 87 mp (înscrisă în titlul de proprietate) la 6100 mp (ceea ce corespundea măsurilor terenului).

A mai susţinut Ministerul Public că tot în cursul anului 2010, inculpaţii A., B. şi C., în calitate de împuterniciţi ai numitei L., au înstrăinat terenul dobândit de aceasta. Prin urmare, în lipsă de alte probe, s-a susţinut că data de la care trebuie calculat termenul special de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu, de 7 ani şi 6 luni conform art. 124 şi art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1968, este 03 august 2010, astfel încât până în prezent termenul de prescripţie a răspunderii penale a inculpaţilor nu este împlinit, iar excepţia prescripţie răspunderii penale este greşit soluţionată.

În concluzie, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi alin. (3) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei penale nr. 386/2007 a Curţii de Apel Oradea, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 531/2017 a judecătoriei Satu Mare şi să se dispună rejudecarea în primă instanţă de către Judecătoria Satu Mare.

Înalta Curte, a constatat că deşi Ministerul Public a înţeles să critice hotărârile instanţelor sub aspectul greşitei încetări a procesului penal, critici ce corespund cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., a invocat însă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

Chiar şi în acest context de indicare a unui caz de recurs în casaţie abrogat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., pe care Ministerul Public a înţeles să-şi întemeieze cererea, Înalta Curte, a constatat admisibil în principiu prezentul recurs în casaţie, având în vedere criticile ce rezultă, în concret, din conţinutul motivelor recursului în casaţie, respectiv greşita încetare a procesului penal.

Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 386/A din 13 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori cu privire la inculpaţii A., B. şi C., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Art. 434 C. proc. pen. prevede că pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţă de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Potrivit art. 440 alin. (4) C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434 - 438 C. proc. pen., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării în cazul în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Alin. (2) al aceluiaşi text de lege prevede că, cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este în afara oricărei îndoieli rezonabile că înţelesul expresiei "în condiţiile legii" este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special, de prevederile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casaţie şi ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

Recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, deşi a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., în realitate se referă la pct. 8, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Raportat la dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., privind scopul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că motivele recursului în casaţie au fost invocate de Ministerul Public şi în calea de atac a apelului, acestea fiind analizate de instanţa de apel şi respinse în mod temeinic şi motivat.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpaţii A., B. şi C. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În actul de sesizare s-a reţinut faptul că persoana vătămată D. a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare împotriva inculpatului A., susţinând că în calitate de primar al comunei Medieşu Aurit, acesta a refuzat să-i elibereze titlu de proprietate pentru o suprafaţă de 0,58 ari, precum şi faptul că deşi a fost pus în posesie cu privire la această suprafaţă de teren, în cursul anului 1992, terenul a fost dat în arendă viceprimarului din localitatea Medieşu Aurit care i-a adus la cunoştinţă ulterior că nu este cazul să se elibereze un titlu de proprietate, întrucât terenul ar fi devenit proprietatea sa şi l-a înstrăinat.

Din plângerea formulată reiese faptul că la data de 07 iulie 2009 persoana vătămată D. s-a adresat Comisiei Comunale de fond funciar Medieşu Aurit solicitând eliberarea titlului de proprietate şi pentru suprafaţa de 0,58 ari, suprafaţa cu care persoana vătămată fusese pusă în posesie şi, cu toate acestea, în cursul anului 2010 a aflat că pe aceeaşi suprafaţă de teren i s-a eliberat titlu de proprietate nr. x5 numitei L. Conform titlului de proprietate sus-menţionat parcela x/1 are o suprafaţă de 7000 mp., iar parcela nr. x/4 are o suprafaţă de 8700 mp.

Potrivit declaraţiei martorei L., aceasta s-a adresat Primăriei Medieşu Aurit cu o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 15 ha, anexând acte justificative. În cursul anului 2006 i s-a comunicat faptul că s-a admis cererea de reconstituire însă doar pentru suprafaţa de 4 ha. Aceasta şi-a manifestat intenţia de a vinde respectivul teren fără a cunoaşte unde este amplasat, iar numiţii B. şi A. şi-au manifestat intenţia de a-l cumpăra, sens în care i-au oferit suma de 8000 lei pentru întreaga suprafaţă, sumă pe care a acceptat-o. Au întocmit şi un înscris în acest sens, dar nu mai deţine nici o copie a acestuia. În anul 2010, le-a dat procuri speciale numiţilor B. şi A. pentru a înstrăina terenul. A arătat că nu cunoştea că anterior acel teren se afla în posesia altor persoane. Nu a semnat procesul-verbal de punere în posesie şi titlul de proprietate, nu a mai interesat-o acel teren din momentul în care a primit suma de 8000 lei de la numiţii A. şi B.

Înainte de începerea cercetării judecătoreşti, în şedinţa publică din data de 02 februarie 2017, inculpaţii au invocate intervenţia prescripţiei răspunderii penale în baza art. 16 lit. f) C. proc. pen., arătând că momentul săvârşirii faptei reprezintă emiterea Titlului de proprietate nr. x5 pentru numita L., act care a fost emis la data de 05 noiembrie 2008.

Raportat la momentul săvârşirii faptei, apărătorul părţilor civile şi reprezentantul Ministerului Public au solicitat respingerea excepţiei întrucât termenul de prescripţie nu a fost împlinit, susţinând că în anul 2010, ulterior emiterii titlului de proprietate la data de 5 noiembrie 2008, numitei L. i s-a solicitat o declaraţie pe propria răspundere prin care să îşi dea acordul pentru diminuarea suprafeţei de teren 8700 mp la 6100 mp act notarial datat 03 august 2010. Tot în anul 2010 inculpaţii B. şi A., în calitate de împuterniciţi ai numitei L., au înstrăinat terenurile dobândite de către aceasta unor terţe persoane.

Având în vedere ca abia la data de 03 august 2010 numita L. şi-a dat acordul pentru diminuarea suprafeţei de teren reconstituită, deoarece măsurătorile nu mai corespundeau, s-a arătat că, în mod cert, activitatea infracţionala a inculpaţilor nu s-a epuizat în momentul întocmirii procesului-verbal de punere în posesie din anul 16 octombrie 2008 ci ulterior, în momentul determinării cu exactitate a amplasamentului şi suprafeţei terenurilor.

Împrejurarea că activitatea infracţională a inculpaţilor s-a desfăşurat până la data de 3 august 2010 este susţinută în continuare de către Ministerul Public şi prin motivele recursului în casaţie, în sensul că termenul special de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu, acela de 7 ani şi 6 luni conform art. 124 şi art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1968, nu este împlinit, iar excepţia prescripţie răspunderii penale este greşit soluţionată.

Având în vedere materialul probator existent la dosar şi descrierea faptelor imputate inculpaţilor realizată prin actul de sesizare, Înalta Curte constată că data epuizării infracţiunii este data punerii în posesie a numitei L. - 16 octombrie 2008.

Astfel, raportat la încadrarea juridică dată faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii, calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuat de către instanţa de apel este corect şi în mod judicios s-a constatat incidenţa excepţiei corelative.

Se mai constată că deşi, Ministerul Public susţine că infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor au avut un evident caracter continuat şi s-ar fi epuizat abia la momentul determinării cu exactitate a terenurilor şi a întinderii suprafeţelor scriptic atribuite încă din anul 2008, menţionându-se în acest sens ziua de 03 august 2010, prin actul de trimitere în judecată nu s-au reţinut dispoziţiile art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 privind săvârşirea unei infracţiuni continuate ca modalitate de comitere a faptei.

În ce priveşte, activitatea inculpaţilor care nu s-ar fi limitat la întocmirea procesului-verbal de punere în posesie a numitei L., instanţele au apreciat în mod corect că toate actele care au fost întocmite ulterior punerii în posesie, sunt o consecinţă a săvârşirii infracţiunii şi nu ţin de aspectul continuat al săvârşirii faptei.

Astfel, din declaraţia numitei L. reiese că, după ce şi-a manifestat intenţia de a vinde suprafaţa de teren cu privire la care i s-a reconstituit dreptul de proprietate şi a fost de acord cu suma oferită de inculpaţi, în anul 2010, le-a dat acestora procuri speciale pentru a înstrăina terenul. A mai arătat că nu a cunoscut împrejurarea că anterior acel teren s-a aflat în posesia altor persoane, iar din momentul în care a primit suma de 8000 lei de la numiţii A. şi B. nu a mai interesat-o acel teren.

Se mai constată, de asemenea, că până la momentul constatării prescripţiei răspunderii penale, nu a fost solicitată nici de către procuror şi nici de către părţile civile modificarea încadrării juridice date prin rechizitoriu infracţiunilor imputate inculpaţilor, astfel încât termenul prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor incriminată de art. 246 C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost corect calculat de către cele două instanţe.

Prin urmare, având în vedere situaţia de fapt reţinută în actul de trimitere în judecată, data săvârşirii infracţiunii este data emiterii titlului de proprietate în favoarea martorei L., respectiv, 5 noiembrie 2008.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 386/A din data de 13 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimaţii inculpaţi A., B. şi C. este nefondat, urmând ca în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. să fie respins.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 386/A din data de 13 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimaţii inculpaţi A., B. şi C.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A., B. şi C., în cuantum de câte 260 lei se rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 17 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - NN