Special working conditions and pension rights; appellate court's rejection of unconstitutionality exception quashed and remanded

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 888 din 20 mai 2016, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. şi W., a constatat că reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale de muncă, în perioada 01.04.2001-14.11.2014, iar, pentru reclamantul B., în perioada 01.01.2006-14.11.2014, a dispus obligarea pârâtei să elibereze reclamanţilor adeverinţe cu menţiunile cuprinse în dispozitivul acestei hotărâri judecătoreşti, precum şi obligarea pârâtei S.C X. S.A. la plata sumei de 3.000 RON către reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1639 din 16 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea formulată de aceeaşi reclamanţi şi a dispus completarea considerentelor şi dispozitivului sentinţei civile nr. 888 din data de 20 mai 2016, pronunţată de aceeaşi instanţă, în sensul că a admis capetele 3, 4 şi 5 din cererea modificatoare a acţiunii civile, cu obligarea pârâtei să obţină pe viitor avizele pentru încadrarea în condiţii speciale de muncă, să depună declaraţii rectificative la Casa judeţeană de Pensii Vâlcea, cu menţiunea că reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale de muncă, şi să plătească pentru aceştia contribuţiile legale aferente la fondul de pensii.

Împotriva sentinţei civile nr. 888 din 20 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a declarat apel pârâta S.C. X. S.A., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, la data de 12.01.2017, sub nr. x/90/2014.

La termenul de judecată din data de 8 mai 2017, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, art. 1 şi 2 din Legea nr. 226/2006, respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, raportate la dispoziţiile H.G. nr. 1025/2003.

Prin încheierea de şedinţă din data de 8 mai 2017, pronunţată în dosar nr. x/2014, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamanţilor privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, şi a fixat termen pentru soluţionarea apelului la data de 19.06.2017.

Împotriva acestei încheieri au formulat recurs reclamanţii, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/90/2014/a1.

În motivare, au arătat că cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000 şi art. 30 din Legea nr. 263/2010 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti, are ca obiect o lege sau o ordonanţă ori o prevedere dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, poate fi ridicată de părţi sau de instanţă din oficiu şi nu are ca obiect o normă a cărei neconstituţionalitate să fi fost stabilită de Curtea Constituţională printr-o decizie anterioară.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că dispoziţiile legale pretins neconstituţionale încalcă principiul egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţia României, republicată, respectiv accesul la justiţie reglementat de art. 21 din acelaşi act normativ, prin faptul că restrâng posibilitatea instanţei de judecată de a constata, pe baza probelor, că unele meserii, care nu au fost menţionate în Anexele 2 şi 3 ale Legii nr. 263/2010, se desfăşoară în condiţii speciale de muncă.

Au mai arătat că sunt discriminaţi faţă de persoanele care au lucrat în grupa I de muncă, potrivit Ordinului nr. 50/1990 şi Legii nr. 3/1997, pentru care s-a prevăzut un stagiu complet de cotizare în urma căruia puteai ieşi la pensie, stagiu care nu este recunoscut pentru aceeaşi meserie de dispoziţiile Legii nr. 19/2000 şi Legii nr. 263/2010, dacă societatea nu a obţinut avizul de încadrare în condiţii speciale de muncă.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că legiuitorul, în mod nelegal şi neconstituţional, nu a verificat dacă toate locurile de muncă încadrate până la 01.04.2001 în grupa I se înscriu sau nu în condiţii speciale sau deosebite de muncă, lăsând la latitudinea societăţilor iniţierea procedurii doar pentru anumite meserii (funcţii).

Or, în acest caz, au menţionat că sunt dezavantajaţi în raport de angajaţii cărora li s-a recunoscut prin hotărâri judecătoreşti încadrarea în condiţii speciale de muncă şi de cei care s-au pensionat în baza Legii nr. 3/1977. Dacă ar fi fost încadraţi în grupa I de muncă, conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2016, s-ar fi putut pensiona mai devreme cu cel puţin 5 ani şi ar fi avut o pensie mai mare datorită grupei superioare de muncă.

Au apreciat că dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 încalcă şi prevederile art. 135 din Constituţia României, republicată, întrucât împiedică înfiinţarea unei societăţi în care activitatea să se desfăşoare în condiţii speciale, iar angajaţii să beneficieze, la termenele cuvenite, de prevederile Legii nr. 263/2010 privind reducerea stagiului complet de cotizare în vederea pensionării.

În drept, au invocat art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, art. 16, art. 21, art. 135 şi art. 146 din Constituţia României, republicată, art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992, Ordinul nr. 50/1990, H.G. nr. 1223/1990, Ordinul nr. 447/2003, H.G. nr. 246/2007, Legea nr. 19/2000, Legea nr. 226/2006, Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Decizia Curţii Constituţionale nr. 277 din 11 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 2 aprilie 2008.

Potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la fila 45 în dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte S.C. X. S.A. la data de 13.06.2017. Prin întâmpinarea depusă în termen legal, comunicată recurenţilor la data 25.07.2017, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

În esenţă, a învederat că prevederile legale contestate de către recurenţii-reclamanţi nu au legătură cu soluţionarea cauzei raportat la obiectul dedus judecăţii. A arătat că pot fi reţinute argumentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 12/2016, cu trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 132/2010. Totodată, a susţinut că art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 este parte a unei legi care a mai fost supusă controlului de constituţionalitate.

Nu s-a depus răspuns la întâmpinare, iar termenul de depunere a expirat la data de 07.08.2017.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenţii-reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din data de 8 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosar nr. x/2014.

În opinia raportorului, recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu. Conform rezoluţiei din 14.09.2017, s-a dispus comunicarea raportului, fiind formulat ulterior vreun punct de vedere la raport.

La data de 27.10.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 8 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosar nr. x/2014. S-a constatat că motivele de recurs se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate în raport de considerentele încheierii recurate, Înalta Curte reţine următoarele:

Înalta Curte constată că, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din conţinutul acestei norme legale rezultă condiţiile de admisibilitate necesar a fi îndeplinite pentru a fi admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu analiza corespondenţei textului de lege invocat ca fiind contrar legii fundamentale cu prevederile constituţionale. Pentru aceasta, excepţia de neconstituţionalitate: trebuie ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; poate viza o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă; trebuie să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; să nu aibă ca obiect o prevedere constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În speţă, în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, Înalta Curte constată că în mod greşit Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins-o ca inadmisibilă, considerând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv cea legată de analiza efectuată anterior de instanţa de contencios constituţional cu referire la aceeaşi normă legală, prin decizia nr. 601 din 12 iunie 2012.

Prin această hotărâre, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g), art. 2-4 şi art. 12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, ale art. 55 alin. (1) lit. b), art. 61 alin. (1), art. 30 alin. (1) şi art. 105 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi ale O.U.G. nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

Or, dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 sunt în sensul că, pentru a putea fi sesizată Curtea Constituţională în această situaţie, excepţia de neconstituţionalitate să nu aibă ca obiect o prevedere constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional, condiţie neîndeplinită în cauză.

În acest context, Înalta Curte observă, relativ la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, că instanţa de apel, limitându-se la soluţia adoptată, nu a procedat şi la verificarea celorlalte condiţii de admisibilitate deduse din dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sens în care se impune, pentru a fi continuată analiza tuturor acestor cerinţe legale şi faţă de incidenţa art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 8 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosar nr. x/2014, casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Înalta Curte constată, totodată, că, în cauză, în mod greşit instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000. Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a reţinut că, în speţă, trebuie avute în vedere argumentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 12/2016, dar şi că, faţă de obiectul de reglementare, normele legale contestate nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

În primul rând, trebuie reţinut, raportat la această sesizare, că obiectul recursului pendinte este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, din această perspectivă urmează a se verifica legalitatea respingerii cererii formulate în apel de către recurenţii-reclamanţi prin prisma acestor condiţii.

În al doilea rând, trebuie observat că instanţa de apel a considerat în mod nelegal că reglementarea invocată a fi neconstituţională nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care a apreciat că celelalte criterii de admisibilitate sunt întrunite.

În litigiul de faţă, recurenţii-reclamanţi au solicitat instanţei de judecată să constate că activitatea desfăşurată de aceştia în perioada 1.04.2001-14.11.2014 se încadrează la activitatea desfăşurată în condiţii speciale de muncă, în acest sens invocând şi dispoziţiile din Legea nr. 19/2000 (art. 20 alin. (2) şi (3). În fapt, aceştia au arătat că au fost angajaţi cu contract de muncă la S.C. X. S.A., înainte de 01.04.2001 fiind încadraţi în grupa I de muncă, în procent de 100%, iar, după data de 01.04.2001 şi până la 14.11.2014, deţinând aceleaşi funcţii, nu au mai fost prinşi în condiţii speciale de muncă (fosta grupă I de muncă), ci în condiţii deosebite de muncă (fosta grupă II de muncă).

Făcând trimitere la norma legală de mai sus, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în apel, că aceasta încalcă dispoziţiile art. 16 şi 21 din Constituţia României, privind principiul egalităţii în faţa legii şi accesul la justiţie, dat fiind că restrânge posibilitatea instanţei de judecată de a constata, pe baza probelor, că unele meserii, care nu au fost menţionate în anexele 2 şi 3 ale Legii nr. 263/2010, se desfăşoară în condiţii speciale.

Într-adevăr, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, prin promovarea unui recurs în interesul legii, cu solicitarea de a statua, pe calea interpretării unitare a dispoziţiilor care reglementează regimul şi metodologia de recunoaştere a condiţiilor speciale/deosebite de muncă, dacă la instanţa de judecată este deschisă calea unei acţiuni în constatarea condiţiilor deosebite/speciale de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1.04.2001 sau a unei acţiuni în obligarea angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă, respectiv atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin decizia nr. 12 din 23 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că:

"I. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din H.G. nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 1

Or, aceasta nu înseamnă că, prin decizia menţionată, Înalta Curte a apreciat asupra conformităţii cu legea fundamentală a dispoziţiei legale contestate de către recurenţii-reclamanţi, atribut care aparţine exclusiv Curţii Constituţionale.

Ca atare, întrucât în cauză acţiunea pendinte s-a fundamentat şi pe prevederea considerată ca fiind neconformă cu Constituţia României, Înalta Curte constată că, fiind îndeplinite toate cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, inclusiv cea relativă la legătura normei legale contestate cu soluţionarea cauzei în faza procesuală a apelului, se impunea sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992.

De altfel, argumentele prezentate de instanţa de apel au în vedere atât condiţiile de admisibilitate legate de promovarea prezentei acţiuni, din perspectiva temeiului de drept invocat de către părţile reclamante, dar şi opinia exprimată de instanţa de judecată cu referire la excepţia de neconstituţionalitate de faţă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. şi W. împotriva încheierii de şedinţă din 8 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosar nr. x/2014.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2017.