Supreme Court jurisdiction over appeals against Tribunal revision orders; exclusion of implicit supreme jurisdiction in absence of express statutory allocation.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrata iniţial pe rolul Judecătoriei Satu Mare, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Comisia Locală Săuca pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comuna Săuca, Comisia judeţeană Satu Mare pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi Instituţia Prefectului Judeţului Satu Mare, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună anularea încheierii civile nr. 1023 din 17 martie 2016 pronunţată în dosar nr. x/2015 al Judecătoriei Satu Mare, motivat de faptul că a fost dată prin încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii nr. 1213 din 30 martie 2015 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2014, prin care intimatele au fost obligate la plata de penalităţi de întârziere.

Prin sentinţa civilă nr. 56/2017, Judecătoria Satu Mare, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Satu Mare a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ., în cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cum este cazul în speţă, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. Cum prima hotărâre, respectiv sentinţa civilă nr. 1213 din 30 martie 2015 a fost pronunţată de Judecătoria Satu Mare, competenţa de soluţionare a prezentei cauze aparţine Tribunalului Satu Mare, ca instanţă mai mare în grad.

Prin sentinţa civilă nr. 106/D din 10 aprilie 2017, Tribunalul Satu Mare a respins cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulată de revizuentul A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, această instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1213 din 30 martie 2015, Judecătoria Satu Mare, la solicitarea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtele Comisia locală de fond funciar Săuca şi Comisia Judeţeană Satu Mare pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, şi, în temeiul art. 903 C. proc. civ. privind procedura de executare a obligaţiilor de a face, a admis cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata unor penalităţi în suma de 200 lei, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data comunicării hotărârii şi până la îndeplinirea obligaţiei de a face stabilită prin titlu executoriu - sentinţa civilă nr. 1076 din 15 aprilie 2013 pronunţată de Judecătoria Satu Mare, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 769/R din 7.11.2013 a Curţii de Apel Oradea. Ulterior, reclamantul a iniţiat o nouă acţiune în dosar nr. x/2015, prin care a solicitat transformarea penalităţilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1213 din 30 martie 2015, în prejudiciu efectiv, în sumă de: 18.400 RON.

Încheierea nr. 1023 din 17 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2015, reprezintă a doua etapă în procedura de executare a obligaţiei de a face, prevăzută de art. 903 şi urm. C. proc. civ. şi nicidecum o hotărâre care să vină în contradicţie cu sentinţa civilă nr. 1213 din 30 martie 201.3, chiar dacă prin soluţia de respingere în acordarea de daune pentru prejudiciul suferit, ar crea aparent această interpretare subiectivă.

În consecinţă, s-a apreciat că nu subzistă motivul de revizuire invocat în cauză, acela al contrarietăţii de hotărâri, neexistând în cele două hotărâri ce formează obiectul revizuirii dispoziţii contrare sau încălcare a puterii de lucru judecat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs revizuentul A. solicitând în principal casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii cererii de revizuire formulate, iar în subsidiar casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

Prin decizia civilă nr. 136/R din 26.09.2017, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea instanţei supreme.

În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut că, în raport de considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională, faţă de obiectul litigiului soluţionat prin decizia recurată, precum şi faţă de prevederile cuprinse în art. 483 alin. (3) C. proc. civ., asttel cum a fost interpretat de Curtea Constituţională prin decizia susmenţionată, nefiind vorba de un caz anume prevăzut de lege care să prevadă competenţa instanţei ierarhic superioare în acest sens, îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de-a soluţiona prezenta cale extraordinară de atac.

Faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind. C. proc. civ., coroborat cu art. 129 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., la termenul din 16 noiembrie 2017, examinând, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiata şi urmează să o admită, cu consecinţa decimării competenţei de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Oradea, pentru următoarele considerente;

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către Tribunalul Satu Mare, în soluţionarea unei cereri de revizuire, astfel că, din coroborarea dispoziţiilor art. 96, art. 97 şi an. 132 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., rezultă că instanţa competentă material a soluţiona cauza este Curtea de Apel Oradea, instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în favoarea căreia se va stabili competenţa de soluţionare a cauzei.

Potrivit dispoziţiilor legale cu caracter imperativ şi de ordine publică ale art. 97 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa"

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzuta competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edîctarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioara celei care a pronunţat hotărârea atacată". Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală eu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare", în sensul art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

În speţă, faţă de considerentele menţionate, este evident că recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de tribunal într-o materie unde hotărârea primei instanţe este supusă "recursului conform art. 513 alin. (6) C. proc. civ., nu poate fi analizat decât de instanţa ierarhic superioară celei care a judecat cererea de revizuire, respectiv curtea de apel.

Mai mult, decizia nr. 369 din 30 mai 2017, pronunţată de Curtea Constituţională, reţinută în motivarea deciziei de declinare, nu este aplicabilă în speţa de faţă, întrucât, în cauză, nu este vorba de o acţiune evaluabilă în bani, Tribunalul Satu Mare fiind învestit cu o cerere de revizuire, iar, pe de altă parte, prin decizia instanţei de contencios constituţional s-a deschis dreptul de a ataca cu recurs hotărârile pronunţate de instanţele de apel în soluţionarea apelurilor, eliminându-se pragul valoric din sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului formulat de către revizuentul A. împotriva sentinţei civile nr. 106/D din 10 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în favoarea Curţii de Apel Oradea, instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată cu recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de către revizuentul A. împotriva sentinţei civile nr. 106/D din 10 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2017.