Inadmissibility of cassation against county court decision; limits of High Court jurisdiction under civil procedure code

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/1748/2013, pe rolul Judecătoriei Cornetu, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare-curnpărare având ca obiect un teren intravilan, în suprafaţa de 5000 mp, identificat în parcela 319, tarla 99, situat în comuna Jilava, judeţul Ilfov.

Prin sentinţa civila nr. 6344 din 11.11.2014, pronunţată de Judecătoria Cornetu, a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune privind cererea principală şi cererea reconvenţionalâ, şi prin urmare, au fost respinse şi cererile principală şi reconvenţîonalâ, stahilindu-se că, în temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 cheltuielile judiciare în sumă de 6.03 7 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar rămân în sarcina statului.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 2506 din 10.11.2015, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Cornetu.

Împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 16.01.2017.

Prin decizia nr. 433 din 19.09.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare a recursului formulat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2506/A din 10.11.2015, pronunţata de Tribunalul Ilfov, secţia cvilă, în dosar nr. x/2013, în contradictoriu cu intimaţii-părâţi C., în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apei Bucureşti a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, iar deciziile pronunţate de curtea de apel în apei sunt supuse recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 97 pct. I şi art. 483 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte cauzele judecate în primă instanţă de judecătorie, în conformitate normele speciale de competenţă reglementate de art. 94 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi de aite dispoziţii din legi speciale, de regulă, hotărârile pronunţate de judecătorii sunt supuse apelului la tribunal, potrivit art. 95 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fără ca ulterior să mai fie supuse recursului.

Conform dispoziţiilor art. 96 pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curtea de apel soluţionează recursuri doar în cazurile anume prevăzute de lege, atunci când, potrivit unei dispoziţii exprese a legii, recursul este soluţionat de instanţa ierarhic superioară.

Dosarul a fost înregistrat pe roiul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 23 octombrie 2017 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluţia completului din data de 24 octombrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 15 noiembrie 2017 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 aiin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reţine că soluţia de declinare de competenţă pronunţată de curtea de apei a avut în vedere considerentul că, în raport de noiie dispoziţii procedurale cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., plenitudinea de competenţă privind soluţionarea recursurilor aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Urmează a se stabili, aşadar, instanţa competentă a soluţiona calea de atac intitulată recurs declarată împotriva unei hotărâri pronunţate în apel de către tribunal.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva ailor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi. Prin urmare, art. 97 pct. I C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. I - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermtsă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa înaltei Curţi ia cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfei, acelaşi scop îi urmăreşte şi recursul soluţionai de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul Cod de procedură civilă păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile iegii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, acţiunea a învestiţîn primă înstanţăjudecătoria, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apei şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod")

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Ilfov revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2506 din 10 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.