Tort claim for €1M moral damages against hospital prescribed; appeal dismissed as unfounded

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecata.

Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.07.2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie şi TBC

Osteoarticular "Foişor", la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând contravaloare prejudiciului moral

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioada 26.04.1994-26.09.2009 a fost internat în spital, unde a suferit numeroase intervenţii chirurgicale în urma cărora i-a fost afectată integritatea fizică şi morală cu consecinţa unor dureri fizice datorate tratamentelor şi intervenţiilor chirurgicale, leziuni, etc, cu sechele în plan sexual, prin incapacitatea de a procrea în mod normal, alterarea aspectului fizic, cu repercusiuni în plan social, împiedicarea îmbogăţirii spirituale şi participării la activităţi de divertisment.

Reclamantul a mai susţinut ca aceste prejudicii au fost create prin implantarea în data de 26.04.1994 a unei proteze cimentate care s-a infectat după 2 săptămâni, în ianuarie Î995 i-a fost extrasă proteza, iar în ianuarie 1998 i s-a implantat altă proteză şi din cauza extragerii primei proteze, a rămas tară cap femural la şoldul stâng, suferind mai multe luxaţii.

În anui 2000, i-a fost implantată o proteză la şoldul drept necimentată, în anul 2003 i s-a schimbat proteza de la şoldul stâng, iar în anul 2009, i s-a schimbat proteza de sold necimentată, montată în 1994, în toată perioada suferind 10 intervenţii chirurgicale, fund imobilizat în aparatul gipsat, având în prezent dureri foarte mari la picioare, coloana vertebrală, datorate intervenţiilor chirurgicale repetate.

Prin încheierea din data de 12.11.2015, Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a înaintat cauza la o secţie civilă, constatând că secţia sesizată nu este competentă funcţionai, cauza fiind înregistrată la secţia a V-a civilă, în data de 25.01.2016.

Pârâtul Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie şi TBC Osteoaiticular"Foisor" a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de pronunţarea sentinţei civile irevocabile nr. 2086 din 29 noiembrie 2013, a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 297 din 10 martie 2016, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie şi TBC Osteoarticular" Foişor", ca prescrisă.

3. Judecata în apel.

Prin decizia nr. 832A din data de 8 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 297 din 10 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie şi TBC Osteoarticular "Foişor".

4. Judecata în recurs. Completul de filtru.

Împotriva deciziei curţii de apel a formulat recurs reclamantui A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 10.02.2017 şi repartizat Completului filtru nr. 10 (CF 10).

Prin rezoluţia completului de filtru din 14 februarie 2017, a fost dispusă comunicarea către intimatul Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie şi TBC Osteoarticular Foişor, a cererii de recurs, cu menţiunea că are dreptul de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile de ia primire. De asemenea, î s-a pus în vedere recurentului reclamant că are obligaţia achitării taxei de timbru de 50 de iei, conform art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancţiunea anulării cererii.

La data de 17 februarie 2017, cererea de recurs a fost comunicată intimatului Spitalul Ciinic de Ortopedie Traumatologie şi TBC Osteoarticular Foişor, conform dovezii aflate ia fila 21.

La data de 24.02.2016, intimatul Spitalul Ciinic de Ortopedie Traumatologie şi TBC Osteoarticular Foişor, a formulat întâmpinare, comunicată recurentului reclamant la data de 07.03.2017, conform dovezii aflate la fila 40, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, apreciind că în mod corect instanţele de fond au aplicat şi interpretat dispoziţiile legale care reglementează prescripţia extinctivă a acţiunii în răspundere civilă delictuală.

La data de 13.03.2017, recurentul - reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a învederat că "instanţele de fond au pronunţat hotărârile în mod discriminatoriu şi nelegal".

Constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. XV coroborate cu dispoziţiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele masuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 89 din 12.02.2013, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1009 din 15.12.2016, magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra admisibilităţii, în principiu, a recursului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 15 mai 2017, conform dovezilor aflate la filele 77 şi 78 iar la data de 19 mai 2017, respectiv la data de 29 mai 2017, iar părţile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 27 septembrie 2017, a fost admis în principiu recursul exercitat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din data de 8 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fost acordat termen la 15 noiembrie 2017 pentru soluţionarea pe fond a recursului.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a arătat următoarele:

Pe perioada cuprinsă între anii 1994 şi 2009, în care a fost internat în cadrul Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor, recurentului reclamant A. i-au fost încălcate drepturile reglementate de Legea nr. 46/2003, respectiv dreptul de a fi informat în legătură cu tratamentul ce urmează să i se aplice.

Prin hotărârea Cosma contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că neimplicarea pacientului în alegerea tratamentului medical precum şi inducerea acestuia în eroare prin prezentarea ca adevărate a unei împrejurări false care determină încheierea contractului de prestări servicii medicale reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie.

Art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost preluat în reglementarea naţională prin dispoziţiile art. 4-12 din Legea nr. 46/2003 care garantează pacientului dreptul la informare.

De asemenea, pe perioada în care a fost internat, nu i-a fost respectat dreptul de consiliere, respectiv de a fi informat în legătură cu riscurile, beneficiile şi efectele urmării tratamentului medical.

În mod greşit instanţele de fond au reţinut că diagnosticul stabilit de Spitalul de Recuperare Borşa este "lipsa capului femural", de vreme ce, din conţinutul biletului de ieşire din spital, rezultă că diagnosticul era de gonartroză şî spondiloză.

De asemenea, în mod greşit instanţele de fond au apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul de la care a fost produs prejudiciul, acesta începând să curgă de la momentul în care paguba a fost cunoscută

Aşadar, în mod nelegal, s-a reţinut că acţiunea în răspundere civilă delictuală este prescrisă.

Analizând cererea de recurs, prin prisma aspectele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, se constată că recurentul-reclamant A. nu a indicat în cuprinsul cererii de recurs incidenţa niciunuia dintre motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cu toate acestea, prin încheierea de admitere în principiu a recursului, completul de filtru a apreciat că aspectele de nelegalitate invocate privesc aplicarea şi interpretarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor legale care reglementează începutul curgerii termenului de prescripţie extînctivă a răspunderii civile delictuale, critică încadrabiîă în dispoziţiile art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin urmare, prezentul recurs urmează a anaiiza criticile de nelegalitate care vizează aplicarea şi interpretarea greşită de către curtea de apel a normelor de drept material care reglementează începutul curgerii termenului de prescripţie extinctivă în materia răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea sunt reglementat de prevederile din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Din conţinutul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul A. nu a invocat aspecte care să vizeze încălcarea dreptului la consiliere şi ia informare cu privire la consecinţele tratamentului medical la care a fost suspus, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului. Ca atare, cauza juridică a cererii de chemare în judecată nu a fost determinată de încălcări aie dreptului pacientului, astfel cum acestea sunt reglementate de prevederile legale arătate, pentru a putea permite, în condiţii de legalitate, instanţei ierarhic superioare posibilitatea analizei aplicării şi interpretării greşite a acestora, aşa cum se solicită prin cererea de recurs. în caz contrar, ar fi eludate dispoziţiile art. 204 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. care, deşi recunosc reclamantului, din cadrul procesului civil, prerogativa de a-şi modificare cererea de chemare, inclusiv sub aspectul cauzei juridice, aceasta nu poate fi efectuată decât, în limine litis, numai până la primul termen de judecată, când părţile sunt legal citate, moment procesual depăşit în prezenta cauză.

Prin urmare, aspectele de nelegalitate invocate de recurentul reclamant A. legate de încălcarea dreptului la consiliere şi la informare cu privire la consecinţele tratamentului medical la care a fost suspus, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, nu vor putea fi analizate în cadrul prezentei căi de atac.

Sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea."

Acţiunea în reparaţie patrimonială a daunei morale, ca şi în repararea unei daune materiale, cade sub incidenţa prescripţiei extinctive, fiind prescriptibilă extinctiv. Dreptul la repararea patrimonială reprezintă, în fapt, o creanţă, iar dreptul la acţiune în realizarea acesteia este prescriptibil extinctiv, conform dreptului comun (ari 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958).

În ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţiei, se reţine că legiuitorul român a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material.

Se poate întâmpla însă ca data naşterii dreptului la acţiune, adică data naşterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoştinţă de încălcarea dreptului din momentul în care este nerespectat, contestat sau negat, însă se găseşte în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acţiona imediat

În toate aceste cazuri, ca şi în alte cazuri, începerea prescripţiei extinctive îa data naşterii dreptului la acţiune, ar face ca prescripţia să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă putinţă efectivă de a acţiona pentru a-şi apăra dreptul său, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor şi raţiunilor care guvernează această materie.

Ca atare, au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, care să ţină cont de specificul situaţiilor în care se impune problema momentului de la care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv, să acţioneze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecinţele împlinirii termenului de prescripţie în acele situaţii deosebite, când nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijenţă care să justifice stingerea, prin prescripţie, a dreptului material la acţiune.

Astfel, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv, dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de ia data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv ia repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului ia acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind astfel că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Cu toate acestea, soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de ia data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopuriior urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care încep să curgă prescripţia se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea, în felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă.

Din conţinutul cererii de chemare în judecată, precum şi din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, reiese că faptele pretins a fi produs în patrimoniul recurentului reclamant un prejudiciu fizic şi moral s-au săvârşit în perioada 1994-2009.

În ceea ce priveşte începerea termenului de prescripţie, reclamantul a susţinut că a luat cunoştinţă de prejudiciu şi a cunoscut pe autorul faptei ilicite în anul 2015, când a fost internat în cadrul Spitalului de Recuperare Borşa.

Susţinerea recurentului reclamant nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:

Reclamantul pretinde acordarea de despăgubiri pentru suferinţele fizice şi psihice datorate intervenţiilor chirurgicale repetate la care a fost supus în perioada 1994-2009, reprezentate prin dureri fizice datorate tratamentelor şi intervenţiilor, leziunilor, cu sechele pe plan sexual, prin incapacitatea de a procrea în mod normal, alterarea aspectului fizic, cu repercusiuni pe pian social.

Prin chiar cererea de chemare în judecată, recurentul reclamant arată că aceste prejudicii i-au fost create prin implantarea în anul 1994 a unei proteze cimentate şi care din cauza unor complicaţii intervenite ulterior, a necesitat intervenţii chirurgicale repetate, până în 2009, când i-a fost schimbată proteza de şold necimentată, montată în anul 1994.

Reiese, aşadar, că recurentul reclamant a cunoscut faptul generator de prejudicii, reprezentat de intervenţiile chirurgicale repetate la care a fost supus cei mai târziu în 2009, când a avut loc ultima intervenţie chirurgicală. Ca atare, nu poate fi reţinută ca fiind fondată susţinerea potrivit căreia momentul la care recurentul reclamant a cunoscut fapta ilicită a fost în 2015.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului reclamant, potrivit căreia a cunoscut pe autorul faptei ilicite la momentul internării în cadru! Spitalului de Recuperare Borşa, şi aceasta este nefondată.

Intervenţiile chirurgicale efectuate în perioada 1994-2009, când a fost produs prejudiciul pretins, au fost efectuate în cadrul Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor, aşa cum reiese din înscrisuriie aflate la filele 6-7 din dosar nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, ceea ce exclude de piano imposibilitatea cunoaşterii de către recurentul reclamant A. a celui care i-a efectuat intervenţiile chirurgicale, neexistând la dosarul cauze probe din care să reiasă că respectivele intervenţii chirurgicale au fost efectuate fără consimţământul pacientului.

Împrejurarea că legiuitorul a înţeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripţie extlnctivă, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, nu poate avea ca efect transformarea instituţiei prescripţiei într-o instituţie de drept civil iluzorie, care nu îşi mai poate atinge scopurile pentru care a fost instituită, de clarificare a raporturilor juridice.

În astfel de situaţii, cel păgubit este chemat a proba imposibilitatea identificării prejudiciului şi a celui care răspunde de aceasta în termenul prescris de lege, în caz contrar, legiuitorul stabilind o prezumţie de culpă de a. nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauza de faţă, recurentul reclamant A. nu a învederat împrejurări care să îl fi pus în imposibilitatea de a identifica paguba cât şi pe cel răspunzător de aceasta mai înainte de momentul la care a fost internat în Spitalul de Recuperare Borşa. Susţinerile acestuia în legătură cu faptul că aceste elemente le-a descoperit pe perioada cât a fost internat în cadrul Spitalului de Recuperare Borşa nu prezintă astfel de împrejurări, din actele medicale rezultând că internarea a avut ca scop efectuarea unor tratamente de recuperare medicală, şi nicidecum determinarea cauzelor degradării sale fizice şi stabilirea unei culpe aparatului.

În acest context, faţă de argumentele expuse şi în raport de situaţia de fapt, astfel cum este relevată de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu se poate conchide că recurentul reclamant A. nu a cunoscut paguba şi pe cel chemat să răspundă de aceasta, la momentul la care a fost internat în Spitalul de Recuperare Borşa, 3 martie 2015, pentru a se reţine că acesta reprezintă momentul subiectiv în raport de la care începe să curgă termenul de prescripţie a acţiunii privind răspunderea civilă delictuală.

Aşadar, constatând că momentul în raport de care, cel mai târziu, a început să curgă termenul de prescripţie a acţiunii împotriva pârâtului pentru recuperarea prejudiciilor create ca urmare intervenţiilor chirigicale efectuate în perioada 1994-2009, a fost anul 2009, termenul de prescripţie a acţiunii privind răspunderea civilă delictuală s-a împlinit în 2012. Or, cererea pendinte a fost înregistrată pe rolul instanţelor de judecată la data de 20.07.2015, conform evidenţelor Ecris şi a menţiunilor din fila 1 a dosarului Tribunalului Bucureşti nr. x/3/2015, la peste 3 ani de momentul de la care, cel mai târziu, reclamantul trebuia şi putea să cunoască atât paguba, cât şi pe autorul acesteia.

Sub aspectul dreptului de acces liber la justiţie, instanţa de control constituţional a arătat, în mod constant, că stabilirea unor termene de prescripţie nu încalcă dreptul de acces liber la justiţie, consacrat de art. 21 alin. (1) din Constituţie.

Astfel, instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care aceasta îşi produce efectele, nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-i facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se; efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea ioc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea unui anumit drept având drept consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire în egală măsură.

Analizând respectarea dreptului de acces ia instanţă, astfel cum este reglementat şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva dispoziţiilor Decretului lege nr. 167/1954, instanţa de contencios european a ajuns la concluzia că termenele de prescripţie instituite de actul normativ amintit nu reprezintă în sine o violare a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie. Aceasta întrucât, stabilirea unor termene de prescripţie reprezintă o trăsătură comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, respectiv garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane îa adăpost de plângeri tardive sau pentru preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat în caz de dispariţie a probelor necesare.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din data de 8 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca netbndat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din data de 8 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 334/2010 privind C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.